Sep 27, 2017

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – Satul românesc și mîntuirea mecanicã

 

I
Plimbându-mă într-o seară pe aleile cartierului unde locuiam în Columbus, Ohio, am fost depăşit de o pereche, un el şi o ea, tineri, frumoşi, destinşi, care a lăsat în urmă o adiere de parfum. Gândul reflex a fost că trebuie să fie din Estul Europei. Americanii nu se parfumează: nu e politically correct. Din frântura de conversaţie pe care am surprins-o, am tras concluzia că adierea de parfum venea într-adevăr de dincolo de fosta Cortină de Fier. M-am întrebat de ce est-europenii (slovaci, români, ruşi) pe care îi cunosc aici sunt, în genere, mai eleganţi decât nord-americanii. M-am întrebat de ce românul (profesor sau muncitor) din S.U.A. se simte mai „normal” decât românul rămas acasă. Pentru unii, răspunsul constă în faptul că, expatriaţi, românii se occidentalizează. Normalitatea ar fi în acest caz consecinţa asumării unei noi identităţi. Ca urmare, tot ce am avea de făcut în România ar fi să ne americanizăm. În masă. Eventual prin ordonanţă de urgenţă. Şi atunci am mirosi cu toţii a… A ce? A nimic. Pentru că, după cum am precizat, nord-americanii nu se parfumează. Mirosul de parfum joacă, în aceste împrejurari inodore, rolul de specific naţional. Parfumul e franţuzesc. Dar cocheta lui aplicare e românească. În România, mirosul de parfum nu poate, într-un troleibuz înghesuit sau la coadă în faţa diverselor orificii de ghişeu ale statului, să răzbată de sub mirosul de transpiraţie. E, nu doar copleşit, ci chiar substituit de mirosul hăituielii zilnice. Americanizarea ar însemna trecerea de la mirosul de transpiraţie la sentimentul aseptic al fiinţei. Dar românii (est-europenii) „americanizaţi” de care vorbeam miroseau a parfum. Şi asta pentru că nu sunt americanizaţi, ci doar, în contextul societăţii americane, revin la normal. Redevin ei înșiși. Unii, desigur, devin aseptici. Alţii rămân asudaţi sau pierduţi în nirvana duminicală a micilor şi manelelor „de acasă”. Dar mulţi devin normali: liberi. De ce? Poate pentru că, odată ajuns aici, românul poate fi liber într-un sistem care funcţionează.

Dar sistemul de aici funcţionează pentru că e creat de americani pentru americani. Constituţia americană este expresia unei anumite culturi. Instituţiile americane sunt expresia unei anumite culturi. Democraţia americană e susţinută de anumite tipuri de solidaritate morală, intelectuală, instituţională care fac posibilă funcţionarea ei. „Modelul” american nu a fost creat prin ucaz, prin import constituţional. Şi de aceea nici nu poate fi exportat cu succes. Pentru că reprezintă realităţi specifice acestei ţări. E un „adevăr” politic dependent de anumite premise antropologice în baza cărora funcţionează. Iar românii se simt aici liberi pentru că, asemenea multor imigranţi, nu ei sunt principalii beneficiari sau principalele „baterii” ale sistemului. Imigranţii scapă, în multe privinţe, grilei de lectură a societăţii americane. Imigranţii sunt sub radar. Sunt, în multe privinţe, nişte excepţii de la regulă. Nu au nici marile beneficii, nici marile poveri ale celor care duc sistemul american în spate şi în portofel. Imigranţii (români) au libertatea marginalului. În România, în schimb, românii sunt principala ţintă a exploatării.

Comunismul şi capitalismul care i-a urmat au fost şi sunt doar forme de banditism de stat. Iar statul român nu are, de aproape şapte decenii încoace, nici o legătură cu românul. Nu e un stat reprezentativ. E doar o stăpânire. O fatalitate. O autoritate care se opune împlinirii destinului nostru. Ca atare, adevărata „occidentalizare” a României se va petrece nu atunci când vom copia tehnocratic modele occidentale, ci atunci când vom învăța de la occidentali să ne croim un stat reprezentativ. Un stat întemeiat pe realităţi româneşti, pe cultura noastră, pe istoria noastră, pe identitatea noastră asumată. Nu putem trăi, nu putem fi liberi, într-un stat croit pe măsura altora. Decât dacă trăim, marginali, ca imigranţi, ca minoritate. Până când nu ne vom croi un stat reprezentativ, actualul sistem politic din România va rezista exploatându-ne şi exacerbându-ne ticăloşia. Sate mizere, oraşe în paragină, un sistem educaţional dărăpănat moral şi intelectual, intelectuali corupţi, familii destrămate, acestea sunt realităţile care alimentează, pe care le exploatează, din care răsar „florile de mucegai” ale sistemului cultural-politic de azi. Corupţia generează corupţie. Viermii au nevoie de cadavre iar paraziţii, de organisme-gazdă slăbite, cu un sistem imunitar şubred.

Adoptarea silită a unui „sistem” teologico-politic străin presupune siluirea mecanică a vieţii. Această siluire, această captivitate mecanică a României are efecte perverse, duce la un fel de „sindrom Stockholm” la scară naţională. Nu doar că începem să ne iubim răpitorii, dar începem să le adoptăm criteriile, să le duplicăm modul de a judeca. Astfel, începem să aplicăm vieţii criterii mecanice şi mecanismului criterii organice. Instrumentalizăm omul şi antropomorfizăm unealta. Ne urâm între noi pentru că ne simţim solidari cu obiectele noastre. Trădăm pentru că vrem o viaţă „normală”: şi într-un sistem ticăloşit doar ticăloşii pot duce o viaţă „normală” (sau ceea ce pare astfel). Caracterele, în închisori, lichelele, în vile. Dupa 65 de ani de lichelism pavlovian, reflex, am ajuns să fim înțelegători cu sistemul şi necruţători cu omul. Suntem, de exemplu, atei pentru că nu toţi creştinii sau „popii” sunt sfinţi. Şi îi judecăm aspru, în virtutea unor criterii pe care le împrumutam creştinismului doar ca să le întoarcem împotriva-i. Dacă tot vrei să fii creştin, atunci trebuie să fii sfânt. Dacă nu eşti – pentru că, nu-i aşa, nimeni nu poate fi, iar cei pe care poporul îi consideră sfinţi nu au fost sau nu sunt de fapt decât nişte impostori nedemascaţi încă, niste „evanghelişti” dibaci – atunci mai bine să fii un ateu „onest”. Ateii sunt oameni consumaţi de scrupulul sfinţeniei.

La fel sunt şi cei care, de exemplu, nu fac copii pentru că nu le pot „oferi” totul. Ori „designer kids”, ori nimic. Dacă tot nu poţi fi un părinte perfect care să crească nişte copii desăvârşiţi, atunci la ce bun să mai faci copii. În genere, în România, cu cât eşti mai puțin şi mai mecanic, cu cât eşti mai complice fatalităţii, cu atât îi vei judeca mai aspru pe cei care caută să își împlineasca menirea (“destinul” de care vorbeste Glenn Tinder în Against Fate: An Essay on Personal Dignity). Cu cât eşti mai pliat pe osiile sistemului, cu atât te vei uita mai duşmănos la cei care umblă pe propriile picioare. Omul reificat e nerăbdător cu oamenii vii şi răbdător cu sistemul: dispreţuieşte un beţiv, dar justifică malversaţiunile băncilor, de exemplu. Omul reificat are încredere în birocraţiile supranaţionale, are răbdare cu sistemele computerizate, e detaşat şi nuanţat când vine vorba de dezastrele produse de ingineria socială, e entuziast când vine vorba de abstracţiunea „pieţei globale”, vorbeşte cu pietate de „revoluţia democratică globală” în numele căreia e gata să-i stârpească pe toţi conaţionalii lui „retardaţi” şi „retardatari”. Ţăranul de pe bancheta din faţă a trenului e scrutat cu detectorul de nostalgii, păcate şi mirosuri vinovate. Toaleta Consiliului European însă dă naştere la extaze mistice.

Cu sistemul avem răbdare pentru că „merge şi aşa”. Dar omul, românul, trebuie să fie un înger de ultima generaţie sau să nu existe. Acolo unde totul trebuie abordat cu delicateţe şi răbdare, în zona vie a omului şi a culturii, totul e judecat după criterii androide. Nu îngăduim să crească nimic. Vrem să fabricăm totul.
II
Un asemenea exemplu de ateism generalizat, de idee că, dacă Gagarin nu 1-a găsit pe Dumnezeu în cosmos şi fostul activist de judeţeană de partid nu l-a văzut pe Dumnezeu în „popa beţiv” de la biserica din cartier, atunci înseamnă că Dumnezeu nu există şi că tot ce trăieşte în Numele Lui trebuie stârpit, un asemenea exemplu de logică androidică regăsim în discursul public din România atunci când vine vorba de satul românesc. Numai ce deschizi gura să rosteşti cuvântul „sat”, şi imediat eşti pus la zid şi mitraliat cu acuzaţia de „păşunism”. Astfel, în repetate rânduri, în cartea A treia forţă: România profundă (2008), în volumul Măsura vremii: îndemn la normalitate (2009), în interviuri şi în articole, am vorbit despre necesitatea sprijinirii şi restaurării satului românesc, despre importanţa protejării şi perpetuării a ceea ce a mai rămas viu şi bun în satul românesc. Pentru că sunt încă sate şi regiuni înfloritoare. Nu e totul în paragină. Dar nu aş fi vorbit despre refacere dacă nu aş fi fost conştient de starea precară în care, în general, a fost adus satul românesc de stăpânirile ultimilor şase decenii care l-au trecut prin colectivizare forţată, prin proletarizare forţată, prin sistematizare forţată, prin amânarea restituirii proprietăţii vreme de un deceniu după 1990 şi prin inginerie economico-socială care i-a silit pe oameni să apuce calea căpşunăriei sau a cârciumii: a alienării fizice sau sufleteşti.

Satul românesc nu e idilic, deşi poate fi. Satul românesc nu trebuie salvat din cauză că acolo cântă lumea doine. Satul românesc trebuie salvat pentru că, dincolo de raţiunile economice care ne arată importanţa micii proprietăti în condiţiile crizei sistemului global-corporatist, dincolo de motivaţiile sociale izvorâte din conştientizarea dezastrelor produse de urbanizarea forţată a ţăranilor deposedaţi de pământ, dincolo de raţiunile antropologice, ecologie şi istorice care fac din ţăran substanţa necesară a istoriei, dincolo de raţiunile pitoreşti care ne îmbie să menţinem locuri de odihnă şi verdeaţă altele decât cimitirele, satul românesc e locul unde trăiesc oameni, români. Cu sau fără doine sau ghicitori şi plin de „eresuri”, satul românesc trebuie salvat. Şi asta nu în numele „politicilor asistenţiale”, despre care un pedicurist al oligarhiei neoliberale spunea că au ruinat satul românesc. Ceea ce trebuie să facem pentru satul românesc e ceea ce trebuie făcut şi pentru oraşele României: trebuie să stopăm ingineria economico-socială neoliberală care ne văduveşte de suflete (în sensul creştin-gogolian al cuvântului). În sensul acesta, am vorbit despre România profundă ca despre România care scapă sistemului. România profundă nu e o categorie demografică sau socială, ci o categorie ontologică. România profundă nu e o clasă socială, ci o „zonă”, un loc şi un timp. E România liberă, oriunde şi de către oricine ar fi ea întrupată sau reprezentată. Am explicat acest lucru. Dar subinginerii intelectuali ai fostului, actualului și viitorului sistem neoliberal din România se prefac a nu înțelege şi repetă la nesfârşit că satul românesc e o ruină şi că nu mai cântă nimeni doine în el. Exact! Satul românesc a amuţit din cauza lor. Şi trebuie readus la viaţă.

Satul românesc e păcătos, ca şi oraşele României. Tocmai de aceea nu trebuie lăsat să moară în păcat. Nu abandonez un creştin pentru că e păcătos, ci îl ajut să își vină în fire. Nu abandonez satul românesc pentru că e, după cum îl descrieţi dumneavoastră, urât. Tocmai pentru că e urât, tocmai pentru că l-aţi urâţit, distrus, măcelărit, poluat şi comasat, tocmai de aceea trebuie salvat. Urâţenia satului românesc nu e o fatalitate. Frumuseţea satului românesc însă poate deveni un destin. Poate fi linia de forţă a libertăţii noastre. Nu e de ajuns să vă umpleţi burdihanele cu cârnaţi de Pleşcoi. Trebuie salvaţi oamenii care fac acei cârnaţi de Pleşcoi. Nu puteţi fi şi cu ţăranii în sicriu (morţi, alcoolici, săraci lipiţi pământului sau robotind prin Europa[i]), si cu buzele unse. Nu puteţi continua să vindeţi „suflete moarte” ca să aveţi bani de cârnaţi de Pleşcoi. Nu puteţi continua să levitaţi peste peisajul „idilic” românesc cu preţul vânzării lui multinaţionalelor, „dezvoltatorilor” şi altor paraziţi globali. Nici nu puteţi rezolva problema declarând moartea retroactivă a ţăranului român, aşa cum face un neoconservator care scria următoarele: „E un fapt (şi din pricina acestui fapt prefer să mă numesc neoconservator şi nu paleoconservator) acela că satele româneşti sunt departe de idealul păşunismelor teoreticienilor de ieri şi de astăzi. În satele româneşti se bea, în satele româneşti se omoară cu toporul, în satele româneşti se violează. În satele româneşti credinţa în Dumnezeu este puţină, în satele româneşti cârciuma este unicul stabiliment social frecventat. Departe de a fi idilic, ţăranul român este doar murdar, agresiv, beţiv şi redus intelectual […] Ah! Şi nu mai îmi spuneţi ca vinovaţi de mizeria de la ţară sunt comuniştii. Comuniştii sunt vinovaţi de mizeria din oraşe, sunt cei ce au distrus abia încropita societate urbană umplând oraşele cu ţărani proletarizaţi. Ţăranul a fost la fel tot timpul. Citiţi măcar Răscoala lui Liviu Rebreanu – să vedeţi acolo viol! Au fost la fel poate de dinainte de Burebista, care, săracul, a încercat să scape pe stramoşii noştri de boala care îi distruge şi acum: băutura. Ţăranii au fost la fel şi în timpul lui Mihai Viteazul, care a trebuit să îi lege de glie ca să lupte pentru o neatârnare pe care ei nu o intelegeau…”

Autorul rândurilor de mai sus provine dintr-o familie de „lucrători la Securitate” care au slujit un regim condamnat în 2006 de Preşedintele Băsescu drept „ilegitim şi criminal”. De o creştere asemănătoare s-a bucurat şi H.-R. Patapievici care, după ce a crescut în cartierul Primăverii ca fiu al unui înalt funcţionar al unui regim condamnat în 2006 de Preşedintele Băsescu drept „ilegitim şi criminal”, a scris: „Mă simt personal jignit de prostia băşcălioasă, de acreala invidioasă, de stridenţa de ţoapă a acestei populaţii ignare. Fondul ultim al substanţei naţionale româneşti este inadecvarea. Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”.

Dacă exasperarea unui popor faţă de oligarhia cinică şi coruptă care îl stăpâneşte e înfierată drept „ură” sau „resentiment”, manifestarea urii faţă de neamul românesc e considerată un adevărat rit de trecere către „lumea bună”, către lumea celor pentru care simpla existenţă a unui om de caracter e un afront personal.

 

III

Rândurile citate mai sus trădează enorma distanţă psihologică dintre oligarhia colonială (ieri, sovietică, azi, globalistă) şi poporul român. La douăzeci de ani de la căderea Zidului Berlinului în capul lui Ceauşescu, România pare paralizată de Securitate (numesc astfel, generic, oligarhia colonială de partid şi de stat). De fosta Securitate, de actuala Securitate. De securiştii buni, de securiştii răi. De securiştii de la Interne. De securiştii de la Externe. De părinţi şi de fii. De securiştii de stânga. De securiştii de dreapta. Social-democraţi. Liberali. Conservatori. Pedelişti. Băsescieni şi antibăsescieni. De securiştii naţionali. De securiştii globali. De securiştii ortodocşi. De securiştii ecumenici. Securitatea, în România, deschide şi închide orice citat şi pune în paranteze totul. Securitatea pune realitatea românească în ghilimele, furându-i astfel consistenţa. „România”. După „comunism”, avem „anticomunism”. Şi suntem conduşi de aceiaşi „oameni”. Asta şi pentru că, în „România”, laşitatea e de viitor, în vreme ce curajul e doar retrospectiv.

O ţară e ca o pâine. La Liturghie, pâinea e prefacută de Sfântul Duh în Sfintele Daruri. Dar pentru ca pâinea să poată fi prefacută de Sfântul Duh trebuie ca cineva să fi făcut pâinea: să fi arat, semănat, treierat, măcinat, frământat şi copt. Pâinea poate fi prefacută prin rugăciune. Dar nu poate fi făcută prin rugăciune. O ţară poate fi prefacută prin rugăciune, dar nu poate fi făcută prin rugăciune. Trebuie lucrată. Şi muncile ţarinii trebuie făcute după rânduială. Or, „România” – adică ţara suspendată în interval de Securitate – e o ţară fără lucrători. În „România” avem doar oameni care se „roagă” şi oameni care fură. „Mistici” şi hoţi. Uneori, mistici hoţi. Rareori, hoţi mistici. Oameni care postesc şi oameni care se îmbuibă. Unii se roagă pentru prefacerea pâinii, alţii fură pâinea. Dar cine face pâinea? Cine păstreaza pâinea, învelită-n ştergar curat, până la Liturghie?

Sub influenţa paralizantă a „securiştilor” şi a odraslelor lor, în „România”, a face o pâine a ajuns sinonim cu a da cu piatra. Cine se încumetă să facă primul o pâine? Cine are curajul moral să spună lucrurilor pe nume? Pentru că, la Liturghie, se preface pâinea, nu se preschimbă papanaşii, gogoşile, minciunelele şi alte aluaturi umplute cu rahat sau rostogolite-n năclăieli dulci. Şi totuşi, noi, de douăzeci de ani, ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu cu nişte cornuleţe cu rahat pe care le vrem transformate în Sfântul Trup. În „România”, „Dumnezeu a murit” din cauza acestor cornuleţe de patiserie globală. Dar poate învia într-o pâine. În orice firmitură de Românie adevarată. Fără ghilimele.

 

[i]  “Cadavrul lui Tudor Constantin Aurel a fost găsit în mijlocul unui camp din Delta Ebrului. Acesta, originar din Constanţa, era cioban la o fermă din localitatea Ulldecona, din Tarragona. Un cunoscut de-al acestuia crede că moartea sa are legatură cu un proces pe care ciobanul îl intentase unui fost patron, care nu-i plătise asigurările sociale. Ciobanul român era un bărbat harnic şi modest, venit în Spania în urmă cu cinci ani în căutarea unui trai mai bun. ‘A fost un tată exemplar. Trimitea bani fiicei mai mari din România, iar de cea mică se ingrijea chiar el, aici, in Spania’, a declarat prietenul, preocupat de soarta celor două fete. Prietenii lui Costică spun că, de curând, acesta primise citaţia pentru procesul cu patronul care l-a înselat. Până când autorităţile vor stabili mobilul şi făptaşul crimei, în sat, românii nu pot întelege dispariţia ciobanului. ‘Era un om prea bun. Nu se certa cu nimeni. Singurul duşman i-a fost bătrânul spaniol cu care s-a judecat, un om rău’, precizează amicul românului ucis,” (Bună ziua, Iaşi, 30 aprilie 2009,http://www.bzi.ro/cioban-roman-ucis-in-spania-121284).

Revista indexata EBSCO