Sep 27, 2017

Posted by in Cronica literara

Vasile SPIRIDON – Un Robinson postmodern

Sper că nu mă înșel dacă voi afirma că titlul primului roman scris de Daniel Corbu, Januvia (Iași, Ed. Princeps Multimedia, 2017), ar putea fi explicat etimologic prin „Calea lui Ianus”. Se știe din mitologia romană că Ianus este zeul riturilor de trecere, al fenomenelor de tranziție și că are două fețe identice; una privind înainte și alta înapoi. Este ceea ce sugerează o stare de continuitate, de curgere, de trecere sau de mers neîntrerupt. Prin urmare, simbolistica i-ar fi legată de teama hiatusului existențial, de întrerupere în ordinea lumii. Ianus mai întruchipează și duhul protector a tot ceea ce reprezintă prag, poartă sau loc de trecere de la o stare la alta. Și, nu în ultimul rând, este un patron al călătorilor, ce protejează „ceasul cel bun”, kairotic, când ieși cu bine pe poarta casei și îți merge din plin în toate drumurile pe care le ai de străbătut. Cred că, din cele comentate mai jos, va reieși implicit că plecarea protagonistului, Edouard Bazon, pe insula Januvia, din Oceanul Pacific, și întreaga experiență trăită acolo acoperă semnificația etimologică lansată aici.

Nutresc convingerea că și alegerea numelui de familie al (auto)exilatului, Edouard Bazon, este făcută cu intenții depreciative pentru tot ceea ce a însemnat viața sa până la ajungerea pe insulă. Bucata de piele, de stofă sau de pânză aplicată pe turul pantalonilor, al izmenelor sau al chiloților, pentru a-i cârpi sau a-i întări (definiția cuvântului „bazon”) ar putea semnifica viața sa cârpită/cârpăcită de până atunci. „Bazon” este, într-un fel, contrariul cuvântului „blazon”, chiar dacă Edouard Bazon este un pictor european cunoscut și în America în urma câtorva expoziții personale. Plecat din România imediat după căderea comunismului, Bazon devine student la Barbizon, dar nu se consideră un pictor peisagist, principiul creator ce stă la baza lucrărilor sale fiind reveria. El pictează chipuri diafane venite parcă din alt areal: zeițe, fecioare, nimfe, animale legendare și ancestrale. Compozițiile sunt lucrate în bleu-uri sau în sângeriuri, cu prezența tutelară a mării și a peisajelor paradiziace. Studii asupra picturii sale continuă să apară și după retragerea pe insulă, autorul lor fiind așezat în rândurile clasicilor neoavangardei sau ai postmodernismului (pe continent, i se decernează in absentia „Crucea exilului interior”). Tablouri de-ale sale se află în muzee de artă celebre și în colecții particulare, critica de specialitate considerându-l un pictor neoavagardist, un mare înnoitor de după Salvador Dali. Și pe insulă va picta în transă, cu o rapiditate extremă, felurite fantasmagorii.

Moartea soției într-un accident aviatic a provocat decizia sexagenarului văduv de a-și schimba radical modul de viață, departe de agitația mass-media, care îi dădea un sentiment de „lagărofobie”. Retragerea pe insula Januvia înseamnă o modificare a destinului, cu tot ceea ce ține de afectivitate, pasiune și memorie. (Protagonistul declară că nu are în intenție să scrie un jurnal al autoexilului insular și nici să-și pună ordine în amintiri – ceea ce nu înseamnă că și-ar refuza puseele metafizice –, însă narațiunea se bazează tocmai pe însemnările sale.) Insula fusese cumpărată, mai în glumă, mai în serios, de nepotul de soră Toby, acest limb din Pacific măsurând aproape 1000 metri pătrați ce au forma D (nu cred că este o asemănare întâmplătoare cu inițiala prenumelui autorului).

Pentru a contracara efectele nocive ale civilizației, Edouard Bazon trebuie să-și reordoneze povara memoriei și să se debaraseze de vechile reflexe, dar asceza asumată nu înseamnă nici pe departe o negare a confortului civilizațional, așa cum se întâmpla în cazul vechilor asceți din pustiu. Insula se bucură de beneficiile electricității, de utilitatea bărcii motorizate, de efectele relaxante ale muzicii digitale ascultate de pe iPhone și tabletă. Lipsit, din motive obiective, de telefon și internet, acest altfel de Robinson, postmodern, este convins că poate începe o nouă viață dăruită propriei asceze, în afara desfășurării istorice. Astfel, Januvia va însemna așteptare și loc de pregătire a Purgatoriului.

Auto(exilatul) își pune întrebări existențiale în singurătatea asumată, departe de zgomotul mundan, de viața dusă fără sens major. Dificil nu ar fi să fim fericiți, ci mai puțin singuri: „Ceea ce cred acum, după aproape un an de stat pe insulă [,] e faptul că SINGURĂTATEA ADEVĂRATĂ, NEIMPUSĂ, LEJERĂ, NATURALĂ TE FEREȘTE DE RIDICOL” (p. 238) (reciproc, nu înțeleg de ce ar fi umplut de ridicol cineva care este singur fără voie). De-a lungul celor șapte ani (perioadă inițiatică), i se întărește convingerea că pe pământ omul trăiește în exil, modelul de singurătate și meditație oferindu-i-l celebrul Milarepa. Este o experiență despre depășirea limitelor, pentru a se accede la o stare de katharsis, la iluminarea divină, după ce a fost lăsat în urmă un trecut intoxicat de pasiuni ale boemei perdante, de greșeli și slăbiciuni mult prea omenești. Asceza și revelațiile devin tonifiante și, la întrebarea dacă va trăi pe insulă ca în avanpostul morții, sexagenarul își va răspunde că extincția stă în firea lucrurilor. Nu este ateu, dar nici religios habotnic și, pentru fortificarea sinelui, își compune rugăciunile în minte, fără a avea vreun model sau vreo influență vizibile. De acum, începe să creadă în condiția sacerdotului ascet, degrevat de praxisul social și scăpat din îndeletnicirile meschine ale vieții cotidiene.

Edouard Bazon știa deja din viața dusă pe continent, după frecventarea cursurilor unui centru tibetan, ce înseamnă meditație, respirație, alimentație și rugăciune. El a aprofundat mai ales metoda vizualizării propriilor organe și a stăpânirii lor prin concentrarea mintală. Cel tentat de experiența robinsoniană se simte pe insulă ca într-un Purgatoriu al dezintoxicărilor, al purificărilor și al așteptărilor, până la saltul final așteptat din locul în care are impresia că se află într-un abis răsturnat. După ce renunță la mâncatul cărnii și slăbește, practică panayama – exercițiul ritmării respirației după tratatul lui Patanjali, cu mintea concentrată asupra unui singur obiect. Ceea ce se întâmplă este trecerea de la conștiința de veghe la conștiința stării de somn. Nu este vorba despre obișnuita hipnoză, ci despre menținerea în stare de trezie a gândirii și a lucidității în timp ce corpul doarme și nu este simțit. Astfel, cel dedat inițierii a încercat unificarea conștiinței prin trecerea continuă prin patru stări grație voinței: de la starea de veghe la starea de somn cu vise, apoi la cea de somn fără vise și la starea cataleptică. La capătul a mai multor exerciții, totul se termină cu intrarea în starea cataleptică și cu realizarea mult doritei levitații, în căutarea drumului spre iluminare. După toate acestea, orice însemnare jurnalieră devine de prisos, ultimele pagini de caiet dând seama de părăsirea totală a spațiului profan și de plecarea spre Shambala.

Moartea misterioasă sau, mai curând, (auto)dispariția îl determină pe nepot să citească însemnările din caiet, pentru a se lămuri. Unchiul dispăruse „fără rest”, ceea ce înseamnă evanescența, pulverizarea sau mortificarea trupului și contopirea cu spațiul divin. Până aici, asemănările cu ceea ce se narează în Secretul doctorului Hönigberger, de Mircea Eliade, sunt evidente. Pentru ca similitudinile să fi mers mai departe, ar fi trebuit ca nepotul însuși să încerce o asemenea experiență inițiatică. Însă Toby nu va avea propensiunea necesară unor astfel de încercări, rolul său fiind de a face legătura între lumea „civilizată” și limba de pământ pe care se autoexilase unchiul. Ceea ce putea face era să-i realizeze, după schiță, masa levitației și trapa-hublou din cupolă cu celulă fotoelectrică pentru manevrare de jos în momentul desprinderii de pământ. Experiența lui Edouard Bazon este cu atât mai interesantă, cu cât (auto)dispariția se produce în condițiile ducerii unei vieți civilizate normale (cu excepția ruperii contactelor interumane).

În privința logicii interne a celor narate, am sesizat un anacronism: un vechi prieten i-ar fi oferit pictorului cartea Dumnezeu s-a născut în exil, considerată a fi „roman social” (trebuie spus aici că doar în ultimă instanță celebra carte ar putea fi așa ceva). Când Vintilă Horia a publicat acest volum, Bazon avea doar cei șapte ani de acasă, dar trebuie să admitem că asemenea lucruri se pot petrece pe o insulă sustrasă legilor cronologiei exacte și că licențele prozastice sunt admise. În schimb, nu poate fi vorba despre nicio licență atunci când unele cuvinte sunt scrise greșit, precum: Rue de lʼOdeon, extravagandă, Beaujaulais, Alons enfants de la patrie, garçon de bon éducation, boukinist, Sacre Coeur. Nu știu a cui este vina: a autorului (traducător și din limba franceză) sau a personajului? Tot în acest spirit, traducerea în limba română a citatelor străine mi se pare neavenită și, în fine, aș semnala și o propoziție construită defectuos: „În așteptarea ploii binefăcătoare, butoaiele și căzile golite așteaptă” (p. 204).

Dând seama de obsesiile și temele poeziei lui Daniel Corbu, Januvia. Insula Dragonului – romanul ascezei este o scriere poematică pe tema ascezei, cu întoarcere la natură și metafizic, prin aventura singurătății integrale. Într-un preambul, considerat necesar de un presupus editor, la manuscrisul Januvia, se lansează părerea că romanul acesta poate părea o replică a secolului al XXI-lea la Robinson Crusoe. Schimbând ceea ce este de schimbat și păstrând proporțiile ariilor de receptare, îmi exprim speranța că, dacă nu se va vorbi despre Januvia vreme de trei sute de ani, așa cum se scrie despre celebrul roman, măcar va fi pomenit peste treizeci de ani. Ceea ce nu ar fi puțin lucru.

Revista indexata EBSCO