Sep 27, 2017

Posted by in ESEU

Andi MIHALACHE – Dileme interbelice privitoare la comemorarea Primului Rãzboi Mondial

 

 

Îndrăznind o privire comparativă asupra monumentelor legate de Primul Război Mondial, vom observa că, în Occident, carnagiul din cei patru ani de confruntări trezise pe alocuri ideea că o întreagă generaţie fusese masacrată fără a se şti precis pentru ce[1]. Frustrările, acuzaţiile şi protestele veteranilor se subsumau convingerii că o patrie care îşi iubeşte fiii cu adevărat nu le-ar pretinde jertfe inutile. Prin urmare, multe din monumentele ridicate după 1918, din iniţiative private sau locale, nu celebrează războiul ca atare, ci ziua încetării lui[2], nu elogiază eroul neînfricat, ci compătimeşte inocentul ucis, nu omagiază conducătorii de oşti, descoperind mai curând soldatul necunoscut şi mormântul lui simbolic. Ultimul transpunea, în primul rând, culpa faţă de soldaţii desfiguraţi de obuze, neidentificaţi ori dispăruţi pur şi simplu; în al doilea rând, rămăşiţele anonimului alegorizau sacrificiul[3] omului obişnuit, fie în tranşee, fie în spatele frontului. Era clar că, în ierarhia de semnificaţii a acestor monumente, gloria dădea întâietate suferinţei, iar cultul Patriei lăsa loc exaltării cetăţeanului[4]. Iminenţa morţii nu îi făcuse pe oameni egali, dar îi forţase să se schimbe, să se apropie unii de alţii, să se descopere reciproc. Discursurile de sorginte religioasă susţineau că trauma ne distruge masca socială, ne purifică[5], ne întoarce la autenticitatea propriei persoane, uşurându-ne reîntâlnirea cu adevăratul nostru „eu”. Pentru veterani, comemorarea anilor 1914-1918 şi reîntoarcerea nostalgică la locul luptelor de altădată însemna, de aceea, să reînvii clipe de viaţă unice, trăite la o intensitate nemaiîntâlnită. Astfel ne explicăm de ce foştii combatanţi consimţeau la estetizarea oficială a războiului, neopunându-se prea mult monumentelor alegorice care, spre deosebire de acelea realiste, nu evocau latura tragică a vieţii militare, personificându-i mai degrabă valorile[6]. Ni se pare evident că oficialităţile şi veteranii susţineau înfrumuseţarea anumitor laturi ale conflagraţiei, dar din raţiuni diferite: în primul caz aveam de-a face cu raţiuni propagandistice; în al doilea, cu reflexul auto-protector al individului, înclinat să dea o interpretare pozitivă întâmplărilor deosebite, să le integreze în biografia lui, spre a le face compatibile cu restul vieţii sale.

Deşi inspiraţia occidentală, cea franceză cu precădere, nu poate fi tăgăduită, monumentele româneşti dedicate Marelui Război comportă o altă iconologie, poate nu radical diferită, dar cu siguranţă mai nuanţată.  Dacă obeliscul în sine ne părea prea „rece”, prea puţin implicat, practicile comemorative restabileau oarecum echilibrul, dând satisfacţie doliului familial[7]. Deşi nimeni nu îl remarcase în timpul vieţii, compasiunea arătată rudelor soldatului era o formă prin care contemporanii se situau, retrospectiv, între apropiaţii săi[8]. Nu este vorba de un comportament specific anilor ’20, ci de o constantă antropologică, de un străvechi ritual al deculpabilizării: când cineva moare de tânăr, înaintea părinţilor săi, comunitatea se adună, într-un fel sau altul, lângă familia greu încercată, exprimându-şi regretul şi mai ales nevinovăţia[9]. Cel puţin aceasta era intenţia, întoarcerea societăţii către originile modeste ale ţăranului-erou riscând să o îndepărteze şi mai mult de el, să redeschidă răni mai vechi[10]. O nouă sensibilitate sepulcrală a apărut şi în România Mare, resorturile ei nefiind însă protestatare, sceptice. El ilustra mai degrabă un creştinism popular care oferea eroului liniştea somnului de veci, la concurenţă cu retorica patriotică şi cu elogierea lui în pieţele publice. În cimitirele satelor din Moldova, fiecare familie avea grijă să facă un cenotaf pentru morţii săi din război, pe motiv că numai aşa aceştia se puteau alătura neamului lor de pe cealaltă lume[11]. Dar oricât de grijuliu ar fi fost cultul morţilor, el nu participa prea eficient la crearea cetăţeanului model. Semnificatul acestui cult era moartea şi nu naţiunea, lumea de dincolo şi nu lumea noastră. Ne consola cultivând resemnarea şi detaşarea de istorie, nu responsabilitatea şi implicarea. Atentă la incomoda antiteză dintre „robul lui Dumnezeu” şi „puiul de leu”, Comisia Superioaă pentru Monumentel Publice (creată în 1929) se străduia să tempereze reflexele funebre, dând iconografiei militare[12] un ton mai optimist, mai constructiv, mai triumfalist[13]. Descuraja aşadar acele creaţii al căror semnificat era sacrificiul ca atare şi nu succesul care derivase din el, România Mare[14]. Se cuvine totuşi să semnalăm un amănunt: spre deosebire de Franţa, unde soldatul necunoscut a fost înhumat sub Arcul de Triumf (11 noiembrie 1920)[15], deci sub un monument “optimist”, al victoriei prin excelenţă[16], în România oficialii nu au forţat această apropiere (deşi ideea a existat), mormântul anonimului fiind plasat într-o altă locaţie, în Parcul Libertăţii (17 mai 1923). Unei interpretări prea laicizate, strict patriotice, autorităţile au preferat paritatea semnificaţiilor cetăţeneşti cu acelea eshatologice. Vedem acest lucru şi din cuvântările epocii, care subliniau că în laurii dăruiţi eroului necunoscut se întâlnesc atât cununa învingătorului cât şi aceea a martirului[17]. În acest context, forma finală a monumentelor de război nu reprezenta totdeauna rezultatul unui „dictat” intelectualist, victorios în confruntarea cu sensibilităţile populare. Cei din Comisie ştiau să vină în întâmpinarea gustului general pentru simboluri religioase, „şlefuindu-l” întrucâtva. Consensul era astfel obţinut prin acomodarea prevederilor legale şi a canoanelor estetice, pe de o parte, cu doleanţele cetăţenilor, pe de alta. Un exemplu ar fi cazul comunei Mihai Bravu din judeţul Brăila, menţionat în şedinţa din 15 ianuarie 1932: oamenii nu erau hotărâţi asupra felului de monument, cerând chiar Comisiei să le sugereze un proiect, dar cu condiţia ca din el „să nu lipsească crucea”[18].

Dată fiind absenţa multor cadavre, moartea nu putea fi reprezentată aşa cum se cuvenea, printr-un mormânt individual. În plan artistic, criza de sens era evitată cu ajutorul monumentelor semi sau nonfigurative, omagierea cuprinzând însă un segment mai larg al participanţilor la război, nu numai al soldaţilor căzuţi cu arma în mână. Conceptul de erou, teoretic necontestat de nimeni, era înlocuit, practic, cu acela de victimă (decedat sau doar invalid de război). Nu întâmplător, prin satele noastre găsim şi astăzi mici monumente care amintesc de combatanţii morţi de tifos exantematic. Până atunci, oamenii politici voiseră de multe ori să educe ţăranul, să îl transforme în cetăţean, implicând lumea satelor fie în celebrarea zilei de 10 mai, fie în serbările urbane unde sătenii erau aduşi mai mult cu rol decorativ. Participarea lor la manifestările „pantalonarilor” era pasivă, schimbarea venind după ce mediul rural s-a văzut deplin implicat în evenimentele anilor 1916-1919, când plătea un greu tribut de vieţi omeneşti. Aşa că, odată cu instituirea zilei eroilor, sistemul comemorărilor intra cu adevărat în satul românesc, ţăranii nemaiformând publicul de ornament, ci reprezentând chiar personajele principale ale războiului evocat. Distanţa temporală şi simbolică dintre epoca eroilor şi aceea a descendenţilor slăbeşte, ultimii având şansa de a-şi face datoria (fără a mai putea fi remarcaţi) nu doar prin respectul pentru cele moştenite, ci şi prin propria participare la un război. Societatea o va omologa din oficiu, ca gest patriotic, miile de morţi de pe câmpul de onoare intrând automat în panteon şi devenind mult mai repede „strămoşi”. La noi, repeziciunea prin care românii şi-au propus să înalţe monumente ale primului război nu se datorează fervorii comemorative, în sensul ei citadin, ci dorinţei de conformare cât mai rapidă la ritualurile tradiţionale care însoţesc trecerea în lumea de dincolo. În conformitate cu un anumit mental popular, această grabă poate fi explicată prin obligaţia celor vii de „a face rânduielile” cuvenite celor care, în momentul morţii, nu beneficiaseră de asistenţă religioasă[19]. Independent de hotărârile care instituiau un cult aparte, amintirea eroilor se confunda, în România „profundă”, cu pomenirea morţilor.

 

[1] Nedumeririle de acest fel au trezit mefienţa faţă de politică şi apariţia unor curente pacifiste, antimilitariste, chiar printre foştii combatanţi. Vezi Antoine Prost, Antoine Prost, Les anciens combatants et la societé française, 1914 -1939, vol. III, Mentalités et idéologies, Paris, Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques, 1977, p. 89-129.

[2] Ibidem, p. 64.

[3] Ibidem, p. 62. Ideea de sacrificiu era invocată în două sensuri: a) acela mântuitor, expiator, din monumentele confesionale sau funerar-patriotice (îngeri ridicând la cer sufletele soldaţilor etc.); ele dădeau un sens pozitiv morţii, garantând reînvierea eroilor (Jonathan F. Vance, op. cit., p. 44); în Franţa, asemenea creaţii, de sorginte catolică, erau totuşi surclasate numeric de acelea dedicate victoriei în război sau morţii pentru patrie ca datorie cetăţenească; b) acela de pierdere imensă, de preţ prea mare, plătit de dragul orgoliului naţional; cetăţenii îl reproşează mereu politicienilor pentru a nu se fetişiza triumful, uitându-se de vinovăţia faţă de cei căzuţi (Antoine Prost, op. cit., p. 66).

[4] Ibidem, p.61. Nu întâmplător, Antoine Prost disociază sărbătorile patriotice de acelea civice, ceremoniile de la 11 noiembrie, care aniversau sfârşitul războiului, făcând parte din ultima categorie.

[5] Ibidem, p. 55.

[6] Ibidem, p. 75.

[7] “… Prin cultul eroului necunoscut se aduce un întreit omagiu, întâi de iubire şi recunoştinţă cătră acel anonim şi deci al doilea cătră toţi ceilalţi necunoscuţi simbolizând slăvirea tuturor acestor eroi căzuţi pentru patrie; precum şi al treilea o mângâiere familiilor cari şi-au pierdut pe unul dintre ai lor în resboiu, ne mai ştiind nimica de soarta lui, fiecare mângâindu-se cu speranţa că poate tocmai acest erou soldat venerat e de-ai lor” („Evenimentul”, marţi 15 mai 1923, p. 1).

[8] Monumentele erau prilejuri de ipostaziere a spiritului comunitar, uneori cetăţenii vrând să imortalizeze şi să răsplătească, prin inscripţionare în marmură, numele celor care contribuiseră la inaugurarea unei statui. Procedându-se astfel, nu se făcea publicitate unor oameni în viaţă. Se perpetua, într-o altă formă, o mai veche cutumă, care stabilea calitatea de ctitor pentru acela care făcea donaţii Bisericii şi oricărui domeniu de utilitate publică. Comisia de la Bucureşti interzicea însă asemenea practici, considerând că depersonalizarea monumentului era o garanţie a monumentalităţii, obiectivităţii şi, în consecinţă, a relevanţei lui peste veacuri: „…. În inscripţiile noului monument – este vorba de acela de la Bogata de Sus, judeţul Someş, dezbătut la 22 iunie 1939 – nu vor mai figura decât numele eroilor şi scopul pentru care s-a ridicat monumentul; se vor suprima cu totul atât numele Comitetului, cât şi numele donatorilor, deoarece monumentul este public, pentru preamărirea eroilor, iar nu o lucrare particulară” (ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 70/1939, vol. I, f. 315 r.-v.).

[9] David Le Breton, Despre tăcere, traducere de Constantin Zaharia, Bucureşti, Editura All, 2001, p. 271.

[10] La 31 martie 1933 Comisia aproba monumentul eroilor din comuna Cacova, judeţul Caraş-Severin, recomandând ca el să fie pus în locul vechii cruci, ridicate în 1907. Având nevoie de reparaţii, aceasta avea să fie mutată în faţa bisericii (ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 61/1933, f. 3 r.-v., f. 15).

[11] Ion H. Ciubotaru, Marea trecere. Repere etnologice în ceremonialul funebru din Moldova, Bucureşti, Editura “Grai şi suflet-Cultura naţională”, 1999, p. 193.

[12] La 11 decembrie 1936, Comisia Superioară pentru Monumente Publice dezbătea proiectul depus de comitetul şcolar din comuna Ungra, judeţul Târnava Mare, cerându-i o serie de modificări. Printre ele, una îndreptăţeşte afirmaţia noastră: “… în locul Madonei de pe soclu, care dă impresia de monument funerar, să figureze o Victorie care simbolizează războiul…” (ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 57/1936, f. 44).

[13] Despre monumentul eroilor din comuna Bârseşti, judeţul Putna, Comisia constata, la 11 octombrie 1934,  următoarele aspecte: „… e cu totul nepotrivit pentru scopul urmărit, fiind un monument funerar de cimitir, complet lipsit de caracterul de măreţie trebuitor unui monument de comemorare a Eroilor” (ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 86/1934, f. 60). Observaţiile se reiau, aproape identic, la 28 martie 1939, pentru alte două monumente, ambele respinse. Primul, din comuna Teslui-Cherleşti, judeţul Olt, provoca un comentariu categoric: „… comisia constată că sculpturile sunt lipsite de orice sentiment plastic, fiind executate în stilul unui monument de cimitir şi neavând nimic din măreţia trebuitoare unui monument pentru Eroi” (ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 70/1939, vol. I, f. 76). Al doilea, din comuna Cârpa, judeţul Severin, nu era nici el mai bine descris: „… proectul nu reprezintă un monument de eroi, ci un monument de cimitir de provincie, care nu are nimic artistic şi e lipsit de orice măreţie” (Ibidem, f. 85).

[14] În şedinţa din 22 septembrie 1933 se respingea proiectul comunei Angheluş, judeţul Trei Scaune, nouă atrăgându-ne atenţia semnificaţiile lui biblice, sacrificiale şi doloriste: „… un bloc de piatră pe care sunt fixate o placă de marmoră cu numele Eroilor şi un relief cu o fată în doliu ce susţine placa; în vârful monumentului figurează un berbec cu capul întors îndărăt” (ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 61/1933, f. 51).

[15] Modelul francez ne-a inspirat, totuşi, în privinţa ritualului de reîngropare a eroului anonim. În Franţa, un recrut avusese misiunea de a-l desemna depunând un buchet de flori pe unul din cele opt sicrie reprezentând toate teatrele de operaţiuni militare. În România, eroul necunoscut a fost ales de un orfan de război care, atingând unul din cele 10 sicrie spunea “… acesta este tatăl meu…”. Pentru detalii vezi M. Olteanu, Eroul necunoscut, în “Magazin istoric”, nr. 6/1972, p. 95-96.

[16] La 16 mai 1919, Academia înfiinţa o comisie însărcinată cu pregătirea unui monument comemorativ al evenimentelor din 1916-1919. Membrii săi, V. Pârvan, A. Saligny, O. Densuşianu, D. Onciul, I. Ianculeţ urmau să strângă fondurile necesare din subscripţii şi să organizeze concursul de proiecte (Vezi „Analele Academiei Române. Dezbateri”, XL, 1919-1920, p. 11-12). Începea astfel o lungă odisee, finalizată abia în timpul lui Carol II. Arcul de Triumf a avut şi pentru noi aceeaşi semnificaţie, de „monument istoric al Ţării şi victoriei sub care a trecut marele Rege Ferdinand…”. Este o menţiune găsită într-un raport din 20 mai 1934, în condiţiile în care se punea problema refacerii monumentului improvizat cu prilejul încoronării lui Ferdinand, în 1922 (ANIC, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar/1935, f. 40r.). Formarea comisiei însărcinate cu această misiune fusese hotărâtă printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri din 22 ianuarie 1932, ea întrunindu-se la guvern pe 11 mai acelaşi an. Arcul din Şoseaua Kiseleff avea o semiotică mai complicată, el nefiind interpretat de sine stătător ci aşa cum dorea Carol II: în corelaţie cu statuia lui Carol I, pe care suveranul o voia în Piaţa Palatului Regal, şi cu aceea a lui Ferdinand, din Piaţa Victoriei (ANIC, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 21/1932, f. 7). Oricum, rostul ansamblului era să glorifice naţiunea, nu să-i plângă morţii. Pentru detalii vezi Ioan V. Lupescu, Monumentele Unirii, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1985, p. 43-44 şi mai ales Virgiliu Z. Teodorescu, Arcul de Triumf din Bucureşti, simbol al cinstirii înfăptuitorilor Unirii, în „Apulum”, XXVII-XXX, 1990-1993, p. 585-598.

[17] „Cântaţi eroi, imnul martirilor…”. Ne referim la memorialul rostit de Pârvan la 2/15 decembrie 1918, în aula Fundaţiei Universitare „Carol I” din Bucureşti. Vezi Vasile Pârvan, Au căzut pentru libertate. Un cântec de jale şi un cântec de biruinţă, Bucureşti, Editura „Reforma socială”, 1919, p. 61. Trei noţiuni cu sensuri diferite, „mort”, „erou” şi „martir”, erau unificate semantic graţie identificării lor cu ideea de „nemurire” – un substitut parţial al conceptului religios de „mântuire”.

[18] ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 60/ 1936, f. 5.

[19] „Ministerul de Război face cunoscut că se interesează de aproape de chestiunea mormintelor şi osemintelor neîngropate ale celor căzuţi pe câmpul de onoare în toate ţările unde au luptat românii. Această importantă chestiune are, desigur, timp şi mijloace materiale spre a fi rezolvată complet. Ea cere o bună organizaţie şi noi cerem concursul şi bunăvoinţa pornită din suflet a tuturor organelor administrative, clericale şi silvice precum tot astfel din partea marelui public. Chestiunea este în studiu la ministerul de război şi în curând se vor putea da publicităţii rezultatele, precum şi măsurile ce trebuiesc luate relativ la mormintele celor jertfiţi pentru neam. […] Mormintele eroilor sunt monumente naţionale; ele trebuie să fie altarele credinţei şi puterei neamului nostru de mâine. Până în prezent, prin circulări date protoereilor, companiilor de jandarmi şi cercurilor de recrutare, ministerul a dispus strângerea osemintelor pe care luptele şi retragerea le-au lăsat pe câmpii şi înmormântarea acelor oseminte cu mare ceremonie, în asistenţa satelor…” („Universul”, sâmbătă, 19 iulie 1919, p. 1).

Revista indexata EBSCO