Sep 27, 2017

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Istoria – între filosofie și joc

 

Puţine lucruri, evenimente, acţiuni, fapte, personalităţi, evoluţii ale marilor structuri sociale, aceste mari structuri, însele, sunt considerate cu tot atâta seriozitate, încărcate de o viziune astfel organizată încât să i se poată atribui un tot atât de înalt prestigiu precum acela care susţine valoarea asociată ansamblului evenimenţial şi complexului de idei şi realităţi numit istorie. Istoria umanităţii este însăşi umanitatea ca întreg – istoria popoarelor, a societăţii omeneşti, a diferitelor state, a variatelor societăţi umane adună în ea, în nenumăratelel ei componente, întreaga viaţă a umanităţii. Istoria scrisă face trecutul existent. Ce anume dă o atât de mare importanţă istoriei? Răspunsul acestei întrebări, asemenea multor, a nenumărate răspunsuri pentru o serie nesfârşită de întrebări, poate fi cuprins într-o singură frază a unui filosof de geniu – în acest caz, precum în multe alte cazuri, a lui Aristotel: un singur lucru este inaccesibil şi zeilor – să facă să nu fi existat ceea ce a existat.

Istoria poate fi compromisă, falsificată de oricine dar, dacă este vorba despre adevăr şi schimbare, istoria este acel ceva pe care nu îl pot schimba nici zeii. Falsificarea, compromiterea istoriei sunt acte penibile, josnice, dar interpretarea ei cum se cere a fi considerată? În plus, după Jean-Paul Sartre, acelaşi episod istoric poate primi, prin acţiunea prezentă, a omului actual, cele mai variate consecinţe, noi desfăşurări, deschiderea unor posibilităţi anterior eventual inacceptabile; în acest sens, până şi trecutul poate fi diferit; aceasta nu în sine, ci în consecinţele care vor decurge din el. Este evident însă că nu devine altceva decât ceea ce a fost, faptic, într-un anumit mod, dar îşi exprimă valenţe anterior omise într-un prezent care se creează liber ca prezent. Abia însă doar ceea ce nu pot face nici zeii – a nu fi fost ceea ce a fost – merită numele fabulos de istorie.

Filosofia istoriei este de o remarcabilă simplitate. Dacă istoria concretă revine la ceea ce merită a fi studiat în mod preferenţial prin memoriile marilor creatori de istorie, trebuie totuşi observat că aceştia rareori se dedică unei relevări profunde, abstracte a mecanismelor acelor faze evolutive în care umanitatea este constant implicată. Scrisorile – desăvârşite lingvistic, precum şi literar – ale lui Caius Iulius Cezar, deci „Despre Războiul cu Galii” şi „Despre Războiul Civil” conţin raportări neîntrerupte la faptele cale mai concrete, la desfăşurările de conflicte, lupte, acte militare, care se pot imagina. Napoleon Bonaparte în „Memoriile de pe Sfânta Elena”, se angajează nu rareori în comentarii referitoare la evoluţiile evenimenţiale, dar şi în cazul marelui împărat relaţia realitate-fapt analitic sau comentariu este deosebit de exactă. De cea mai mare naturaleţe şi de un înalt adevăr – trebuie să o credem, tocmai datorită personalităţii autorului – este fraza lui Napoleon care spune despre istorie că aceasta nu este decât o suită de minciuni general acceptate. Este, evident, aici vorba despre istorie ca fiind relatarea desfăşurărilor existenţei umane în ansamblul acesteia.

În adevărata filosofie a istoriei însă, în sistematica acesteia, în expunerea unor convingeri, analize şi teorii la nivel filosofic ferm constituit şi perfect integrat, pe o cale sau alta a explorării adevărului se intră însă prin creaţiile a două personalităţi, ele însele nu doar autorităţi istorice, dar şi actori ai istoriei lumii prin chiar operele şi concepţiile lor – este neîndoielnic vorba despre Thomas Carlyle, autorul unei „Istorii a Revoluţiei Franceze”, dar, mai ales, al lucrării intitulate „Eroii şi Cultul Eroilor”, precum şi de Karl Marx, autorul principalei teze a comunismului, prin „Manifestul Partidului Comunist” dar, mai ales, prin „Capitalul”, scriere neîncheiată atât cât a fost realizată din planul autorului; Marx a fost, aşa cum era normal să fie prin natura concepţiei sale, autorul principalei critici aduse capitalismului şi, implicit sau distinct, liberalismului. Iată filosofia istoriei în tot ceea ce are aceasta decisiv, crucial. Tot ceea ce se poate asocia, adăuga, acestor două concepţii de autor poate fi socotit relativ nesemnificativ, cu excepţia ideilor sartriene, tangent citate aici anterior, anume acelea prin care personalitatea complexă a unui filosof dedicat nu doar evaluării ideilor existenţei, ci şi perceperii imediate, nemijlocite, detaliate şi exacte a vieţii, reuşeşte să susţină ideea că libertatea permite fiinţei umane să dea potenţialului şi consecinţelor trecutului, oricând, un curs care aparent nu este conţinut în structura exactă a unei istorii care a fost şi care fără să dispară poate oricând să renască la convergenţa cu un prezent eliberat de constrângeri limitative. Astfel, istoria este pentru Sartre un teren pe care libertatea poate rodi – libertatea însă va rodi prin ce? Prin voinţa umană, sau prin legile din nou reductive, limitative, fie ele şi relativ, ale relaţiilor sociale, care pun dificile probleme de apartenenţă la socialism, la alte forme de economism, la spiritualism sau la ce altceva? Sartrianismul nu eliberează concepţiile unei filosofii a deschiderii şi libertăţii mai mult decât o poate face teoria creaţiei personale a unui Thomas Carlyle.

În fond, Carlyle este autorul unui creaţionism liber al istoriei, creaţionism provenit din forţa genială a personalităţilor care, în filosofia lor, au dispus de forţa intelectual-spirituală necesară spre a impune istoriei evoluţia pe o cale anume, conformă cu voinţa şi caracterul exploziv-genial, creator, al autorilor ei. Istoria este pentru Thomas Carlyle ceea ce au reuşit să creeze marile personalităţi ale lumii politice, intelectuale, spirituale. Karl Marx, contemporan în secolul XIX al lui Thomas Carlyle pentru o lungă perioadă de timp, este, sub raportul teoriei sale istorice, dar şi în general, contrariul absolut al celuilalt mare filosof al istoriei. Aşa cum bine se ştie, pentru Marx, istoria este produsul acţiunii legilor obiective socio-economice acţionând în societatea omenească, orientând şi condiţionând evoluţia acesteia. Personalităţile istorice nu sunt decât agenţii, conştienţi sau inconştienţi – în general conştienţi însă – ai acţiunii legilor. Există, astfel, o legătură profundă, în teoria marxistă, între personalitate şi acţiune – această legătură este determinată însă nu de inspiraţie şi geniu, ci de către constrângerile legii. Asupra istoriei acţionează, astfel, ori geniul personal ori legea implacabilă, socială, impersonală. Nu mă voi lansa în critica niciuneia dintre aceste două teorii filosofice, ambele fundamentale pentru întreaga istorie. Politica prezentului cu toate caracteristicile confluând într-o enormă deformare ce ar putea fi ridicolă dacă nu ar lua prea adesea un caracter tragic, desfiinţând orice atracţie, atât pentru acceptarea unei evoluţii filosofice inteligente în istorie, cât şi contrariul acesteia – conceperea unei legităţi filosofico-politico-economice inflexibilă, în care fiinţa umană să îşi poată descifra destinul – un destin în care nu se deschide nici o cale spre strălucire a fiinţării şi nici vreuna ordonată de un dictat pragmatic, utilitar, prin care societăţile să îşi poată regla dacă nu multitudinea voinţelor individuale, cel puţin ajungerea la înţelegerea posibilităţii de asociere a voinţelor dedicată unui succes pragmatic oricât de relativ. Trăim în cea mai bună dintre lumile în care oamenii au trăit până astăzi, dar trăim la întâmplare. Acelaşi Aristotel, despre care a mai fost vorba aici, spunea: trei sunt marile forţe ale lumii – forţa fizică, forţa intelectuală şi întâmplarea, dar cea mai mare dintre toate este întâmplarea. Dacă aşa este viaţa – un joc al întâmplării – aşa este şi istoria: un joc, pur şi simplu.

Istoria nu este altceva decât viaţă omenească, în sensul cel mai exact al acestui concept. În jocul acesta al vieţii este nevoie de a marca prin ceva o serie de puncte de reper spre a înţelege, cât de cât, nu o cale a unei logice evoluţii, ci una a demnităţii care ne oferă o proiecţie în timp – şi iată că apar numele unor personalităţi, dar şi cel al unor legi sociale, economice, politice, juridice, culturale. Am încercat, pentru destinul nostru, explicaţia spiritului, am încercat explicaţia legii economice ori a celei sociale – să încercăm explicaţia celei mai puternice dintre forţele lumii, aceea a unei istorii a întâmplării, până la urmă a jocului. S-ar putea să constatăm că întâmplarea şi jocul oferă evenimentelor o legitate şi o ordine mai avansate decât toate concepţiile, a priori ordonate, iar a posteriori mai curând eşuate. Dacă istoria este nimic altceva decât simpla viaţă a oamenilor, nu am avea de ce să ne temem prea mult pentru destinul speciei umane.

Revista indexata EBSCO