Sep 27, 2017

Posted by in ARTE

Marian Sorin RÃDULESCU – Evul Mediu întîmplãtor

O carte despre „spovedania unui preot ateu” face valuri în mass media din România. Ceea ce se exploatează în acest subiect de scandal este, chipurile, curajul preotului (sau ex-preotului) de a-şi mărturisi „ateismul” şi, deopotrivă, astenizarea sa de către creştinismul adaptat – cum arăta Lucian Blaga – la „stilul vieţii preistorice” din satul pre-şi stră-românesc. „Săteanul – scrie Blaga în Permanenţa istoriei – nu-l va gîndi pe Dumnezeu abstract, dogmatic, filosofic, aşa cum îl defineşte gîndirea bizantină, ci într-un fel mitologic, adică preistoric”, iar „cultura istorică bizantină – acuza poetul filosof care nu strivea corola de minuni a lumii – a fost asimilată stilului preistoric al satelor”. Astfel, „nici Dumnezeu, nici Isus (sic!) Hristos, nici Maica Domnului nu sînt pentru săteni subiecte de meditaţie dogmatică-filosofică, ci motive de mitizare, adeseori foarte liberă”. Aşa stînd lucrurile, de ce ne-am mira atunci cînd un preot de ţară ortodox ajunge pe culmile disperării? Nu din pricina unor nelinişti metafizice de tip cioranian, ci pe motiv de „această lehamite” – vorba unui film „destabilizator” și „mizerabilist” de Mircea Daneliuc de la mijlocul anilor 90.

 

În ceea ce mă priveşte, nu mă miră cîtuşi de puţin că un preot este scandalizat  pînă la exasperare de încremenirea enoriaşilor săi în datini şi purtări străine de învăţătura Bisericii, că nu se „smereşte” întotdeauna înaintea ierarhilor, că – horrible dictu – îndrăzneşte să se numească „ateu”. Nesocotindu-l pe Dostoievski, care spusese că, depărtîndu-se de Dumnezeul cel Viu, omul modern nu devine ateu, ci idolatru, pentru că ajunge să se închine unui zeu de lemn sau de aur, unei ideologii sau chiar propriilor sale mofturi. Mă miră însă nespus cîtă răbdare preoţii care (precum cei zugrăviţi în cîteva filme magnifice de Robert Bresson în Jurnalul unui preot de ţară, de Luis Bunuel în Nazarin sau de Ingmar Bergman în Lumină de iarnă), nepierzîndu-și (ci, dimpotrivă, cultivîndu-și) dreapta socotință, îşi văd de treabă mai departe, chiar dacă ştiu prea bine că n-au cu cine. Chiar dacă ştiu (cei care ştiu) că, de exemplu, nu icoana (imaginea canonică a Bisericii, fereastră spre absolut) e venerată şi cinstită (nu de ieri, de azi) pînă și în bisericile ortodoxe, ci tabloul religios aniconic, strident și ultra-pietist; că nu religia în sine e mîntuitoare, ci – aşa cum arăta Christos Yannaras în Libertatea moralei, în Contra religiei – sîrguinţa de a dobîndi o cît mai împăcată conştiinţă eclezială, de a înțelege că libertatea (nu virtutea) e contrariul păcatului. Ceea ce mi se pare cu adevărat întristător e altceva: transformarea silei (faţă de comportamentul unor confraţi – clerici, indiferent de treapta ierarhiei, sau laici) în hulă şi auto-excluderea din rîndul Bisericii, pentru că „poporul e necredincios” (şi „înapoiat” şi „idolatru” şi „corupt” ș.a.m.d.). Asta poate pentru că încă mai cred că în Biserică e loc pentru toţi (nu doar pentru „elite”, pentru cei drepți” sau pentru cei „predestinați”), că Ortodoxia e – cum spune Pr. Rafail Noica – „firea omului”, „devenirea sa întru fiinţă”, că Dumnezeu nu este o instanţă care trebuie demonstrată, ci – aşa cum îi plăcea să repete iudeului fără de vicleşug, Nicolae Steinhardt – un ideal (nu o ideologie) în numele căruia sîntem chemaţi să trăim. Chiar atunci cînd nu avem pe cine să mai ducem în Zona-Viaţă, aşa cum se întîmplă cu personajul Călăuzei din filmul lui Andrei Tarkovski, Stalker. (Tarkovski: „Zona înseamnă viaţa, iar cel care trece prin ea fie se zdrobeşte, fie se păstrează, în funcţie de starea inimii sale.”) Care personaj încerca în zadar să activeze conştiinţa eclezială a unor intelectuali – un scriitor şi un fizician – orgolioşi, certăreţi şi blazaţi, convinşi că „nu trăiesc decît o dată”, că ar trebui să li se plătească fiecare vibraţie sufletească. „Nu doar aceştia doi nu mai cred în nimic, nimeni nu mai crede!” – avea să se plîngă Călăuza soţiei sale iubitoare și înțelegătoare, la întoarcerea acasă din temerara expediţie în Zona în care se afla Camera Dorinţelor. Nimeni însă nu mai dorea nimic – cu adevărat, fierbinte, din toată inima – pentru că nu mai putea crede. „Organul credinţei li s-a atrofiat pentru că nu l-au mai folosit!” – strigă Călăuza, ca un ecou al iconarului medieval din Rubliovul aceluiaşi Tarkovski: „Nimeni nu are nevoie de icoanele mele!” Intelectualul – arăta Alexandr Soljeniţîn în Arhipelagul Gulag – nu se defineşte prin filiaţia profesională şi ocupaţie: „O bună educaţie şi o familie bună nu produc nici ele, obligatoriu, un intelectual. Intelectualul este un individ ale cărui interese şi a cărui voinţă se concentrează în spaţiul spiritual al existenţei, asta de o manieră stabilă, lipsită de intermitenţe, nedeterminată de circumstanţe exterioare şi adeseori dăinuind în pofida lor. Intelectual e acel om a cărui gîndire refuză orice mimetism.”

 

Iată că nu doar ocupaţiunea mintală a sătenilor „pre-istorici” din România anului 2017 e la „foarte libere mitizări” şi eresuri. Interesele şi absenţa oricărei bunăvoinţe îi definesc și pe intelectualii din Stalker exclusiv prin filiaţie profesională şi ocupaţie. De aceea, „dezbisericirea” celui „ultragiat” de ignoranţă, de feluritele abuzuri de putere, de strîmbătăţile mai mari sau mai mici ale celor cu care e de presupus că se împărtăşeşte din acelaşi potir, e – pentru cei care nu-şi pun problema în termeni strict instituţionali, juridici – o chestiune ontologică. Presa de scandal o prezintă însă exclusiv ca pe o necesară „salubrizare” de tip legalist, ca pe o „renaştere” înspre noi orizonturi – cum altfel? – „progresiste” şi „democratice”. Desigur, în numele ieșirii dintr-un „Ev Mediu” întîrziat pînă la început de mileniu trei. Gestul preotului protestatar e, pe undeva, de înțeles – nu e la îndemîna oricui să-şi ţină mereu mintea în iad fără să deznădăjduiască. Ca în cazul preaplinului de credință, și umplerea paharului de lehamite nu e neapărat un capăt de drum, ci începutul unui alt fel de work in progress.

Revista indexata EBSCO