Sep 27, 2017

Posted by in ARTE

Dragoș COJOCARU – Serbãrile galante

 

Cariera artistică a lui Plácido Domingo a depăşit de ceva vreme pragul unei jumătăţi de veac, însă luna mai 2017 a marcat începutul sărbătoririlor celor 50 de ani împliniţi de la debuturile în marile teatre de operă ale lumii. Nu întâmplător, Viena a deschis seria acestor evenimente fără precedent în istorie, când un artist îşi celebrează o asemenea cifră nu pasiv, din loja de onoare, ci pe scenă, în focul încleştării lirice. La scurt timp, a urmat Berlinul. În ambele situaţii, Opera de Stat din Viena şi, respectiv, Opera de Stat din Berlin, au adus pe afiş spectacole compozite, folosind două reţete, ambele concertante, dar cu formule diferite. La Viena, s-au ales trei acte din trei opere diferite, toate verdiene, unde Domingo, ca într-un maraton de zile mari, a interpretat rolurile corespunzătoare vocii de bariton. La Berlin, gala a fost concepută în două secţiuni, prima conţinând varii selecţiuni din opere verdiene, iar a doua axându-se pe repertoriul wagnerian, momentele vocale fiind alternate cu pagini orchestrale din creaţia aceloraşi doi compozitori referenţiali; cu acest prilej, sărbătoritul s-a prezentat atât în curenta sa postură baritonală, cât şi, într-un final apoteotic luminat de Sfântul Graal, în glorioasa lui ipostază de tenor.

 

Viena este oraşul unde Plácido Domingo a repurtat, de-a lungul deceniilor, cele mai răsunătoare succese, şi asta nu pentru că în alte locuri nu ar fi cântat cel puţin la fel de bine, ci pentru că publicul vienez păstrează frumosul obicei (la care nu de puţine ori am luat parte) de a-şi slăvi artistul favorit prin ovaţii incendiare şi practic infinite, completate prin cozi la fel de interminabile după spectacol, la intrarea artiştilor, în aşteptarea unui autograf cu dedicaţie, a unei fotografii norocoase sau a unei vorbe bune cu adresă, pe care Don Plácido nu omite niciodată să o rostească. Cu atât mai electrizantă s-a făcut atmosfera în seara lui 19 mai 2017, când se împlineau, cu exactitate, 50 de ani de când pe atunci tânărul tenor debuta la Wiener Staatsoper, în rolul Don Carlo din opera omonimă a lui Verdi. Spectacolul de gală a avut loc în timp ce actualul bariton Plácido Domingo pregătea o altă supriză: rolul lui Rodrigo, marchiz de Posa, din aceeaşi operă, pentru actuala stagiune vieneză. Însă, deocamdată, serbarea lirică activă a fost concepută ca un impresionant tur de forţă în repertoriul verdian. Ca de obicei, versiunea concertantă a celor trei acte alese nu a împiedicat implicarea totală, vocală şi scenică, atât a veteranului artist, cât şi a tinerilor săi colegi, totul sub conducerea muzicală elastică şi expresivă a lui Marco Armiliato, în fruntea excepţionalelor ansambluri, coral şi orchestral, ale Operei de Stat din Viena.

Prima parte a seratei, actul al treilea complet al operei Un ballo in maschera, cu tabloul din reşedinţa lui Renato (aici reiau numele italiene ale personajelor), cu acela din biroul lui Riccardo şi cu scena balului propriu-zis, au constituit un spectacol în sine: cele trei arii mari ale protagoniştilor (în ordine: soprana, baritonul şi tenorul), terţetul vindicativ al vocilor masculine grave, arieta acrobatică a sopranei de coloratură, duetul-minuet dintre cei doi îndrăgostiţi şi copleşitorul concertato final condus de tenor au produs furori bine motivate în rândurile unei audienţe pregătite oricum să se entuziasmeze. Ramón Vargas a sunat bine şi a cântat şi mai bine, Ana María Martínez a oferit o primă mostră de măiestrie interpretativă (ea urmând să evolueze şi în ultima parte a serii), Maria Nazarova a înlocuit-o cu succes în rolul Oscar pe Aida Garifullina, iar cei doi başi români, Dan Paul Dumitrescu şi Alexandru Moisiuc, cu state vechi la Viena, au complotat cu spor alături de furiosul Domingo (aflat într-o strălucitoare formă vocală şi fizică, într-un rol încă nejucat pe scenă).

În partea a doua a galei, marele sărbătorit a cântat lui rolul Germont-tatăl în cea mai consistentă, pentru bariton, parte din opera La traviata: primul tablou din actul al doilea. Lungul şi problematicul duet-confruntare dintre bariton şi soprană, dar şi aria „Di Provenza…” înseamnă, pentru el, de fiecare dată, încă un prilej de explorări mereu surprinzătoare în complexa psihologie a textului verdian, cu nuanţări infinite şi soluţii interpretative felurite, însă toate credibile şi toate încadrabile în concepţia de ansamblu a unui bătrân Germont onorabil (şi adesea adorabil) din toate punctele de vedere. Cabaleta baritonului a fost exclusă din program. Tenorul Dmitry Korchak a dat o replică remarcabilă, cu eleganţă în frazarea italiană şi cu proiecţie vocală excelentă, iar minunata Sonya Yoncheva, prinsă în singurul act al operei lipsit de o arie a Violettei, a cântat marele duet cu Domingo în maniera ei dulce-impresionantă, storcând mai apoi lacrimi din ochii publicului pe explozivul pasaj „Amami, Alfredo”…

Gala s-a încheiat, bine gândit, cu ultimul act al celei mai triumfale opere verdiene, la scară planetară, interpretată de Plácido Domingo ca bariton: Simon Boccanegra. Aici, maiestatea regală cea mai înaltă şi umanitatea cea mai adâncă ni-l revelează pe Domingo în deplina bogăţie a personalităţii sale complete. Miracolul s-a produs şi de această dată, susţinut de vocea profundă şi melodioasă a basului Kwangchul Youn, de ardentul angajament tenoral al lui Ramón Vargas şi de tânguitoarea frumuseţe timbrală a sopranei Ana María Martínez, în izbutit contrast dramatic cu tardiv-malefica izbucnire baritonală a lui Marco Caria: pe scurt, finalul unei capodopere, la cel mai înalt nivel cu putinţă.

În cele din urmă, printre ovaţiile vieneze înfierbântate la roşu, printre lacrimi în sală şi pe scenă, printre flori, baloane şi pancarte vestind „un love story de cincizeci de ani” (după expresia aniversatului), directorul Operei din Viena, Dominique Meyer, a ţinut un discurs de mulţumire, înmânând o plachetă celebrativă şi dăruindu-i lui Domingo costumul purtat cândva de el însuşi la premiera operei Andrea Chénier în istorica producţie a venerabilului Otto Schenk. Preluând microfonul, artistul omagiat şi omagiant (tocmai cântase cât în două seri de operă puse cap la cap), după ce şi-a lăudat colegii de scenă (majoritatea laureaţi Operalia), pe dirijor, orchestra, corul şi publicul adorator, a rostit cuvinte de mulţumire şi de recunoştinţă pentru continuarea acestei incredibil de trainice legături amoroase cu Opera din Viena. Dar mulţumirea şi recunoştinţa i se cuvin returnate, pluri-înmiit, din partea noastră…

 

Tot la data exactă, pe 31 mai 2017, Plácido Domingo şi-a sărbătorit, tot pe „câmpul de luptă” al scenei lirice, cincizeci de ani trecuţi (cu câtă densitate, e aproape incalculabil) de la debutul la Berlin. În 1967, tânărul tenor cânta Un ballo in maschera la Deutsche Oper. Sărbătorirea berlineză a avut însă loc la Opera de Stat, cu sediul actual în Schiller Theater. Trei duete verdiene de mare întindere şi diversificată psihologie şi vocalitate, plus două momente solistice wagneriene, au însemnat contribuţia artistică a eroului nostru în seara cu pricina. Ca şi la Viena, acompaniamentul a fost unul de super-clasă: de această dată, Orchestra Capelei de Stat şi Corul Operei de Stat din Berlin, sub conducerea stelară a maestrului Daniel Barenboim (probabil, dirijorul cu cele mai multe intrări în catalogul nostru galactic).

În jumătatea verdiană a seratei, Superman a intrat în miezul problemei cu duetul din La traviata, unde al său Germont preocupat de toate laturile problematicii melodramei a evoluat seniorial alături de foarte tânăra soprană Elsa Dreisig, recent laureată Operalia, cu înfăţişare suavă şi floral-colorată, decolteu generos şi posibilităţi de evoluţie considerabile. Extraordinara mezzosoprană Marina Prudenskaya (iniţial programată de Staatsoper să cânte un număr de spectacole de Macbeth alături de Domingo, spectacole ulterior anulate, din păcate) i s-a alăturat acum, în blondă şi ochioasă expresivitate, cu subtil insinuată malevolenţă de Lady manipulatoare, în duetul din primul act al acestei opere, unde am urmărit un personaj masculin frământat de nălucile bântuitoare ale damnatului asasin. Iar pentru completarea triunghiului verdian, basul René Pape, ca Jacopo Fiesco, s-a confruntat titanic şi s-a reconciliat lacrimogen cu Simon Boccanegra al lui Domingo în marele duet din ultimul act al deja citatei capodopere. În intervale, orchestra a cântat preludiile pentru La traviata şi, mai încape vorbă, La forza del destino, cu toate atributele superlative ale lecturilor executate de maestrul Barenboim în fruntea unei orchestre de excepţie.

După cuvenitul regal verdian din prima parte a concertului, partea a doua a marcat un surplus de inedit: după sonora uvertură a Maeştrilor cântăreţi din Nürnberg, maestrul Plácido Domingo a interpretat, pentru prima oară în carieră, evanescenta arie a lui Wolfram von Eschebach, mirabilul cântec închinat Luceafărului de seară, din opera Tannhäuser: a făcut-o, dacă nu cu precizia metronomică a celor mai experimentaţi cântăreţi de lied, în orice caz, cu o suavitate extremă, demnă de o lume mai bună; iar în sală tăcerea a fost deplină, pentru câteva secunde publicul fiind transportat într-o altă dimensiune… În continuare, ca o contrapondere pasională, de asemenea extremă, la eterata reflecţie romantic-medievală a trubadurului idealist, Orchestra Capelei de Stat din Berlin a oferit o versiune de referinţă a Preludiului şi morţii Isoldei din Tristan-ul wagnerian, purtând publicul (concurent cu cel vienez în materie de ovaţii-record) în direcţia opusă, către paroxismul trăirilor sentimentale ultime… Şi, în închiderea concertului, ca revenire magistrală în sferele estetice ale sublimului, înaintea noilor paşi spre viitor, tenorul nostru şi al galaxiei a oficiat ceremonia dezvelirii Sfântului Graal din finalul operei Parsifal, ceea ce unii consideră a fi cea mai de seamă creaţie artistică a omenirii, iar noi ne mărginim a o vedea, acum, ca un simbol al carierei lui Plácido Domingo, unde timpul parcă devine spaţiu, iar spaţiul parcă devine infinit… Aşadar, să ne revedem cu bine!

 

Gala-Konzert KS Plácido Domingo. Wiener Staatsoper. 19.05.2017, H 19:00. Dirijor: Marco Armiliato. Un ballo in maschera (Act 3). Gustav III: Ramón Vargas; Contele René Ankarström: Plácido Domingo; Amelia: Ana Maria Martinez; Oscar, Paj: Maria Nazarova; Contele Horn: Alexandru Moisiuc; Contele Warting: Dan Paul Dumitrescu. La traviata (Act 2, Partea 1). Violetta Valéry: Sonya Yoncheva; Alfredo Germont: Dmitry Korchak; Giorgio Germont: Plácido Domingo; Annina: Rosie Aldridge; Giuseppe: Gerhard Reiterer; Un mesager: Wataru Sano. Simon Boccanegra (Act 3). Simon Boccanegra: Plácido Domingo; Fiesco: Kwangchul Youn; Paolo: Marco Caria; Gabriele Adorno: Ramón Vargas; Amelia Grimaldi: Ana Maria Martinez; Căpitanul: Carlos Osuna. (Versiuni de concert).

Gala-Konzert zum 50-jährigen Berlin-Jubiläum von Plácido Domingo. Berlin, Staatsoper im Schiller Theater. 31.05.2017, H 20:00. Staatskapelle Berlin. Staatsopernchor. Dirijor: Daniel Barenboim. Partea 1: GIUSEPPE VERDI: Preludiu La traviata; Duet Violetta/Germont din La traviata, Act 2 (Elsa Dreisig, Plácido Domingo); Preludiu La forza del destino; Duet Macbeth/Lady din Macbeth, Act 1 (Marina Prudenskaya, Plácido Domingo); Duet Boccanegra/Fiesco din Simon Boccanegra, Act 3 (Plácido Domingo, René Pape). Partea 2: RICHARD WAGNER: Uvertura Die Meistersinger von Nürnberg; „Lied an den Abendstern” Scena lui Wolfram din Tannhäuser, Act 3 (Plácido Domingo); Preludiu şi „Liebestod” din Tristan und Isolde; Scena lui Parsifal din Parsifal, Act 3 (Plácido Domingo). (Versiuni de concert).

Revista indexata EBSCO