Sep 27, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Fata cu sanda albastrã

 

De obicei, Premiul pentru roman al Academiei franceze figurează printre primele de care mă ocup în fiecare an, un premiu care tulbură rareori apele editoriale și nici nu se înfruptă prea des din glazuri novatoare și iconoclaste, pentru că asta îi și este menirea, aceea de a sublinia o continuitate clasică de stil și ținută într-o ficțiune pură, traversată de un suflu romanesc autentic.

Iată însă că, la finele anului trecut, venerabila Academie s-a întrecut pe sine, onorînd o poveste plină de stereotipii dulcege și de clișee romantico-istorice – Le dernier des nôtres/Ultimul dintre ai noștri (Grasset, 2016) –, o relativă decepție pentru mulți cititori și o bună parte a criticilor, în ciuda publicității aproape deșănțate care i-a însoțit apariția și a numelui cu „pedigree” care o semnează, Adélaïde de Clermont-Tonnerre. Un nume care te face să visezi cu ochii deschiși, trimițînd către una dintre cele mai vechi și nobile familii franceze. Fiica lui Renaud de Clermont-Tonnerre și a lui Gilone Boulay de la Meurthe, Adélaïde Marie Aimée de Clermont-Tonnerre (n.1976) este strănepoata prințesei Isabelle d’Orléans, sora Contelui de Paris. E drept însă că tînăra nu s-a mulțumit cu educația aurită de acasă, ci a urmat cursurile prestigioasei École normale supérieure de la Fontenay-Saint-Cloud, începîndu-și apoi cariera în sectorul bancar, în Mexic, înainte de a se decide pentru jurnalism (presă și televiziune) monden, dar și literar. Din 2014, conduce redacția revistei super glam Point de vue, consacrată exclusiv capriciilor regale și vanităților artistocratice. Sau invers. Un spațiu evident familiar Adélaïdei, care a mers însă și mai departe, debutînd ca scriitoare în 2010, cu romanul Fourrure, și atrăgînd atenția specialiștilor și cititorilor prin pana alertă, tadră și cinică, ușor amorțită în acest al doilea roman.

În fapt, autoarea e încarnarea absolută a feminității pariziene atît de evocată și căutată și atît de greu de definit : chip porțelanat, fără o frumusețe canonică, dar fin, distins, înconjurat de plete blonde, trup zvelt și fibros, eleganță și prețiozitate naturală, un aer visător și intens totodată. De altfel, în justificarea alegerii romanului laureat, academicianul Angelo Rinaldi saluta stilul „elegant și eficient” al Adélaïdei. Produsul final e mai curînd un roman american scris de o franțuzoaică, din fericire nu vreo autoficțiune sterilă cum ne prezintă cu aplomb mulți din servitorii neînzestrați ai muzelor hexagonale, ci o dublă narațiune, basculînd între anii 70 și cei de la sfîrșitul celui de al Doilea Război Mondial. Nici nu se putea altfel, în romanele franceze contemporane, dacă nu e nombrilism și egotism, e istorie și război ! Cert e că nu ne aflăm în fața unei narațiuni obșnuite în Franța secolului 21, ci mai curînd a unui pulp, cum se numesc romanele populare fără mari pretenții, cu iz de foileton american, numite așa în amintirea ultimului text publicat al lui Charles Bukowski, Pulp (1994), dedicat acestui subgen literar, rommanelor „de gară”. Dar, ca să rămînem tot în sfera terminologiei anglo-saxone, devreme ce îi place atît de mult autoarei, chiar și criticii ei consideră că Le dernier des nôtres este un adevărat page turner, adică unul din acele romane palpitante, surprinzătoare, care „te prind” și nu te lasă să respiri pînă la ultima pagină. Cititorii vor decide în scurt timp dacă acesta va rămîne un text de referință sau va fi repede înlocuit de un alt page turner, anul viitor…

Așadar, suntem în 1969, într-un restaurant din Manhattan, unde doi prieteni ambițioși, tineri și nerăbdători, Marcus și Werner discută și se ciondănesc amical pe seama succesului la femei al frumosului Werner, care profită de moment, de altfel, pentru a se îndrăgosti încă o dată de cea mai frumoasă gleznă din lume care tocmai îi trecea pe sub nas, fin încercuită de brida unei sandale albastre… Și de data aceasta, lucrurile sunt serioase. Fabuloasa gleznă îi aparține Rebeccăi Lynch, o tînără artistă provenită dintr-un mediu înstărit, intimă a cercului patronat de Andy Warhol. Întîlnirea cu părinții ei, mai ales cu mama – supraviețuitoare a unui lagăr nazist – va trezi amintiri dureroase și va scutura existența tînărului lup newyorkez născut de fapt în Germania, în timpul crîncenului bombardament al Dresdei din 1945, în ambianța crepusculară a sfîrșitului celui de al III-lea Reich, cînd un medic reușește să-l extirpe din pîntecul mamei sale muribunde, care mai are timp doar să-i dea un nume și să-l încredințeze cumnatei ei : „Îl cheamă Werner. Werner Zilch. Să nu-i schimbați numele. E ultimul dintre ai noștri”. De ce Zilch? În argoul american, „zilch” înseamnă „nimic”…

Werner ajunge să fie adoptat de un cuplu de treabă dar cam rustic de americani, iar de aici încolo ambianța pierde din tragism dar cîștigă în suspans și dezinvoltură, ambele caracteristici specifice perioadelor evocate. De-a lungul celor aproape 500 de pagini, naratoarea ne plimbă între două generații cît două lumi distincte – anii 40, respectiv 70, pentru aceștia din urmă ea avînd o adevărată fascinație, pe care o mărturisea într-un interviu recent: „Îmi place acest deceniu, pentru că a fost o perioadă nebună, în care se fuma, se bea, se circula repede… Cu o energie creativă incredibilă. A existat o efervescență artistică, literară și muzicală delirantă și în plus, a fost probabil singurul deceniu al acestui secol în care banul nu a fost valoarea supremă. Oamenii chiar credeau că vor schimba lumea.” O perioadă pe care timpurile actuale o reflectă în oglindă, cu aceleași preocupări pentru ecologie și anticonsumerism, dar și cu o diferență notabilă, care explică subtila și poate inconștienta nostalgie ce o atrage magnetic pe Adélaïde de Clermont-Tonnerre către această țară în care și-a situat acțiunea principală a romanului, în ciuda ironiilor și criticilor frecvente pe care Statele Unite le stîrnesc în Europa și cu deosebire în Franța. Diferența e aceea că în anii 70, Lumea Nouă credea în viitor. Ba chiar și astăzi, după cum a descoperit romanciera, opt copii americani din zece sunt convinși că își pot determina cursul destinului, în vreme ce în Franța, numărul optimiștilor e cel puțin de două ori mai mic. O renunțare datorată unei societăți blocate, unde elitele se reproduc între ele și unde e foarte greu să răzbați dacă nu ești deja „marcat” din naștere. De aceea, i s-a părut firesc să-și ducă eroul în Statele Unite, unde putea pleca de la zero, de la nimic, construindu-se doar prin voința și abilitățile proprii.

Un du-te-vino adesea pasionant între două epoci, două lumi, două stări de spirit complet diferite. De la suflul capitulării germane, pe fond de bombardamente devastatoare, la America lui Truman Capote, Joan Baez, Bob Dylan, de la urlete, trupuri și suflete sfîșiate la franjuri și pene indiene, incantații tibetane, elogiul păcii pe fond de opiacee și revoltă civică. Ce legături neașteptate îi leagă pe cei doi Romeo și Julieta moderni ? Desigur, tema e arhicunoscută și clișeul nu a fost evitat în această pasiune improbabilă, istoric condamnată (condamnabilă ?), dar salvată de o plăcere decomplexată a romanescului, mai rar întîlnită într-o epocă încă nevindecată de Noul Roman și de postmodernism, și care își impune adesea un stil sec, o frază scurtă, găunoasă chiar, temătoare de adjective și adverbe. Adélaïde de Clermont-Tonnerre îi admiră pe Proust și Garcia Marquez, nu se teme nici de convenționalisme, dar îi plac nuanțele, îi plac poveștile și misterele – cel mai vizibil și incomplet elucidat pînă la capăt fiind chiar cel din titlu. În ciuda acelei fraze rostite de mama muribundă a lui Werner, enigma persistă. Cine sunt acei „ai noștri” ? Și în cel sens este Werner ultimul dintre ei ? Nedumeririle sunt accentuate și de faptul că romanciera se insinuează în pielea personajului principal masculin, focalizarea aceasta atipică solicitîndu-i suplimentar imaginația și spiritul de observație în încercarea de a descifra gîndurile, trăirile, reacțiile unui bărbat.

Detaliu amuzant : am remarcat, la majoritatea criticilor care s-au aplecat asupra romanului Adélaïdei de Clermont-Tonnerre, un soi de oftat de ușurare în fața refuzului aristocratei de a-și etala povestea propriei vieți palpitante, preferînd să se documenteze asupra altor epoci și să lase loc ficțiunii pure. Acesta a devenit un indiciu de calitate și soliditate a scriiturii într-o țară sufocată de autoflagerări publice ! Și este, incontestabil, meritul autoarei, de a fi construit impecabil succesiunea capitolelor alternate, într-o cavalcadă dezlănțuită dar bine condusă între thriller și romanță, fără a scăpa frîiele unei povestiri cu iz istoric precis, dar cu farmec atemporal.

Revista indexata EBSCO