Sep 27, 2017

Posted by in ESEU

Ovidiu PECICAN – Pãstorul și plugarul: o discuție interbelicã

 

Nu s-a făcut încă „arheologia” concepției noiciene despre etnic și etnia românească, deși acest exercițiu de istoria ideilor și de sursologie nu poate decât ajuta la înțelegerea mai profundă a gândirii autorului. În cele ce urmează, chestiunea primește un prim răspuns deschizător de noi căutări.

 

  1. Pastoral și agricol în istoria românească

 

A constata persistența îndărătnică a ruralului – considerat „etern” de filosoful Lucian Blaga[1] – nu ajunge pentru a dobândi o înțelegere mai adâncă a modului de a fi al românului în general, și al locuitorului periferiilor în particular.

Înainte de toate, se cuvine socotit, împreună cu același Lucian Blaga, că a fi țăran înseamnă să aparții unei condiții existențiale, nu să practici o ocupație sau o meserie. Filosoful credea cu pătrundere că „numai acele îndeletniciri (și nu meserii sau ocupații) care epuizează existențial un orizont sunt capabile de cultură proprie și specifică”[2]. Într-adevăr, condiția rurală nu poate fi echivalată cu o meserie, măcar pentru faptul că ea presupune familiaritatea cu un întreg spectru de „specializări”: de la cultivat ogorul (agricultura) până la creșterea animalelor (zootehnie), precum și felurite meșteșuguri (țesut, olărit, prelucrarea lemnului și a pietrei ș. a.). În plus, nu doar că țăranul are o cultură a lui, dar ea este și diversificată, dobândind note specifice în funcție de ocupațiile cele mai importante pe care insul le practică, în funcție de mediul geografic și socio-economic în care trăiește.

În vara – toamna lui 1938, Nicolae Iorga vorbea – cu mai multe prilejuri – despre cele două tipuri ocupațional-existențiale românești, reacționând la disprețuitoarea acuză a unui străin că românii ar fi, la origini, ciobani.

Păstorul nu este „un om de cutare loc” ci, „fiind un om de orizont, îl afli pretutindeni”[3]. Într-o reformulare din același an, constatarea savantului suna astfel: „Ciobanul este un om de orizont, care cunoaște multe țări: este un creator de cântec, de muzică, un creator de artă. Ciobanul este un om de răgaz… Ciobanul este un om cu «dor». […] Ciobanul este un transhumant, un om cu două locuințe. […] Prin urmare, este locuința ierbii de vară și locuința ierbii de iarnă. […] … Noi am fost și acolo, am fost și aici, am fost călare pe munți și am înjugat, cum spuneam odinioară, Dunărea”[4]. El se deplasează pe mari distanțe și „Ai noștri mergeau de la o fântână, de la un puț, la altă fântână, la alt puț”[5].

Revenind însă la textul adus inițial în discuție, merită urmărite pas cu pas nervurile construcției textuale. Virtuțile păstorești sunt puse în pagină una câte una, după cum urmează: „Ciobanul este de obicei deprins să lupte cu primejdia, păzind turma; el e mai viteaz și mai drept decât plugarul. Plugarii, ce-i drept, se cred mai presus de ciobani”[6].

Din păstori „… se pot face apoi foarte buni ostași. Când vin ei cu bâta lor, ea poate să facă mai multă ispravă decât o armă perfecționată, dacă acel care poartă pe aceasta nu știe s-o întrebuințeze. A lovi în numele Tatălui, drept între ochi, e un lucru pe care îl știe orice cioban”[7]. Prin urmare, ciobanii pot fi militari înzestrați.

Altă trăsătură a felului lor de-a fi este aptitudinea pentru călătoriile la mare distanță. „Acești ciobani ai noștri au cutreierat toate țările, în toate direcțiile. Au trecut peste munți, peste vadurile apelor, au amestecat toate stăpânirile. Ei reprezintăun element care în esența sa însăși este trecător de hotare. Ignorează hotarul, care nu are nicio valoare pentru dânșii. Au existat totdeauna regimuri de stat cari permiteau ciobanilor să circule”[8]. „Prin urmare, elementul românesc prin ciobani a ajuns până la ultima limită a continentului european”[9].

În fine, există la ciobani și remarcabile aptitudini culturale. „… Mocanul este sufletește un om superior plugarului în ce privește imaginația și sentimentul. De ce? Fiindcă el trăiește în mijlocul naturii. Natura îl inspiră. În fiecare moment el este cu stelele deasupra capului; el este cu toate tainele firii de jur-împrejurul lui; toate superstițiile, toate icoanele fantastice reprezintă tovarășii și vecinii lui. E deci în stare de inspirație continuă”[10].

Chiar și folclorul românesc, variat și bogat, s-ar dovedi, crede Iorga, mai ales produsul creativității pastorale. „Poezia populară vine, în cea mai mare parte, și în partea cea mai grea, balada, de la mocani. Mocanii aceștia nu numai că au creat poezia aceasta, dar au răspândit-o, fiind marii agenți ai cântecului popular, din care cauză cântecele ardelenești se cântă dincolo de Nistru și cântece moldovenești se pot întâlni și-n cutare regiune din Peninsula Balcanică…”[11].

La urmă, nu rămâne nesesizată capacitatea de metamorfoză de destin a ciobanului. „… Este o mare greșeală pe care o face oricine își închipuie că păstorul este condamnat să rămână totdeauna păstor. Nu este adevărat. Plugarul nu poate să devină păstor; băcanul nu poate să pască oile. Dar posibilitățile umane ale ciobanului sunt nesfârșite. Dovada o aduc toate așezările acestea de plugari de astăzi, ai căror bunici au fost ciobani”[12]. Iorga este convins că poate afirma deci că „… Nu numai că din păstor se poate face un plugar, dar din același păstor poate ieși un negustor”[13]. Sintetizând, pe parcursul expunerii sale, viziunea pe care o are despre păstor ca tip uman, Iorga adăuga: „Om din toate părțile, om din toate domeniile, cuprinzând în sufletul său toate elementele cari se pot dezvolta, acesta este admirabilul cioban al nostru, pe cari nu trebuie să-l judece cineva după cămașa lui neagră, nici după viața lui în aparență așa de săracă, ci după toată comoara ce se cuprinde în dânsul”[14].

La urmă, Iorga are câteva observații și cu referire la plugar, adică la agricultor. „Când te gândești e noțiuni fundamentale sunt la noi «lege», «judecată», «drept», «dreptate», instituții juridice care nu se găsesc la ciobani, ci numai la agricultori, și la iubirea fanatică pentru pământ care formează trăsătura cea mai nobilă a poporului românesc, înțelegi că așa ceva nu se împacă deloc cu regimul [politic – n. O. P.] de ciobani fără niciun fel de organizare” pe care pretindeau unii istorici străin că l-ar fi identificat în istoria noastră[15].

Ce să caracterizeze însă, metafizic vorbind, condiția existențială a țăranului? Urmând sugestiile lui Iorga – fără a o declara explicit –, Constantin Noica distinge, și el, cele două tipuri ocupaționale în orizontul satului: cel agrarian și cel pastoral. Într-un eseu din 1944, intitulat Suflet agrar sau suflet pastoral?, eseistul nota că anterior recuplării teritoriilor românești la Europa occidentală și la modelul ei civilizațional, preponderent la români ar fi fost modelul rural pastoral. „De peste 100 de ani de la pacea încheiată la Adrianopol [din 1828 – n. O. P.], când României agrare i s-au deschis posibilităţi moderne de schimb, poporul românesc s-a agrarianizat. Dar el n-a fost întotdeauna un popor agrar, iar sufletul lui n-are trăsăturile de sedentarism şi de pasivitate agrară. În ţăranul nostru coexistă azi şi a precumpănit altădată un suflet de tip pastoral”[16].

În fapt, deși însemna – ca la Iorga – o echilibrare a viziunii unilaterale din filosofia culturii lui Blaga, unde păstorului îi revenea până și meritul spațialității metafizice românești, nici măcar dualitatea adusă în discuție de Constantin Noica nu este deplin acoperitoare a realității. Alături de agricultori și de păstori trebuie, fără îndoială, socotiți și lăzuitorii pădurilor, lemnarii, și viticultorii de la deal, și meșteșugarii fără care nu se putea desfășura viața comunităților sătești, fie ele și ancestrale (pielarii, fierarii), și locuitorii bălților, cei de pe malul Dunării și de la mare (pescarii) ș.a. Niciuna dintre aceste categorii nu poate fi trecută cu vedere, căci toate au participat la formarea sufletului românesc prin experiențe existențiale și istorice proprii.

Revenind însă la spusele lui Iorga, de la care pleacă și reflecția tânărului Noica, atributele agrarianismului ar fi, cum s-a văzut, sedentarismul și pasivitatea. Ele sunt opuse caracteristicilor pastoralismului, care fuseseră deja subliniate anterior, și nu doar de către Iorga. Acesta din urmă, el însuși, pornise de la sugestii venite din altă parte: „Într-o lucrare publicată în 1914, La vie pastorale chez les Roumains, [Ovid] Densusianu afirmă categoric că am fost la început un popor pastoral, având o energie şi o forţă de expansiune care, singure, explică colonizarea Istriei, a Meglenului, a Crimeii şi a Caucazului”[17].

Nu este aici locul de a opune acestei teze o alta, poate mai plauzibil documentată de istorie și de arheologie: anume că populația romanizată a balcanilor s-a grecizat și s-a slavizat treptat, timp de secole, abia începând cu „bizantinizarea” Imperiului Roman de Răsărit, în secolul al VII-lea și, totodată, după stabilirea în Peninsula Balcanică a valurilor tribale slave care s-au sedentarizat, devenind abia astfel o prezență tot mai „insularizată”. Păstrând discuția în cheia densușeniană, este însă de observat că energia și forța de expansiune atribuită păstorului român semi-nomad de către filologul român sunt pentru Noica – dar, probabil, și pentru Blaga și, cu siguranță, pentru Nicolae Iorga, de asemenea – argumentele unei evoluții spirituale surprinzătoare. Se poate presupune că raționamentul care a condus la această dezvoltare putea suna cam așa: cine are forța și capacitatea efectivă de a coloniza astfel o serie de teritorii, nu poate fi lipsit nici de forța spirituală aferentă.

În direcția virtuților și potențialităților transhumanței pastorale Noica avea chiar nostalgia unui anumit expansionism posibil care amintește de viziunea cioraniană – simplă năzuință infirmată de istorie – a unei Românii cât China și de importanța Franței. „Cineva compara pe păstori cu marinarii apelor. Nu e ceva nou şi nepreţuit, pentru conştiinţa românească, să-şi dea seama dintr-o dată că suntem şi noi nişte marinari ai uscatului? Înfipţi în pământul românesc, aşa cum suntem şi ne place să spunem că suntem, nu e mângâietor şi întăritor să ştim că avem şi nostalgia depărtărilor de cucerit?”[18] Acolo unde Iorga etalase argumente antropologic culturale, Noica venea cu o metaforă; una expansionistă, precum prietenul lui Cioran sau poate o trimitere la zări metafizice, „depărtările” de cucerit fiind piscuri spirituale.

Nu numai pentru Densusianu, Blaga Iorga și Noica însă păstorii însemnau un impuls și un elan fructificabil în direcția construcției de civilizație. Completând parcă acest gând, în 1948, în Tratat de istoria religiilor, Mircea Eliade constata că păstorii nomazi sunt rasele „… din care se vor recruta, de-a lungul istoriei, națiunile chemate să «facă istoria»”[19]. Expresia lui Eliade este relevantă, chiar dacă insuficient de precisă. „A face istorie” înseamnă să marchezi existența unui popor prin aporturi civilizaționale și culturale de rezonanță în universalitate.

Eliade argumentează însă și altfel, văzând în păstori mai curând păstrătorii unui univers valoric, deci niște conservatori, nu înnoitori de civilizație. „Purtându-și turmele din Carpații păduroși până în Dobrogea, sau din Munții Apuseni până în Basarabia și luncile Nistrului, ei [= păstorii] au contribuit nu numai la menținerea unității graiului și obiceiurilor românești, dar au alcătuit totodată un element «universalist» în plămada culturii populare. Ei au descoperit și făcut cunoscute elementele de unitate ale grupurilor de civilizații pe care le întâlneau în vasta lor transhumanță”[20]. Aculturația și aptitudinea pentru sinteza culturală se numără deci printre atributele păstorești care au lăsat o urmă substanțială în istoria românească. Ele garantează propensiunea spre universalism românească.

 

 

  1. Abel păstorul și Cain plugarul

 

Totuși, nu Lucian Blaga a fost, cum poate părea că ar fi fost previzibil în cazul filosofului mioriticului, cel care a abordat chestiunea tipurilor fundamentale ale ruralului de la noi. Tensiunea dintre pastoral și agricol în lumea țărănească a românilor este surprinsă de Constantin Noica. El a descifrat-o prin recursul la categoriile umane arhetipale ale Bibliei. „Abel e cioban, şi Cain e plugar. Abel rătăceşte prin lume, şi Cain frământă locul. Iar Cain ucide pe Abel. Întotdeauna Cain ucide pe Abel.// Mă gândesc, de pildă, la cele două suflete româneşti: sufletul pastoral şi sufletul agrar. Tot ce e nostalgic şi sete de zări noi ţine de sufletul păstorului. Dar a trecut peste el sufletul stătător al plugarului, şi l-a pustiit; are să-l pustiască. Suntem ţara lui Cain în care Abel n-a murit încă de tot”[21]. Să se observe în treacăt că gândul noician făcea din fratele transhumant un… frate risipitor, metaforă – tot biblică – care l-a preocupat asiduu în Jurnalul filosofic, dar pe care o comprimă aici aproape pe neobservate, dublând ponderea biblică a viziunii lui. Totodată, proclamând că „Întotdeauna Cain ucide pe Abel”, Noica trimite și la predestinarea păstorului de a fi ucis de fratele (sau frații) lui. Pentru români, această nouă trimitere este transparentă, și ea duce la balada populară Miorița, interpretată în cheie fatalistă.

Dacă tânărul autor plasa distincția dintre păstor și agricultor în zona sacrului veterotestamentar, colegul lui de generație, Mircea Eliade, aflat în exil, o aducea în istoria modernă românească, dându-i relief cultural[22]. După Eliade, „… structura spiritualității agricole îngăduie anumite asemănări cu tradiția «eminesciană» și conservatoare, în timp ce structura spiritualității pastorale își găsește anumite corespondențe în concepția anti-tradițională și cosmopolită pe care o reprezintă, printre alții, Caragiale. Evident, cu o deosebire care e fundamentală: în timp ce păstorii descopereau pe rând pan-românismul și universalul uman, iar spiritualitatea pastorală se întemeia pe sentimentul metafizic al singurătății existențiale a omului, mângâiată numai de comuniunea lui cu un Cosmos viu și binevoitor – reprezentanții curentului «caragialesc» în cultura românească modernă tindeau mai degrabă către un cosmopolitism însoțit de un complex de inferioritate față de Occident și de un excesiv spirit critic antitradiționalist. Dar, privite dintr-o anumită perspectivă, există destule asemănări între «dezrădăcinarea» și experiența universal-umană a păstorilor și anti-tradiționaliștii culturii române moderne. Și unii, și alții au, în primul rând, un Cosmos deschis și o cunoaștere mai vastă a obiceiurilor și societăților umane”[23].

Între Caragiale și Eminescu, Eliade descifra o polaritate fundamentală a culturii noastre, două tipuri de atitudini culturale cu adânci rădăcini în preistoria și istoria noastră rurală. Ceea ce numește Eliade aici „cosmopolitism”, cu un termen foarte prezent în publicistica militantă antijunimistă a lui Hasdeu, autor îndrăgit pe care îl editase, nu este decât tendința sincronistă, proeuropeană și modernizatoare constatată de E. Lovinescu în Istoria civilizației române moderne de pe poziții favorabile, liberale și democratice. Faptul că pentru această tendință reprezentativ se dovedește spiritul pastoral, ca și cel al mahalalei caragialiene, dovedește că una dintre metamorfozele fertile ale „mioriticului” a putut fi viermuiala de la periferiile orașelor românești din secolele al XIX-lea și al XX-lea, favorabile dinamicii sociale, ca și aventurii înnoirii. Noii orășeni poartă în ei, așadar, ethosul pastoral și chiar dacă, în lumea românească, nu ei sunt întemeietorii târgurilor și ai burgurilor – primele dezvoltându-se în conexiune cu activitatea neguțătorilor și a meșteșugarilor, iar celelalte fiind creații ale meșterilor străini, mai ales germanici, colonizați în lumea carpatină –, capacitatea lor pendulatorie, spiritul transhumant par să îi fi făcut mai adaptabili și mai permeabili vieții orășenești decât pe plugarii perfect sedentari, legați strâns de destinul ogorului de acasă.

Luând seama la această dinamică aluvionară a fluxurilor de populație atrase de capitală, Iorga contrazicea, pe temeiul unei observări atente a realității imediate din ultimele decenii, observația lui Constantin Noica după care „Natura, de care românul nu se putea deslipi, era altfel decît oraşul şi cetatea. Acestea puteau fi încinse de ziduri şi erau zid, pe când românul aruncat printre dealuri şi munţi (cărora le şi dădea nume, pe cînd oraşelor le mai dădeau şi alţii nume) nu ştia de ziduri şi porţi. Carpaţii nu încheie un orizont şi nu despart: au unit şi unesc. Nici orizontul în genere nu e încheiat (aşa încît noi spunem mai degrabă zare decît orizont) şi nici lumea din jurul tău nu e încheiată, împrejmuită şi împietrită în locul ei”[24]. Refuzul închiderii și desmărginirea orizontică, puse pe seama păstorilor, nu erau însă de natură să oprească aclimatizarea acestui tip de spirit rural neliniștit și aventurier la oraș. Aici se simțea chemată o parte a țărănimii de promisiunea unei vieți mai pline de posibilități, aptă să elibereze destinul individului din chingile comunitarismului ancestral, permițându-i cele mai cutezătoare evoluții.

 

 

 

[1] Cred că „eternitatea” blagiană a ruralului nu trebuie înțeleasă doar ca mărturisire a longevității locuirii și ocupațiilor rurale (agricultura fiind, cum a fost ea numită de istorici, „revoluția neolitică”), ci și ca descindere directă din arhetipurile umanității biblice, deci sacre, așa cum arată într-un loc Noica (vezi paginile următoare).

[2] I. D. Sîrbu, op. cit., p. 78. „Nu există, nu poate exista un folclor al strungarilor, al tăbăcarilor, al marinarilor – și nu se poate să nu existe și unul al minerilor…” mai adăuga el. Într-o altă epistolă – cea trimisă lui Bujor Bogdan din Craiova, marţi, 14 iunie 1968, I. D. Sîrbu subscria la mărturia pe care o transmitea tocmai el, socotind că minerii din ascendența lui genealogică îi conferă o dimensiune de destin și un anume caracter, reflectate de dublul lui etico-filosofic: „… Consider Mina Petrila ca fiind mina strămoşilor mei. Umbra Tatălui meu, a Bunicului şi Străbunicului meu, plutesc [sic!] încă în memoria mea afectivă. Chiar şi propria mea umbră, umbra mea morală şi filozofică (subl. I. D. S.), nu se poate desprinde de categoriile de destin şi caracter, legate de mină, cinste, moarte” (vezi Alexandru Dumitriu, „O mină, o lume, o morală. Ion D. Sîrbu inedit”, în Observator cultural, nr. 797, 6 noiembrie 2015).

[3] Nicolae Iorga, „Hotare și spații naționale”, în Lupta „științifică” împotriva dreptului românesc în Ardeal, București, Ed. Saeculum I. O., 2008, p. 110.

[4] În idem, „Lupta «științifică» împotriva dreptului românesc în Ardeal”, loc. cit., p. 149.

[5] Ibidem, p. 110. La p. 185, în cuprinsul textului „Originea și patria primă a românilor. Răspuns la o agresiune” (apărut în volum, în franceză, în 1938, probabil prin iulie – august) se reia: „… Păstorul nu este un vagabond, ci un transhumant.// Or, transhumantul are un loc de ședere de iarnă și altul de vară. Domină un drum de transhumanță. Acest drum traversează munții și râurile. Transilvănenii mergeau până la Nistru și până la Bug. Balcanicii treceau peste lanțurile muntoase… Pe de o parte, sunt oameni ai zărilor deschise, pe de alta, au o hartă, bine determinată, cu drumurile lor și cu punctele de reper și de popas”.

[6] Ibidem, p. 109.

[7] Ibidem, p. 111,

[8] Ibidem.

[9] Ibidem, p. 113.

[10] Ibidem, p. 110.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem, p. 111.

[13] Ibidem, p. 112.

[14] Ibidem, p. 113.

[15] Ibidem, p. 127.

[16] Constantin Noica, în Pagini despre sufletul românesc, București, Ed. Humanitas, 2008, p. 37. Textul a apărut inițial în Orizontul, în 1944. În același an el apărea în volumul din care citez.

[17] Ibidem, p. 39. De notat, în treacăt, că Noica indică aici, fără să se fi gândit anume la asta, sursa teoriei mioriticului blagian. Trimiterea se face la cartea lui Ovid Densusianu, La vie pastorale chez les Roumains, Paris, 1914. El nu se referă însă tocmai la Spațiul mioritic, cartea care lansase de curând teoria spațialității metafizice românești pornind tocmai de la acordarea unui rol emblematic universului spiritual păstoresc al românilor.

Între timp a apărut și consemnarea mărturiei genezei acestei idei la Lucian Blaga, în Mircea Popa, „Lucian Blaga inedit”, în România literară, nr. 20, 15-21 mai 2015.

[18] C. Noica, op. cit., p. 39.

[19] Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, ed. a V-a, București, Ed. Humanitas, 2013, p. 165.

[20] Idem, „Două tradiții spirituale românești”, în Împotriva deznădejdii, ed. de Mircea Handoca, București, Ed. Humanitas, 1992, p. 21. Aici autorul reia susținerile lui Nicolae Iorga.

[21] C. Noica, „Suflet agrar sau suflet pastoral?”, loc. cit., p. 40. Textul prelucrează o însemnare din idem, Jurnal filozofic, București, Ed. Humanitas, 1990, pp. 14-15: „Abel este cioban și Cain plugar. Abel rătăcește ca Fiul [Risipitor – n. O. P.], și Cain frământă locul, ca Fratele [Fiului Risipitor]. Iar Cain ucide pe Abel. Întotdeauna Cain ucide pe Abel.

Mă gândesc, de pildă, la cele două suflete românești: sufletul pastoral și sufletul agrar. Tot ce e nostalgie și libertate, tot ce e sentiment artistic, tot ce e sete de zări noi – spun unii – ține la noi de sufletul păstorului. Dar a trecut peste el sufletul stătător al plugarului și l-a pustiit; are să-l pustiască”. Textul din Jurnalul filosofic este mai explicit în privința trimiterii biblice la parabola fiului risipitor.

[22] Mircea Eliade, „Două tradiții spirituale românești”, loc. cit., pp. 17-24. Textul a apărut inițial în revista Luceafărul, în noiembrie 1948, și reprezintă meditația rezultată pe urma unei conferințe susținute de autor într-un ciclu organizat de Asociația Culturală „Mihai Eminescu” în seara zilei de 3 iunie 1948. Ulterior, textul a fost retipărit cu titlul „Tradiții universaliste în cultura românească” în revista România, în iunie – iulie 1959.

[23] Ibidem, p. 21-22.

[24] Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, București, Ed. Eminescu, 1987, p. 116. După Nicolae Iorga, „Lupta «științifică»…”, loc. cit., p. 144: „Este una din cele mai mari greșeli aceasta: să judeci dacă un neam este de pe coasta de nord sau de pe coasta de sud a unor munți, sau de pe malul drept ori [cel – n. O. P.] stâng al unui râu. Trebuie să fie cineva total necunoscător al realității lucrurilor ca să vadă un fel de ziduri chinezești – și ce înseamnă și zidurile chinezești! – care să fie reprezentate prin munți, ori să vadă cine știe ce prăpăstii, până în fundul pământului, ca să nu mai zărești ceva pe malul celălalt al unui râu”.

Revista indexata EBSCO