Sep 27, 2017

Posted by in ESEU

Arthur SUCIU – Ceea ce este poetic în Houellebecq

 

Nu cred în intraductibilitatea poeziei. Cu cât o operă e mai ambiguă – iar poezia este, în esență, ambiguă – cu atât traducătorul are opțiuni de traducere mai multe. Rilke e, într-un fel, mai ușor de tradus decât Charles Bukowski, căci e mai ușor să treci dintr-o limbă în alta vagul decât precisul. În fapt, nu atât limba reprezintă un impediment, cât ”tonul” poetului, întotdeauna foarte greu de prins. Traducătorii păcătuiesc de obicei prin exagerarea unor trăsături, făcând un serafic dintr-un poet exigent, dar lumesc, sau un vulgar dintr-un romantic decepționat. Ceea ce contează, așadar, la o traducere nu este atât surprinderea sensurilor adânci ale unei poezii, ci înțelegerea universului poetic din care aceasta face parte. Cine traduce un poem descrie un limbaj.

Ceea ce m-a surprins întotdeauna la traducerea în română a poeziilor lui Baudelaire (unul dintre cei mai traduși poeți) este înclinația traducătorilor de a-l face pe poet mai poetic decât e, adică mai sugestiv, aproape prolix. La aceasta se adaugă dorința de a-l transforma pe autorul Florilor Răului într-un băiat bun. Or, după cum se știe, versurile lui Baudelaire au, în franceză, o claritate metalică; gradul lor de sugestivitate este redus; un vers are o conotație materială, exprimând de obicei o imagine, și o alta abstractă. Atât. De aceea, e inutil să căutăm dincolo de ceea ce vrea să spună poetul. Am face mult mai bine dacă am înțelege și am încerca să exprimăm precizia lucidității, lama foarte tăioasă a gândirii lui Baudelaire.

Citite pe sărite, traducerile lui Daniel Nicolescu din volumul de poezii al lui Michel Houellebecq, Neîmpăcat. Antologie personală 1991 – 2013 (Humanitas, 2016) par naive. Un poet profesionist ar putea spune că e vorba despre traduceri stângace ale unor poezii proaste. Numai că traducerea, care este excelentă, surprinde exact atitudinea lui Houellebecq față de poezie și modul în care o scrie. De exemplu:

”Nu mai am interior,

Nici pasiune, nici fior;

În curând mă rezum

La propriul meu volum.” (p. 76)

Catrenul acesta pare mai degrabă refrenul unei piese rock, dar este suficient de sugestiv. Nu e cazul să ne complicăm. El este bine tradus, fiind vorba despre o exprimare eliptică, descurajată în chiar construcția ei și adecvată conținutului. Cum altfel ai putea să scrii, dacă nu mai ai interior, pasiune și fior?

Se știe că poeziile lui Houellebecq sunt puternic influențate de Baudelaire. Ele sunt atât de baudelaireiene, încât pare că autorul lor nu l-a citit decât pe Baudelaire. Și totuși, Houellebecq nu e Baudelaire, ci un poet original. Cel puțin două elemente îl diferențiază și îl distanțează de cel mai mare poet francez. Înainte de orice, e vorba despre construcția voit neglijentă. Houellebecq nu și-a pierdut complet interesul pentru rimă și nici pentru ritm, de unde aparența desuetă a poeziei lui. Însă, față de Baudelaire, pentru care forma sonetului era o exigență clasică a unui conținut modern, Houellebecq folosește ritmul și rima precum copywriter-ul unei trupe rock. Scopul este obținerea unei melodicități pur contextuale, neconstrângătoare, fiorul unui romantism rănit:

”La ce bun să mă zbat? De bine-de rău am trăit,

Am stat și-am privit la nori și la ființe,

Nu m-am băgat, dar am strâns cunoștințe,

Ba chiar au fost clipe când nu totul era fâsâit.” (p. 23)

Aceasta nu este însă singura diferență formală față de Baudelaire. Houellebecq scrie și versuri albe, dar și fragmente de factură filosofică. Dacă romanele sale sunt romane de idei, nici poezia nu duce lipsă de ele. De fapt, sunt aceleași, mereu aceleași idei. Caracterul fragmentar rezultă, la Houellebecq, din lipsa interesului față de o formă poetică, altfel spus din dorința de a se exprima cât mai simplu și succint, excluzând orice construcție (nici măcar titlurile, de secțiuni sau de poeme, nu au relevanță; excepție o fac titlurile de cărți). Fragmentele lui sunt un fel de poezie abandonată. El nu este totuși consecvent cu această direcție, așa se face că poezia lui Houellebecq oscilează între fragment și catren.

Construcția neglijentă nu exclude coerența ideatică și poetică. Volumul ”Neîmpăcat” alcătuiește un puzzle de texte, scrise în perioade diferite, prin care Houellebecq a dorit să ofere o imagine a universului său poetic. Volumul poate fi citit ca introducere la romanele sale și, de asemenea, ca rezumat al acestora. S-a remarcat că, față de Particulele elementare sau Extinderea domeniului luptei, în poeziile lui Houellebecq cinismul este mai degrabă înlocuit cu o sensibilitate romantică. Așa este, deși cinismul izbucnește uneori necruțător, ca în această poezie dedicată tatălui:

”Taică-meu, bou retras, cu purtări cam barbare,

Căpiat de ură, privea televizorul fix,

Rumega planuri firave și bizare,

Marea lui bucurie era să le vadă dând chix.

 

M-a tratat mereu ca pe-un șobolan dușmănos;

Până și ideea de fiu îl umplea de mânie,

Nu suporta că n-o să-i fiu mai prejos,

Rămânând în viață, iar el pe năsălie.

 

A murit în aprilie, ofticos și perplex:

Din ochi îi țâșnea ciudă, și nici nu-și dădea seama,

Din minut în minut o blestema pe mama,

Înjurând primăvara și ideea de sex.

 

Când i-a sosit clipa din urmă, în fine,

Un sentiment nou părea să-l fi liniștit;

Zâmbi atunci și spuse: ”M-am pișat pe mine”,

După care s-a stins cu un vag horcăit.” (p. 22)

Al doilea element care-l diferențiază pe Houellebecq de Baudelaire este, de fapt, tocmai această sensibilitate specială. Există două feluri de autori: cei care și-au iubit părinții sau s-au împăcat cu ei, într-un fel sau altul, și cei care i-au ignorat sau chiar renegat. Relația lui Baudelaire cu propria mamă a fost, cum se știe, una complicată, dar el nu și-a renegat niciodată mama, așa cum a făcut, în fond, Houellebecq. De asemenea, Baudelaire nu a renunțat niciodată la credința catolică, în timp ce Houellebecq este un agnostic cu o sensibilitate nouă, care respinge dramatizarea angoasei:

”Un univers liric s-ar cuveni străbătut

Așa cum se străbate un trup prea iubit;

Ar trebui trezite puteri din trecut,

Dorul de veșnicie, dubios și coclit.” (p. 27)

Dorul de veșnicie este dubios și coclit, s-o lăsăm deci mai moale cu spaimele lui Baudelaire. Houellebecq e un copil postmodern, ușuratic și nefericit. El nu renunță însă cu totul la nevoia de veșnicie, ci doar solicită o reconfigurare:

”Ne dorim o nouă formă de fidelitate,

Ca un altoi în care să ne-adunăm dependența,

Ceva care să depășească și să conțină existența,

Nu putem trăi departe de eternitate.” (p. 132)

Aceeași reconfigurare este solicitată și în cazul iubirii, căreia Houellebecq îi constată simultan inexistența și urgența. Lui Houellebecq i s-a reproșat adesea predilecția pentru descrierile actelor sexuale, la care pare să reducă totul în relațiile dintre bărbat și femeie. Ele nu sunt însă decât un substitut al sentimentului prezenței în lume, rateuri cu consecințe acceptabile. Houellebecq este mereu în căutarea prezenței (foarte asemănătoare cu întâlnirea cu o necunoscută, la Baudelaire). Prezența este sentimentul poetic al existenței, al faptului că exiști, iar iubirea este sentimentul cel mai puternic al prezenței în lume:

”A fost nevoie lumină să se facă

În tot ce viața are mai reușit,

În felul în care două trupuri se joacă,

Se unesc și renasc la nesfârșit.” (p. 108)

Houellebecq este cunoscut ca romancier, dar el a debutat relativ târziu cu ficțiune și multă vreme înainte a fost doar poet. Crizele tinereții l-au afectat atât de mult, încât era probabil imposibil să scrie și altceva decât poezie. Ceea ce este houellebecquian s-a format însă atunci și nu poate fi înțeles fără conținutul poetic. Traducerea lui Daniel Nicolescu ne ajută chiar în această direcție.

Revista indexata EBSCO