Sep 27, 2017

Posted by in MOZAIC

Theodor PÂSLARU – Povestiri și amintiri din trecut (VII)

 

În timp ce Armata a II-a română continua cu succes ofensiva de la Mărăști, trupele rusești din Galiția și nordul Bucovinei, contaminate de idei revoluționare, sufereau o gravă înfrângere. Forțele germano-austriece cucereau Tarnopol (12/25 iulie 1917). Pentru întărirea trupelor rusești din zonă, generalul Scerbacev a decis trimiterea Corpului 40 de armată rus, scos de pe pozițiile deținute la dreapta Armatei a II-a, care îi prelua frontul de apărare. Inițial, generalul Averescu a trimis acolo (nord-vest de mânăstirea Cașin) divizia 7. După terminarea ofensivei de la Mărăști a trimis și Divizia a 6-a, din care făcea parte și Theodor Pâslaru. Memorialistul relatează faptele privind instalarea pe noile poziții, atitudinea ostașilor români față de germano-austrieci în comparație cu atitudinea soldaților și ofițerilor ruși, luptele, etc.

Întregul text al însemnărilor din război ale subofițerului Theodor Pâslaru este pregătit pentru publicare la Editura Junimea.

 

Schimbare de poziție. Frontul Oituz Sticlărie. 

În ziua de 21 iulie (21 iulie/4 august 1917, n.n.)[1], o luăm din loc, crezând că ne vor scoate în refacere. Destul pentru noi atâta trudă omenească, de la 3 martie până la 21 iulie! E destul pentru o ființă omenească de a trudi și suferi pentru scumpă țara sa! Dar ne-am zis, ca români vom sta la datorie sacrificându-ne până la unul. Toți aveam un gând și o simțire: să murim apărând Moldova și neamul nostru românesc!

Ajungem pe poziție la gura Oituzului – Bahna și Sticlărie[2]. Această poziție era slab apărată. Trupă de-a noastră, românească, foarte puțină. Rușii, pihota (infanterie, n.n.) și artilerie, nici tranșee nu aveau, numai niște măști provizorii, făcute. Nemții se scăldau cu infanteriștii ruși în Oituz și fraternizau unii cu alții[3].

Cum sosim, începem a ne consolida pe poziție făcând tranșee și adăposturi. Nemții observă acest lucru și încep a ciupi din bieții infanteriști[4]. Ei erau pe vârfuri, ai noștri în vale, pe coaste. Cum scotea capul, îl pișca! Așa, cu mare greutate s-au săpat tranșeele pe Bahna și Castelul Negroponte din gura Oituzului, deși noi nu răspundeam la focurile lor, ce ucideau mulți infanteriști, ci îi lăsam ca ziua să se scalde în apa Oituzului.

Pe ruși i-am măritat într-o noapte. Le-am luat toată armătura și hrana, i-am făcut convoi și pașol na Rusia! Nu făceau, pentru noi românii, atunci, nici cât o ceapă degerată. Nemții, dacă ar fi știut slăbiciunea lor atunci, puteau să taie Moldova în două, pe la Oituz și ne capturau pe toți. Dar le era frică și lor de necunoscut! Cel Atotputernic le-a întunecat mințile și le-a derutat planurile de cucerire și preamărire pe pământ. Iar nouă, românilor, ne-a dat ajutor mâna Lui cea tare, de am mers din izbândă în izbândă, învingând pe toți, pe toate fronturile. Ia gândiți-vă iubiți cititori, noi am fost o mână de români față de puhoiul cu care ne-am luptat: împărăția germană și austro-ungară, turci și bulgari pe frontul de la Nămoloasa-Mărășești, apoi să scoți pe ruși afară, care numai stricăciuni făceau prin satele unde stăteau sau treceau. Acesta-i adevărul. Nu-l poate contesta nimeni.

În câteva nopți, ne-am consolidat pe poziție, dar cu mare trudă și sacrificiu. Să sapi și să faci găuri și tunel în stâncă, nu-i lucru ușor! Pentru observatorul nostru, au lucrat în fiecare noapte peste 40 de soldați pionieri de au făcut un tunel la 20 de metri sub vârful piscului, adânc de 60 metri , larg de 120 mm (corect cm, n.n.). L-am avut ca observator și post de comandă tot timpul luptelor de la Oituz. Acesta a fost de o mare importanță pentru întreg frontul Oituz, Bahna-Sticlărie și Măgura Slănicului de Târgu-Ocna.

22 iulie (22 iulie/4 august) 1917). Frontul Oituz –Sticlărie

După ce ne consolidăm pe poziție, atât noi Obuzierele cât și Regimentul de Artilerie[5], și infanteria și-a făcut tranșeele ei, pentru apărare. Unele cu fața spre coama muntelui, că sus pe coaste (panta muntelui, n.n.) erau nemții, și altele de-a-lungul șoselei, în fața Castelului Negroponte și în direcția gurii defileului. Statorniciserăm și observatoare, atât de-ale noastre, cât și de-ale infanteriei, care observau totul, cât și tragerile ce se făceau, ale obuzierelor și ale artileriei, pe pozițiile nemțești. Inamicul era pe coaste, sus și predomina tot șesul Grozeștilor. Nu puteai face nici o mișcare, ziua, că trăgeau cu tunurile după un singur om. Iar infanteriștii noștri nu puteau scoate capul pe tranșee, ziua, că erau secerați cu mitralierele și de sus și de pe flanc, de pe coastele Bahnei.

În ziua aceasta (22 iulie, n.n.) , puține păcănituri în direcția Regimentului 3 Huși și înspre mânăstirea Cașin. La noi, liniște pe front. (…)

Tot azi, la Divizia din sat, din Bogdănești, au depus jurământul o Divizie de voluntari ardeleni veniți din Rusia, din foști prizonieri. Ei proveneau din regimente austro-ungare ce s-au predat rușilor.

Frontul Oituz Sticlărie iulie 1917

În zorii zilei de 22 iulie (22 iulie/4 august), o patrulă nemțească caută să înainteze să-și cucerească o poziție mai bună în valea Sticlăriei și vin la noi, la prima linie de rețele și încep și taie. Și altă patrulă din urmă îi ia locul la cea dintâi, iar aceasta trece în zona neutră și începe și taie la a doua linie, făcându-și loc pentru a trece la prima. Dar ei n-au știut că un post mascat de-al nostru îi va curăța. Când să înainteze, o scurtă pârâială de puști mitraliere și câteva grenade , îi pun jos pe toți din grupa întâia, iar a doua o ia la fugă înapoi, dar sunt secerați și aceștia, râmânând câțiva răniți, care au fost trași de ai noștri în tranșeele noastre. Văzând că planul lor a eșuat, nemții se pun și bat cu artileria pozițiile noastre. Bat și ai noștri, pozițiile lor. Ei nu știau că aveam nevoie de așa ceva, ca să vedem de unde trag, să putem a le aprecia distanța și locul precis. Era acum, ora patru dimineața. Trag ai noștri cu obuzierele în direcția aceea și observatoarele ne comunică căderea obuzelor pe obiectiv, adică pe pozițiile lor. Bat și ai noștri, bat și ei, timp de două ore. Ei au pierdut în această ciocnire peste 100 și ceva de ostași rămași pe teren de s-au împuțit cadavrele lor lăsând o infecție grozavă prin locul acela.

Eu, ca să cunosc pozițiile bine și să văd cum se mai comportă camarazii din regimentele de infanterie, ce au luat parte la luptele de la Mărăști și ce au făcut în timpul îngrozitoarelor lupte (m-am dus la ei n.n.). Toți mi-au spus curat: noi am luptat; ofițerii, care ne băteau înainte, se ascundeau ca șobolanii prin găuri, lăsându-ne pe noi de a ataca și înainta. Dar nu le-a mers de astă dată, la nici unul. (Faptul atestă influența sovietelor rusești n.n.). I-am scos afară și care nu mergea cu noi, glonțul era al lui. Așa am scăpat de toate lichelele. Acum, nici nu avem nevoie de așa descreierați.Așa mi-au spus diferiți camarazi din diferite regimente.

Tot prin luna iulie, nu le-a dat solda la ofițeri pe iunie și mai. Și ei au început a le vorbi la ostași de Triunghiul Morții, adică să ne retragem peste Trotuș. Dar toți ostașii din diferite  regimente au spus hotărât: noi nu ne retragem de pe pozițiile acestea fără luptă și până nu respingem pe germani și îi curățăm de pe acest pământ scump și sfânt. Acum mi-am adus aminte de cuvintele spuse nouă, la vreo câțiva, de Doamna Elena Al. I. Cuza, la castelul său de la Ruginoasa, cu ani în urmă, când am fost într-o manevră regală: Băieții Mamei, nu aveți încredere în ofițerii aceștia. Ei sunt fii de ciocoi, care au trădat și pe Domnitorul Țărilor Românești, Alexandru Ioan Cuza.

 

Oituz 26 iulie 1917 (26 iulie/6 august, n.n.)[6]

În această zi, se produc mici ciocniri în diferite părți ale frontului și schimburi de focuri de ambele părți. Iată că, din senin, apar patru grupuri de avioane a câte 4 în fiecare și încep a lăsa bombe pe pozițiile noastre. Atunci, ai noștri încep să tragă cu tunurile în ele și avariază unul, care ia foc, însă a căzut tot în pozițiile lor. În timpul cât ele virau și lăsau bombe, apar și ale noastre, șase avioane, care încep lupta în aer. Noi încetăm de a mai trage cu tunurile în avioanele inamice. Așa ni se comunică prin antenă de sus. Avioanele noastre au făcut minuni de vitejie, au mai avariat încă două avioane inamice. Celelalte, când văd că se lasă două de-ale lor în flăcări, jos, o iau la fugă înapoi retrăgându-se în urma pozițiilor, la baza lor de plecare.

După această luptă aeriană, văd că vine, pe liniile de tranșee, la noi, domnul Căpitan Dișartel (Du Sartell, n.n.). Acest ofițer francez a luat parte, și el, la luptele aeriene cu aparatul său și Căpitanul comandor Peneș Ion cu avioanele și aviatorii de sub comanda sa. Acesta venise să vadă cum au recepționat Anteniștii noștri comanda ce li s-a transmis de sus de către Căpitanul Dișartel. Toate au fost prinse exact, după cum s-a transmis.

Noi în războiul mondial din 1916-1918 nu am avut tunuri antiaeriene[7], ci se trăgea în avioane cu tunurile ce aveam. Cu toate acestea, tot s-au dat jos (doborât, n.n.) câteva avioane inamice jos de către artileriștii regimentului 11 Artilerie de sub comanda Locotenentului-colonel Butunoiu Cezar, comandantul Divizionului II din  11 Artilerie. Au fost date (doborâte, n.n.) de Plutonierul-major Manea Ion și al doilea de un brigadier ochitor la Bateria a IV-a.

Tot în această zi, sunt chemat și eu jos de vale la Regiment pentru a-mi primi salariul jumătate pe trei luni de la Rafinăria Româno-Americană, unde eram socotit ca mobilizat pe loc, 495 lei și, de bună voie, am venit să-mi fac datoria pe front. Atunci, colonelul Săndulescu, comandantul Regimentului 16 Obuziere și un maior Gheorghieș m-au iscodit mai bine de un ceas, că de unde am eu dreptul de a primi acest salariu și ce sunt eu de-mi dă leafa jumătate. Le-am explicat cazul și tot nu voiau a mă înțelege. Atunci, am rugat pe domnul Colonel de la postul de comandă să dea ordin camaradului Plutonier Drendino (Dendrino, probabil, n.n.) să caute în ranița mea, că acolo am ordinul de mobilizare pe loc de la această rafinărie, cu ștampila Marelui Stat Major al armatei, a Ministerului de Război și a Arsenalului Armatei. Atunci au amuțit. Am semnat și am primit banii. Tot atunci am făcut raport că de la 1 iulie să-mi trimită banii pe adresa tatei, la Tecuci. Ei, natural că se mirau de primirea acestor bani, că lor le trebuiau bani, că nu primiseră de două luni și nu mai aveau cu ce juca cărți, că aceasta le era ocupația acum, puțin le păsa lor de trupă, cum trăiește. Ei aveau de toate, nu-i costa nimic, nici un ban, erau aprovizionați. (…)

27 iulie (27 iulie/9 august, n.n.). Luptele de la gura defileului Oituz[8]

În ziua de 27 iulie (27 iulie/9 august), au sosit pe pozițiile inamice două divizii ungurești și cu germanii, ce mai erau pe acelaș front, au început să atace intens, mai cu seamă în gura defileului, la Oituz. Atacau totodată și cu două trenuri blindate, care aveau pe ele tunuri de 105 mm. Trăgeau să-și facă loc în spărtură pe șosea și dispăreau după câteva lovituri în spatele cotului de munte. Cum este și azi, așa curgea Oituzul, așa merge șoseaua. Ei se retrăgeau și iar apăreau, ca o fantomă. Ai noștri nu-i slăbeau deloc. Orișice mișcare îi costa scump. Ceilalți, de sus, atacau și ei cu mitraliere și cu grenade aruncând în vale, la ai noștri, și cu armele. Ai noștri răspundeau și ei cum puteau, infanteria. Obuzierele noastre și artileria trăgeau în continuu de la 4 dimineața, din zori. Se făcuse ora 10 și tot nu încetaseră. La acest ceas, Regimentul I  sună la telefon, la postul de comandă, îl cheamă pe domnul Colonel și-l roagă ca să fiu trimis eu, jos, la Bateria a II-a, că un proiectil a rămas pe țeava tunului III. Nu face nici explozie și le e frică să-l ia din țeavă. Domnul Colonel Costescu  îmi spune: – Eu le spun la telefon că au dispoziții în privința aceasta. Că orișice proiectil, care nu explodează, după un sfert de ceas, pot să-l dea înapoi cu închizătorul, însă proiectilul să-l prindă în brațe un ostaș, să nu cadă jos, și să-l ducă la o depărtare de 300 de metri, făcându-i o groapă. Aceste defecte le au obuzele sau șrapnelele din cauză că nu au fosfor suficient sau din cauza focoaselor, nefiind puse la punct derivele și contactele din el.    Colonelul (comandantul Regimentului I, n.n.), când mă zărește, mă întreabă, unde am fost? –La Bateria a II-a. –Ai să te duci acum pe firul lui 6 prim. Eu eram cu centrala mea în spate, cu carabina ce o luasem de la Mărăști ca trofeu de la acel neamț descris mai înainte, și Ștaerul. Îi raportez: -Eu sunt de la postul de comandă și uitați pentru ce am venit jos. -Știu, știu, te cunosc. Imediat să pleci pe fir! Acum te împușc! Și scoate Ștaerul, amenințându-mă. Dacă nu era un maior, acest nenorocit mă împușca! Am plecat repede din fața lui. Regimentul avea 6 fire și pe acestea au 12 oameni, care le controlau și, când se rupeau, făceau legătura din nou, fie ziua, fie noaptea. Plec pe fir. Mai întâi comunic sus Domnului Colonel (Costescu, n.n.), la postul de comandă, ca să știe de mine. Trebuie să trec apa Oituzului. Acum mă demasc, ei mă observă! Apa, până la brâu! Și repede! Dacă nu ești solid și tare, te dă jos. Ridic la țâțe toate și așa cum eram încălțat și îmbrăcat trec dincolo după fir. Când, sub mal, într-o groapă, doi sanitari. – Ce faceți aici, măi camarazi? Ei îmi răspund: -Dumneata nu vezi, cum trag cu tunurile după noi? Îi las pe ei acolo și o iau după fir, prin răritura de porumb, ce era până la genunchi. Nu fac 20 de pași, vin două obuze, ce au fost trase în direcția mea. Eu mă culc la pământ. Altele două vin, fiuu, fiuu. Fug sub mal la cei doi. Stau puțin. Iar ies. Iar trag înspre mine. Când mă culc jos, (obuzele, n.n.) cad aproape, mă împroașcă cu pământ și pietricele. Mă scol tupilat, găsesc firul rupt, îl leg și dau și de targa sanitarilor, care era cu un un maior de infanterie rănit, fără ambele picioare, mai sus de genunchi. Un ciot de om într-o targă.  Se văita , cu capul gol. Capela-i căzuse jos, alături și el, de durere, se sălta în mâini, în sus. Plină targa de sânge. Când mă vede pe mine, a început a mă înjura spurcat. Îi spun: -Taci nenorocitule, nu mai înjura de Dumnezeu acum! El mai afurisit înjura!Vin iar două obuze. Eu fugind sub mal, le spun sanitarilor: -Cu acela sunteți? –Da, îmi spun ei. De când l-am luat de la postul de prim ajutor, de atunci ne înjură întruna. Le spun și eu: -Spurcat om a fost acest netrebnic. Și ies din nou afară, după fir. Iar îl găsesc rupt, îl leg lungit pe pământ. Chem I (Regimentul I, n.n.). Din ce(ntrală, n.n.) îmi răspunde observ(atorul),  încă nu (s-a reparat, n.n.) Merg vreo câțiva pași tupilat, fugind. Acum (nemții,n.n.) trag mai multe (obuze, n.n.) după mine. Până să cadă, ajung iar sub mal, dar în urma mea, a căzut una lângă targa cu maiorul făcându-l țăndări și bucăți, cu targă cu tot. Sanitarii se văicăreau, ce ne facem noi fără targă. –Înapoi la primul post și raportați1

A patra oară ies pe mal și după fir. Îl găsesc iar rupt. Îl leg culcat. Iar sun. Îmi răspunde Iu (Regimentul I, n.n.) din ce(ntrală),  observ(atorul) nu. Ajung în marginea satului. Pe lângă șosea, firul este agățat pe stâlpii de telefon și prin copacii puși pe marginea șoselei. Îl găsesc rupt a treia oară, îl leg, fac legătura între observator și Regimentul I din ce(ntrală?, n.n.). Le comunic acum, unde sunt și de unde vorbesc.

[1] La 21 iulie 1917, generalul Averescu primește dispoziție, de la Marele Cartier General, să preia pozițiile Corpului 40 rus (trei divizii). El decide să deplaseze în acest scop, Diviziile a 7-a și a 6-a de pe frontul din Vrancea în zona Oituz. Al Averescu, op cit, p.188

[2] „Corpul XL rus, care constituia aripa stîngă a armatei a IX-a ruse fusese înlocuit cu unități române din armata a doua. La 2 August (20 iulie/2 august, n.n.) sosise divizia a 7-a română, adusă de la Siret; ea ocupase la început tot frontul, dela Dofteana la Măgura Cașinului. La 4 August (22 iulie/4 august, n.n.) sosise și divizia 6-a, scoasă din frontul Vrancea, după un marș foarte obositor, din cauza  căldurii și a pantelor care trebuiau mereu urcate și coborîte. Ea a ocupat frontul între valea Oituzului și Măgura Cașinului, permițând Diviziei a 7-a să-și scurteze frontul”. C Kirițescu, op cit, vol II, p.594

[3] „Înainte de sosirea trupelor noastre, frontul fusese liniștit. Între cele două trupe adverse se stabiliseră chiar raporturi prietenești. Germanii ajutau din toate puterile desagregarea morală a armatei rusești. S-au găsit în tranșee numeroase ziare de propagandă revoluționară, tipărite în rusește de Germani și împărțite de aceștia soldaților ruși. Ofițerii ruși treceau liniile și mergeau la băile Slănic, unde făceau chefuri cu Germanii și Austriecii. Fraternizările și comerțul se făceau pe toată linia frontului. La ocuparea poziției, Românii au fost surprinși de semnele pe care Germanii le făceau cu batiste albe și de sticlele de băutură, pe care le aruncau în tranșeele noastre, precum nu mai puțin surprinși au fost și dușmanii când, spre deosebire de cele ce se întâmplau până acum, amabilitățile lor au fost deodată primite cu împușcături”. C Kirițescu, op cit, II, p.596

[4] „Distanța de inamic varia între 70 metri și un kilometru”. C Kirițescu, op cit, II, p.596

[5] Regimentul 11 Artilerie și Regimentul 16 Obuziere formau Brigada 8-a Artilerie din componența Diviziei a 6-a în Armata a II-a. C Kirițescu, op cit, II, p 594

[6] La 26 iulie/8 august inamicul atacă și  rupe frontul Diviziei a 6-a  între Regimentele 11 Siret și 7 Vânători  și cucerește vârful Bâlcuța. C Kirițescu, op cit II, p.601

[7] Inexact. În august 1916 aveam peste 100 tunuri antiaeriene.

[8] La 27 iulie (27 iulie/9 august, n.n.), inamicul atacă Divizia a 7-a, situată la dreapta Diviziei a 6-a. Al Averescu, op cit, pp.194. Se organizează un contraatac cu stânga Diviziei a 7-a și dreapta Diviziei a 6-a. Fără rezultat.  Divizia a 6-a pierde dealul Arșița și satul Herăstrău. Cele două divizii se retrag pe o nouă linie de apărare, cu 4-5 km mai în spate.  C. Kirițescu, op cit, II, pp. 600, 601.

Revista indexata EBSCO