Sep 27, 2017

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Olimpiu NUȘFELEAN – Vîrsta imaginarã

 

Închis în deznădejdea sa, Arseni – protagonistul romanului Laur de Evgheni Vodolazkin – pare la un moment dat că nu mai are scăpare. A găzduit-o pe Ustina în izba sa, marea lui dragoste, dar n-a avut puterea s-o mărturisească lumii. Din cauza ezitărilor lui, Ustina pierde pruncul la naştere şi se sfîrşeşte şi ea. Se descopere mai bine pe sine în aceste nefericite încercări, dar desluşirea sinelui său e un proces greu, ca o naştere. Dar, dacă nu a fost în stare s-o ajute pe Ustina să nască, prea sigur pe un sprijin miraculos, ieşirea din propria deznădejde este ajutată de un factor „extern” sieşi. E mai întîi un foşnet la fereastra izbei, apoi o izbitură în uşă. Sătenii vin peste el şi-i iau pe cei doi decedaţi, hărăzindu-i scudelniţei. Desfacerea aceasta din sine este atroce, dureroasă ca o naştere. Ca o naştere pentru o altă viaţă. Stareţul Nikandru tranşează dilema. Îi ia cuţintul din mînă lui Arseni cînd iese în uliţă şi vrea – stăpînit de o forţă „peste cea omenească” – să-i împiedice pe săteni să-i ducă morţii la scudelniţă. „Dă-le aceste trupuri, nu trupurile sînt pricina, a spus stareţul. Dacă le pui într-un mormînt ca oricare, ceştia – îi arătă lui Arseni cu cuţitul spre mulţime – o să-i scoată la a dintîi secetă. (…) Ce le pasă de învierea şi mîntuirea robilor lui Dumnezeu, informaţia asta ţi-o furnizez, cum se spune, între patru ochi.” Este o informaţie pentru cineva care poate înţelege lucrurile. Îndură, Arseni, umilinţa despărţirii de cei dragi într-un mod cum nu s-ar fi aşteptat. Toate acestea îl pregătesc pentru viaţă, pentru o altă viaţă. Moartea a venit în izba lui fără nici un ritual şi fără sens. Fără un sens… lumesc. Natura nelumească a morţii a descoperit-o Arseni, de fapt, în momentul cînd moartea a venit – în vis? – să ridice sufletul „aproape transparent şi de aceea imperceptibil” al Ustinei, moarte care, printr-un gest de prevenire, evită să ia şi sufletul tînărului vraci, despărţind, poate vremelnic, sufletele pereche. Incidentul are desigur legătură cu lectura lui Hristofor din Cărţile apocrife ale lui Avraam, cînd bătrînul vraci îşi aştepta sfîrşitul. Hristofor are modelul sfîrşitului lui Avraam, omul neprihănit, care cu greu e înduplecat să-şi lase sufletul în seama morţii. Acum moartea devine pentru Arseni o problemă legată direct de el, îi apare în vis, îi intră în viziune, printr-un semn tulburător – temerile Ustinei -, semn însă ignorat de protagonişti. Dar semnul cîştigă o importanţă primordială. Moartea Ustinei devine şi „moartea” simbolică a lui Arseni. Moartea dragostei sale – care era una cu el – îi rupe firul vieţii. Îi tulbură mersul vîrstei. Are exemplul lui Hristofor, care pare să fi ignorat bătrîneţea, semnalată raţional prin numărarea anilor, dar deloc, iniţial, prin neputinţe, îl ajută lectura gramotelor, vindecările pe care le face, rugăciunile… Învinge moartea, o amînă, îi schimbă înfăţişarea, se eschivează în faţa durerilor pricinuite de ea asumîndu-şi o altă identitate…

Interesant este să observăm acum că moartea nu apare ţinînd cont de o anumită vîrstă, de un anumit ciclu al vieţii, de o anume perioadă – finală? – a vieţii, chiar de un anumit ritual. Hrostofor o aşteaptă, dar o ignoră în acelaşi timp, cunoscîndu-i totuşi manifestările. Nu se pregăteşte în mod special pentru ea, dacă nu luăm în calcul pregătirea continuă din timpul vieţii, prin practica spirituală, prin rugăciune. Ea are o evoluţie independentă. „Mai întîi o să-ţi vorbesc despre moarte, a spus stareţul (în discuţia pricinuită de dispariţia Ustinei, n. n.), iar pe urmă, dacă oi izbuti, despre viaţă”. Deci moartea e o temă independentă a existenţei. Şi atunci bătrîneţea? Ce statut are ea? Are vreo legătură cu moartea, cu vreo etapă a viaţii? Ce chip are ea?

Hristofor nu şi-a prea trăit bătrîneţea. A fost activ, viu pînă în ultimele clipe ale vieţii. Implicat în… tribulaţiile vieţii. Mai avea simţ pentru odihna întremătoare, care potenţează clipele vieţii. Nu a trăit singur şi neajutorat. Şi-a fost, mai întîi, propriul ajutor. L-a avut alături pe Arseni, ucenicul. I-au fost mereu în preajmă oamenii pe care îi însănătoşea, deşi prezenţa lor nu era întotdeauna sigură, cum v-a afla Arseni (Ustin, Ambrozie, Laur…) în mai multe ocazii. Ustin este mereu stăpîn pe sine însuşi…. Ustina însă, motorul vieţii lui Ustin, nu a atins vîrsta bătrîneţii. În acest sens, Arseni/ Ustin/ Ambrozie/ Laur, care trăieşte mai multe vieţi/identităţi, poate cunoaşte oare bătrîneţea, în situaţia în care, deşi ajunge atins de neputinţele trupului, există de acum, din puterea vîrstei, întru existenţa Ustinei, care, prin moartea timpurie, se instalează într-o vîrstă privilegiată?

Plecat în periplul unui vindecător care nu se mai poate feri de propria faimă, Arseni le transmitea suferinzilor vitalitatea lui, căutînd prilejuri de a-şi aduna puterile în singurătate. Adesea, „îi convingea pe îngerii trişti ai morţii să mai întîrzie”. Singurătatea deplină o cunoştea, de exemplu, cînd se simte răspunzător pentru cei pe care nu îi poate vindeca şi cînd „nu avea cu cine să împartă răspunderea asta.” Dar faptul că locuia un „trup străin” făcea ca fiinţa lui să nu fie atinsă de primejdii, nici de inconvenientele vîrstelor: „Nu-i mai era frig, căci nu îi poate fi frig cuiva care este într-un trup străin”. Locuind, deci, un trup străin îndrăgit la modul absolut, în care era mereu vie aspiraţia mîntuirii, va cunoaşte oare Arseni tribulaţiile bătrîneţii?

Intrînd într-o altă vîrstă/ etapă/ viaţă, dobîndind un alt chip, prin asumarea „chipului” iubirii lui – „Chipul meu e altul, i-a spus el Ustinei. Schimbările astea sînt greu de numit, dar ele, dragostea mea, sînt evidente.” – Arseni se desprinde de trecut, porneşte la drum fără „o ţintă geografică”, confruntîndu-se cu nenorocirile celorlalţi, dar simţind că „lucrurile nu sînt fără speranţă”, încurajat fiind de Îngerul Păzitor că „Dacă n-ai să te gîndeşti că puterile tale sînt limitate, n-ai să oboseşti nici tu.”, vindecînd deci pe suferinzi fără să aştepte vreo recompensă, decît de la Mîntuitorul. Nu-i e teamă de singurătate, ducînd de altfel o existenţă cît se poate de austeră. Cînd o femeia, Xenia, îi cerşeşte „o dragoste desăvîrşită”, ca într-o frăţietate, respectîndu-i devotamentul pentru cei păstraţi în memorie, argumentîndu-i că, totuşi, „în numele celor morţi îi pierzi pe cei vii”, Arseni e categoric: „Totul, a spus Arseni, e că şi Ustina e vie, şi copilul e viu, şi aşteaptă să fie mîntuiţi. Cine o să-i mîntuiască dacă nu eu, care am păcătuit?” Asumarea efortului de mîntuire, nu doar de vindecare, îl scoate pe Arseni din temporalitate, fără să iasă din „timpul” vieţuirii, îl protejează în faţa disperării. Menţine un continuu dialog cu Ustina, extrasă şi ea, prin moarte, din temporalitate.

În alegerea de a trăi în (nu „sub”) altă identitate, Arseni renunţă la sine, dedicat mîntuirii Ustinei. Mîntuirea soaţei pierdute din vină proprie e singurul lui ţel. Parcă urmează îndemnul  nebunului întru Hristos Foma: „Fă mai mult, îi şopti chiar la ureche Foma. Renunţă la personalitatea ta. Ai făcut deja primul pas numindu-te Ustin. Dar acum renunţă cu totul la tine”. Nu cumva renunţarea la sine te plasează în ne-lumesc?. Studiosul vizionar Ambrogio părăseşte Florenţa pentru Rusia avînd, printre altele, următoarea constatare: „În anii aceia se aflau acolo (la Florenţa, n. n.) oameni vrednici (Sandro Botticelli, Leonardo da Vinci, Raffaello Sanzio şi Michelangelo Buonarroti), al căror rol în istoria culturii îi era deja întru totul clar. Dar nici unul dintre ei nu aducea vreun pic de lumină în problema sfîrşitului lumii – singura importantă pentru Ambrogio. Această problemă nu îi preocupă, a remarcat pentru sine Ambrogio, fiindcă ei creează pentru eternitate” (s.n.). Dar oare căutarea mîntuirii nu înseamnă căutarea eternităţii? Mîntuirea nu te iniţiază (şi instalează) în eternitate? Desigur, undeva în roman, se mai spune că „Arseni se ducea spre veşnicie, ce rost avea să se grăbească?”. Şi oare un asemenea drum („singurul drum posibil”) nu te extrage din vîrstele omului? Instalat în vîrsta neîmplinită a Ustinei, mai poate cunoaşte Ustin bătrîneţea? „Doar viaţa nu are scop istoric” enunţă Laur, gîndindu-se că probabil Împăratul Alexandru a înţeles asta doar în pragul morţii. Este bătrîneţea o vîrstă anume, distinctă, sau un stadiu variabil generat de ajungerea în pragul morţii? O vîrstă intangibilă? O vîrstă ascunsă în căutarea eternităţii, prin mîntuire? O vîrstă subiacentă acestei căutări? Sau o vîrstă imaginară?

Revista indexata EBSCO