Sep 27, 2017

Posted by in Poezii

ELENA VULCĂNESCU

DRAG TĂRÎM AL SPINILOR

 

Era doar cărare de spini bătucită ca spinarea

berbecului-capră încălecat din elanul augural

al progeniturii în practică vocaţională,

cărarea dintre bordeiele deportaţilor din drumul

de ţarnă zis şi uliţă a copilăriei; calea

gîfîită a promisiunii de apă, hrană şi rugăciune

din legenda satului scufundat, o Atlantidă de Bărăgan,

Mare a Sargasselor Balta Jirlăului,

fantomatice turle din mirajul oglindirii

în profunzimi azurii. Reflexele aripii pescăruşului,

irizaţiile sidefului de scoică, planurile elizeene

ale lui Bruegel aveau să explice, dar aici

ceaţa vămuită dintre undă şi cer înghiţise altarul…

Pe malul de La Cruci oprea trenul, departe

îndrăzneala năvodului din furci!

 

Copiii, împărăţeam cu hîrciogii, jucării în poza

de popîndău, zîmbet lăbărţat de guşile laterale

incisivilor amintind ruda lor de canal,

nu o cunoşteai, te complăceai în statornicie

îţi ziceai că nimic nu se compară cu îmbunarea,

aparenţa te asigură că jocu-i cinstit.

Răufăcătorii stau pe şobolani, avertizează bunica,

tata construia drumul de fier spre Siberia, neconform

cîtorva centimetri, în tărîmul spinilor copila

drămuia veghea sub tălpi. De la o guşă la alta,

şoarecele scăpa bobul pe nas în hăul surpat dinlăuntru

lentă mutaţie a fiinţei dintr-o floricică-de-porumb

în greţosul încornorat recunoscut după duhoarea sexului

scobit de cioban ca pe nucă, stropit cu gaz sărea ars

în deplină renegare a căderilor, de cunoaştere periferică

păreau neajutoraţi năpîrliţi ca melcii îmbălaţi

scăpaţi pe ei dintre picioarele ciobanului.

Prigorie-n amiaza căpiţelor de lînă

absorbea drama din făgăduinţa întîmplării miracolul

începe de sub tălpi, povestea lumii e un joc de-a fuga…

 

Intra în plantaţie ca într-o baie fierbinte şi verde

în care bunica opărea pelinariţă şi barba-caprei

să-i întărească gingiile, uşor pleoştită de pălălaie frunza

tutunului se asprea în amiază între degetele fetiţei

scotocind nivelări potrivite printre cruste zvîcnind

ca o presimţire, visînd ciorchini de duhuri în flori liliachii

îşi părea unită prin taină cu tulpinile înfipte în cer.

De sub tălpi pămîntul rînduia solemnitate, asigurări din

basmele mamei că furiosul Tintoretto va despica

văzduhul cu cel mai turbulent dintre apostoli,

dar cortegiul şirurilor adoratoare avea ritmul lui sacru

din apropierea sfinţilor ei în de ei mărturiseau, botezau,

Moaşa şi Lăutarul îşi ciupeau interesul numai

nou-născutul şi morţii ceva mai chirciţi, schimbînd

locurile scăpau infimului prin urechile fricii…

 

Liberi în holdă la cules regretau despotismul, secerau

de verde frunză cu frunză de la acelaşi nivel, în aceeaşi zi

înşirau solzit cu vîrful în sus pe ghergheful corlatei

rogojinărite, podele stropite, foc noaptea, grijă ca de copilul

cel mic, transpiră, prinde mucegai cînd moare frunza

îşi lasă vîrful în jos ca puiul de găină ciocul în piept.

La galben-pai e bun tutunul, în veghea deshidratării

ceva se coace, se potriveşte minunea de a rămîne viu,

auzi susurul de pe vîrful florilor din dumbrava cu mure,

trăieşti în duh propria apărare… Acum ştiu că-i numai o boare

de salon şi ponoare, giulgiul colbăit al elegiei.

 

În religia ei singuratică găoacea păpurişului

încorona  înserare clătinînd lumea în freamăt

subţiat de vedenii, şerpi somnolenţi, şopîrle

zvîcnind de-a latul cărării într-o continuă părăsire,

nimic nu o înspăimîntă. În urmă, tăcerea

unor amănunte aproape imperceptibile înţepau

tălpile, semn că se afla în propria viaţă.

În faţă, semnalul obişnuit să ardă, dar cine

să-i ridice braţul infirm, şi dacă astenizat

cu scrupule ideologice acarul nu va avea destulă vlagă

să schimbe macazul?…De smalţ sărit tresare bolta,

ce vrajă înţelenise ca-n mit pe boranetul din cărţile

tătare, rădăcinoasă oarbă păscînd iarba din jur

şi mută ca ocnaşul ce-a prins drag de obezi?…

 

Primăvara ne binecuvîntase cu trei iezi

scîncitori, înţărcaţi de groaza trenului,

ne luasem inima-n băţ cu surîs urzicat

năzuiam caldarîmuri sonore în galopul roţilor

dintre rigolele macilor lui mai o libelulă

buimacă nimereşte în cîntec.

Curînd avea să se acrească din Cărarea Spinilor

în Calea Victoriei nu dovedesc izbăvirile poate

adevărul păcatelor vechi cu umbre lungi egoisme

inspiratoare pînă la urmă stînjenitoare

să nu mai conteze, contezi tu neademenită

în respectul îndoielii cruţîndu-ţi sufletul

din sonuri de-alămuri îmblînzite, înmănuşate

întoarceri de libelulă a zorilor cînd macul

îşi aprinde floarea perfectă şi aproape bătrînă…

Revista indexata EBSCO