Sep 27, 2017

Posted by in MOZAIC

Constantin BOSTAN – Sidonia C. Hogaș – „de veghe-n lanul de ocarã” (I)

 

Boemul şi păgubosul plictis (provincial/profesoral?) cu care şi-a tratat Calistrat Hogaş (1847-1917) editarea în volum a scrierilor de călătorie, a fost compensat postum de tenacitatea şi devoţiunea cu care una din cele opt progenituri – Sidonia[1] – a înţeles să se dedice perpetuării şi, mai cu seamă, nealterării memoriei părintelui ei, atît în plan literar, cît şi în cel patrimonial, muzeistic.

Publicarea prozei hogaşiene pornise în 1882, cu Amintiri dintr-o călătorie (doar primele trei capitole), într-o ambiţioasă revistă ştiinţifică şi literară din Piatra-Neamţ (Asachi)[2], în al cărei comitet de redacţie se va afla şi stăpînul Pisicuţei, fiind reluată în fosta capitală a Moldovei: între 1893-1902, în Arhiva lui A.D. Xenopol (cu integrala celor zece capitole), iar între 1907-1912, la invitaţia lui G. Ibrăileanu (cu În Munţii Neamţului şi cîteva dintre Răzleţe), în nou-lansata Viaţa Românească, din al cărei cerc (şi literar şi amical), de asemenea făcea parte homericul peregrin[3].

Au urmat – prin insistenţele aceluiaşi Ibrăileanu – cele două nefericite tentative (1912, 1914) de a ajunge totuşi, în mîna cititorilor şi… la îndemîna criticii printr-un volum (Pe drumuri de munte), cerinţă cu atît mai presantă, cu cît – şi în fapt, şi în metaforă – era de mult „sărit” din „şirul firesc al generaţiei sale literare”, ce-i reunea în primul eşalon pe Eminescu, Slavici şi Caragiale (cf. Pompiliu Constantinescu, şi nu doar el). Dar, cum prima ediţie s-a dovedit a fi jenant de plină de erori (chiar autorul îşi făcuse corectura!), iar cea de-a doua „s-a dus pe apa sîmbetei” într-un… incendiu ce a mistuit tipografia şi depozitul Vieţii Româneşti, mult prea întîrziatul debut editorial s-a produs postum (1921)[4]. Tot dincolo de moarte, v-a fi încununat cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români (1922), tîrzie consolare din partea posterităţii (cei 4.000 de lei fiind  constituiţi într-un fond menit să-i finanţeze o statuie), întru uitarea ingratei excluderi, într-unul din ultimii ani (1915), de la Premiul „V. Adamachi” al Academiei Române (5.000 de lei), destinat „celor mai bune scrieri morale”.

Mai mult sau mai puţin cunoscute unui public larg („Opera lui C. Hogaş nu e citită şi în jurul ei pluteşte o adevărată legendă” – G. Călinescu; „Un scriitor atractiv, care te îmbie nu numai la drumeţie, ci şi la citit” – N. Manolescu), paginile de călătorie montană ale acestui „orăşan care, în opinci, dar cu pălărie calabreză şi pelerină romantică, face băi de primitivism” (Vladimir Streinu), vor fi apoi, din cînd în cînd, şi subiect de exegeză, şi proiect editorial, cu un maximum de vîrf în anii în care Hogaş făcea şi „băi de mulţime”, graţie nu doar „epocii” mai favorabile lecturii, ci şi generoasei prezenţe în bibliografia şcolară.

Să revenim însă – din perspectiva emoţională şi vigilentă a Sidoniei – la viaţa Hogaşilor, îndeajuns de frămîntată interior şi mereu dependentă de umorile celui evocat sub apelativul Tataia (titlul volumului ei de Amintiri din viaţa lui Calistrat Hogaş).

Sidonia C. Hogaş era penultima în şirul pruncilor prin care, cu anume resemnare şi pertinentă cucernicie (fiică de preot fiind), blînda şi fragila sa mamă – Elena pe numele de botez, Elencu pe cel de răsfăţ conjugal – şi-a răsplătit soţul în cei 12 ani de maternitate, începuţi pe la 17 ani (desigur, eroism banal în epocă, şi mai ales în percepţia lui C.H., a cărui mamă – soţie de protopop! – născuse de 11 ori, dintre care o dată şi gemelar, chiar la venirea lui pe lume). Tecucean după baştină şi ieşean după studii, tînărul Calistrat Dimitriu, devenit Hogaş prin inspiraţia de „naş” a dascălului său de şcoală primară[5], ajunsese în urbea de sub Cozla şi Pietricica prin concurs (1869), ca profesor „de parte literară” (curînd şi director) al gimnaziului comunal, iar în familia viitorului socru prin hazard (1870), invitat fiind ca traducător din latinie.

Nu putem şti în ce măsură nu o fi fost la mijloc şi vreun gînd tainic, cu aromă de pirostrii, dar sigur e că, viitorul „amant nestrămutat al naturii” (cum însuşi se va „autodenunţa” mai tîrziu), a îndrăgit de îndată bătătura şi casa părintelui econom Costache Gheorghiu. De ce? Motivele „obiective” ni le spune fiica Tataiei: „Pentru că faţa casei avea cerdac larg deschis spre munţi, pentru că mama Ileana [bătrîna servitoare] făcea cafele negre fără cusur, pentru că în cerdacul acela era loc prielnic pentru scris versuri”[6], Dar – adăugăm noi – şi pentru că, din prima zi, „pe colţul unui pat mare, moldovenesc”, în odaia unde a fost aşteptat, zărise „o fetiţă ca de paisprezece-cincisprezece ani, tunsă, cu părul pană de corb lăsat în breton pe frunte, cu blînzi şi catifelaţi ochi negri; cuminte şi neştiutoare, se juca pe marginea patului cu un pisoi”. Şi, cum încă din copilărie „jocul lui de predilecţie era cu fetele, surorile lui, de-a păpuşile”, nu-i tare de mirare că peste doi ani chiar acestei „păpuşi” cu breton i-a spus junele şi statornicul musafir, într-o zi încheiată cu schimbul nu a două „verigi groase de aur”, ci a „două inele găsite la îndemînă”: – Să ştii, duduie, că tot viitorul meu îl depun în mîinile matale.

Era 21 noiembrie 1920, la Piatra căzuse prima zăpadă, iar „anul următor, 1871, în ziua de 17 ianuarie, în acelaşi tăcut şi trist salon [marcat încă de moartea mamei, la doar 42 de ani], se celebră cununia lor” (Tataia, pp. 9 şi 12).  

Potrivit aceleiaşi naratoare, care, cum am văzut, s-a străduit a culege şi informaţiile necesare zugrăvirii portretelor mirilor, Tataia era pe atunci un tânăr „slab, subţirel, cu haine de culoare închisă, cu beţişor negru şi subţirel în mînă, cu pălărie cu boruri late de-o palmă”, pe care-l puteai vedea „vara, în zile şi la ore potrivite”, cotind „pe lîngă casa cu livadă şi ogradă înflorită a părintelui Costache Gheorghiu şi urmînd apoi drumul mai departe, spre Arinii Bistriţei”, ducîndu-se la scăldat „cu o droaie de copii după dînsul”… Apoi, mereu edulcorată în evocarea celor dragi, Sidonia îşi descrie şi mama anilor tinereţii: „înaltă  şi subţire, obrazul prelung, de palid şi catifelat trandafir, gura mică, peste care uneori, fugar, adie şăgalnic şi fin o undă de zîmbet”; în rest – o fiinţă „foarte casnică”, „de o decenţă şi puritate imaculate”, care „foarte cu greu, şi pe ales, acordă cuiva prietenia”, animată adesea de „dezinteresat sacrificiu”, drept care… „cu cîtă demnitate, ce discret, ce înţelept şi cu ce ţinută dreaptă şi leală păşeşte printre restriştile vieţii care n-o îndoaie” (Ibidem, pp. 10 şi 14-15).

Vom reveni, desigur, asupra unora dintre suferinţele sfioasei Elena, de îndată ce parte îşi au izvorul şi-n tumultuoasele trăiri ale „nestrămutatului amant”, care – uneori – a recuperat, patetic, din „tot viitorul” pus în mîinile ei… Acum, avem a face însă un salt „homeric” (jumătate de veac), alăturîndu-ne Sidoniei C. Hogaş în zbuciumul cu obstinaţie consumat printre „restrişti” postume celor zugrăvite în Tataia. Mai mult decît evocările din acel volum, ne vor fi călăuză scrisorile adresate unei bune cunoştinţe, care s-a străduit a-i fi aproape în demersurile literare şi muzeologice cu profesională pricepere: Constantin Turcu (1903-1980)[7], cărturar concitadin cu fiica (celibatară) ajunsă mezina familiei C. Hogaş (în 1932, anul finalizării manuscrisului, se mai aflau în viaţa numai alţi doi copiii, mai mari: Cleopatra – căsătorită în Roman, mamă tot a opt copii! – şi Aeţiu (profesor de latină în Galaţi).

Interesului manifestat de C. Turcu pentru cinstirea memoriei pitorescului dascăl, director şi scriitor, Sidonia îi răspunde cu exprimarea disponibilităţii de a colabora la editarea amintirilor sale, acţiune ce se va extinde apoi – stresant şi inexplicabil – pe  parcursul a nu mai puţin de şase ani, reiterînd parcă periplul dezastruos al editării operei. Autograful de pe exemplarul legat ce i-a aparţinut cîndva cercetătorului nemţean (D-nei şi D-lui Turcu, în amintirea plăcutelor seri şi a preţiosului concurs. Cu deosebită afecţie, S. C. Hogaş. 14.VI.940. Piatra N.) pare să confirme consolator că „totul e bine cînd se termină cu bine” şi – prin minuţia lui C. Turcu – este dublat de o notă-anexă manuscrisă, cu necesarul de date bibliografice întregind pagina de titlu şi, totodată, ţinînd loc de căsuţă tehnică (Piatra-Neamţ, Tipografia „Lumina”, 1940; cu 28 planşe pe hîrtie cretată, în afară de text; 132 pagini şi o spiţă de neam, plus 1 pag. „erata”. Manuscrisul terminat în anul 1932).

Iată şi cîteva notaţii din cursul acestei colaborări, potrivit mărturiilor regăsite în Arhivele ieşene[8]:

 

Stimate D-le Turcu,

Pentru volumul 1 al scrierilor lui Hogàş, mama doreşte să con[t]racteze spre editare cu „Cartea Românească” [va şi apare, în acelaşi an, sub titlul În Munţii Neamţului], aşa încît rămîne ca D-voastră, dacă persistaţi în aşteptarea micelor mele amintiri, să vă ocupaţi, de veţi mai fi dispuşi, de restul scrierilor.

Cu deosebite salutări,

S[idonia] C. Hogaş.

1.V.[19]34. [Piatra-Neamţ, str. Soldat] Roger Naum, 1.

*

[Datare C.T.: 1934]

Stimate D-le Turcu,

Îmi pare rău că nu pot părăsi casa (medicul nu permite) să vin să vorbesc personal cu mata. Ceea ce starea sănătăţii mi-a dat voie am făcut, adică am recitit hîrtiile trimise [desigur, şpalturile pentru corectură] şi am aranjat, întrucîtva, fotografiile, am garăntiz [garanţia] însă că n-ar mai fi lipsuri şi greşeli; pentru moment nu pot mai mult, căci mă resimt în urma bolii.

Însă: 1). Lipseşte o fotografie, cred că clişeul există însă căci, după cît ştiu eu, am dat una pentru a fi trimisă la [Institutul de Arte Grafice] Marvan [Bucureşti] şi-am hotărît locul la pag. 79, unde am şi pus una (adică alta) ca să vezi mata despre care e vorba[9].

2). Am aranjat fotografiile cam cum ar trebui.

3). Lipseşte foaia cu enumerarea fraţilor şi surorilor tatei. Cum se face asta?

4). Mi-ai promis mata un arbore genealogic. Unde-i?

5). Săptămîna viitoare sper să-mi permită medicul a părăsi casa şi, cu toată părerea de rău, constat că trebui[e] să mă duc la avocat; tipograful a spus că la 15 e gata şi azi avem în 25 şi… de acum se începe tiparul: neaju[n]sul tot neaju[n]s rămîne.

6). Cred că e greşită ideea ca eu să scriu la Marvan: de trebuie sau nu plătite a doua oară clişeele greşite de el (Marvan) trebuie să se ocupe tipograful pentru că el a trimis fotografiile şi el era dator să le puie în vedere să nu se apuce de retuşat nătărăii care habar nu au ce înseamnă o fotografie şi, repet încă o dată, mă mir cum de nu s-a gîndit la lucrul acesta nimeni şi, din contra, să fiu supusă la o cheltuială în plus cînd clişeele erau o dată plătite. Cine greşeşte plăteşte şi nu eu trebuie sau trebuie[?] să mă ocup de lucrul acesta. Cum însă n-am pe nimeni, [nu pot;] dacă aş fi fost sănătoasă, aş fi făcut-o.

Cu toate cele bune de sf[intele] sărbători [Paşti/Crăciun?] şi mulţumiri,

S[idonia] C. Hogàş.

*

Domnule Turcu,

Scrisoarea D[omniilor]-Voastre (Aurica[10] şi mata) cere oarecare lămurire şi pentru aceea iată[-]mă-s. Nici un moment, să credeţi, nu m-am gîndit să aduc cuiva recompense sau avantagii; nu cunosc moneda, cu sau fără zimţi, care poate echivala cu expresia unui sentiment frumos. Gestul meu a voit să spună numai că dulăpiorul să păstreze, să închidă în el lucruri ce v-ar fi dragi şi, cum e alcătuit dintr-un salcîm care altădată, cu graiul şi cu răcoarea lui, a mîngîiat sufletul îngîndurat a lui Calistrat Hogàş, cîndva, cînd multe din cele de azi vor fi fără întoarcere duse, aceste găvane [blide de lemn] mici să vă aducă aminte de „Casa amintirilor” şi de Calistrat Hogàş, a cărui amintire aş dori să aibă, în sufletul celor de pe aici, o cît mai lungă viabilitate. –

Aşa încît, dacă gestul meu a trecut şi neexplicat şi brutal în pornirea lui, el n-a voit să aducă, să credeţi, nici un gînd care să jignească cîtuşi, nici pe scumpa fostă elevă şi nici pe selectul culegător de… documente.

Cu cele mai alese şi bune sentimente pentru amîndoi, la revedere,

S[idonia] C. Hogàş.

11.V.[1]940. [Piatra-Neamţ, str. Soldat] Roger Naum, 1.

*

Domnule Turcu,

Văd că cheltuielile tot sporesc şi nu din vina mea, cred că multe din acestea nu mă privesc pe mine ci pe tipograf, căci neatenţia a fost a lui. Apoi: preţurile ar trebui să fie după timpul de cînd am dat la tipărit, adică sept[embrie] 1939, nu iunie 1940.

În loc de 3-4 zile cum îmi spuneai mata, iaca, s-a sporit cu încă o săptămînă şi, de acum să înceapă legatul… poate încă vreo 3-4 săptămîni p[entru] asta.

Mă tem că nu mai am răbdare.

Cu toate cele bune,

S[idonia] C. Hogàş.

31.V.1940. Primiţ[i] 134 lei.

 

 

[1] Sidonia C. Hogaş (1882-1976) – strălucită absolventă a Conservatorului ieşean, îşi va rata posibila carieră pianistică datorită unei fracturi; numită profesoară de muzică la o şcoală secundară din Ploieşti (1913), va reveni în anii războiului la Piatra-Neamţ, unde va obţine mult mai tîrziu titularizarea, ca maestră de muzică (1927); se pensionează în 1942 şi continuă cu ore particulare de pian în casa părintească; între timp – cum se va vedea în continuare – terminase (1932) o carte de amintiri despre tatăl ei şi, din 1939, organizase o cameră-muzeu pentru public; va fi apoi (1955-1967) custodele casei-muzeu pe care, donînd-o în 1967 statului, ea s-a retras într-un apartament de bloc.

[2] Asachi, revistă ştiinţifică literară, Piatra-Neamţ,  apr. 1881-febr. 1885; a apărut cu sprijinul  „Societăţii Asachi”, fiind condusă de un „comitet de redacţie” ce-l avea în frunte pe dr. D. Cantemir. Amintitiri dintr-o călătorie au apărut parţial (primele trei capitole, din totalul de zece), în 5 episoade răzleţe, între nov. 1883-aug. 1884, revista încetînd şi ea după încă un număr, în febr. 1885.

[3] Vezi, spre aprofundare: Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte. Integrala prozei – Publicistica; ediţie întocmită şi îngrijită de Cristian Livescu, Piatra-Neamţ, Crigarux, 2003; 428 p.

[4] În sfîrşit, Pe drumri de munte, Iaşi, Viaţa Românească, 1921, 2 vol.; vol. I – Amintiri dintr-o călătorie, vol. II (prefaţat de M. Sadoveanu) – În Munţii Neamţului.

[5]Tu, în zilele tale, ai să fii un om mare; de acum înainte ţie am să-ţi spun Calistrat Hogaş, că aşa-l chema pe… – şi    pomeni de bunicu-su de pe tata [preotul D. Hogaş] sau o rudă de departe, nu-mi amintesc bine” (Tataia, p. 8).

[6] Debutul literar al lui C. Hoagaş – Legenda lăcrimioarei – va fi sub semnul poeziei, în publicaţia locală Corespondenţia provincială (nr. 5, 1874).

[7] Harnic şi competent profesor, istoric literar, publicist, istoric şi – din 1942, arhivist la Filiala Iaşi a Arhivelor Statului, unde va fi în ultimii săi ani subdirector; pasionat şi fin cercetător al documentelor medievale.

[8] Toate scrisorile, integral sau în parte reproduse în continuare, se află în Fondul C. Turcu al Filialei Iaşi a Arhivelor Naţionale. Pentru facilitarea lecturii, toate corecturile de punctuaţie au fost făcute tacit.

[9] Reproducerea cu pricina, avînd explicaţia: “o scrisoare de la prieteni”, era o carte poştală  ilustrată, adresată „D-lui C. Hogaş. Profesor Pensionar şi Humorist. Str. Lăţescu, Iaşi”, după 1 oct. 1912, data pensionării. Cele cîteva rînduri („Natura, în larga şi neprihănita ei singurătate, cheamă cu grai duios şi mistic pe nestrămutatul ei amant!”) erau însoţite de un „abţibild” cu bustul lui C. Hogaş şi semnături reprezentative ale Vieţii Româneşti, între care: Elena şi G. Ibrăileanu, I[sabella] Sadoveanu[-Andrei], Mihai Carp, G. Topîrceanu.

[10] Aurora, soţia lui C. Turcu, fostă elevă a Sidoniei C. Hogaş.

Revista indexata EBSCO