Sep 27, 2017

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Nopțile și zilele unui vechi cronicar

 

Cronice şi…anacronice (Editura Juni­mea, 2017) este o carte frumoasă, acroşantă în emoţia, lirismul şi mărturisirile unui singuratic, cu o arhitectură fastuoasă, atent ela­borată – o carte luminoasă, cu toate umbrele ei, venind din tristeţi­le şi nostalgiile autorului „optzecist”, unind firele atît de compli­cate, de teoria literaturii, ale jurnalului intim, confesiunilor şi memoriilor, într-o fermecătoare formulă integratoare; scriind despre Adrian Neculau, prietenul pierdut, Nicolae Turtureanu spune că profe­sorul „practică povestirea autobiografică”: sintagma i se potriveşte autorului însuşi ca o mănuşă pentru că, iată, textele din Cronice şi… anacronice sînt fragmente dintr-o întinsă povestire autobiografică, începînd cu poezia din Punctul de sprijin, Nocturne, Pentru cine exist, Poezie deschisă, Ascunsa rană, Poezii din secolul trecut, Atîta verde peste cerul alb, Eternitatea, desigur, Precedentele, Penultimele, continuînd cu proza şi publicistica din Cuvinte încrucişate, Mătrăguna dulce, Jurnal post-mortem, Dublă cetăţenie. Treisprezece scrisori, Capăt de linie, Trafic de influenţă. În fond, parafrazînd titlul unei cărţi de poezie din anii ’70, Pentru cine exist, toată li­teratura lui Nicolae Turtureanu este o neîncheiată detaliere a unei afirmaţii sau, altfel, o sumă de răspunsuri la interogaţia subînţeleasă în acel titlu; în fiecare carte de poezie, proză ori publicistică, de la debutul anului 1971 pînă la (ana)cronicele de azi, Nicolae Tur­tureanu caută un punct de sprijin, într-un ritual, mereu reluat, al (de)scrierii fiinţei în litera textului: în poezie, ca în acest Romanț, recuperat la un capăt de linie din vîrsta de aur a exerciţiilor de neuitare: „Dacă vei crede că viaţa mea/ se poate rupe într-o mie de părţi/ şi, pe fiecare din ea,/ ai putea să mi te arăţi/ am să te aver­tizez că nu,/ că nu mai este posibil/ decît pe o parte să apari tu/ şi pe cealaltă chipul tău invizibil/ şi, pe o parte tu să dispari,/ pe cînd pe alta iar te vei naşte”. Dar în proză? De ce scrie şi pen­tru cine există personajul-narator din Cronice și… anacronice? Iată: „Cea mai grea umilinţă este atunci cînd îţi dai seama că eşti înzăpe­zit iremediabil – şi nu-i vorba neapărat de o înzăpezire reală, ci de troianul, muntele alb care se înalţă între tine şi restul lumii. Trep­tat, îţi dai seama că drumurile tale s-au scurtat, spaţiul e tot mai mic, eşti ca un animal priponit, care se tot învîrte în jurul ţăruşu­lui. Se strînge funia la par, zicea tata. Nu-ţi mai faci prieteni noi şi te îndepărtezi, uşor-uşor, de cei vechi; mai ţii la ei, dar ceva s-a estompat, îi cauţi tot mai rar – şi ei la fel, pe tine. Deşi nu prea vrei să recunoşti, constaţi, totuşi, că eşti pe cale de epuizare. Ți s-au diminuat nu doar puterile fizice, ci şi cele spirituale, sentimentale? Asta ar trebui să fie o propoziţie enunţiativă, dar, cu o nepierdută speranţă, îi pui un semn de întrebare şi o faci interogati­vă. Căutările tale s-au tot lovit de un zid – ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot una-i, nu? (…) Un dor fără saţiu și fără spaţiu m-a consumat, mă consumă mereu. Această mărturisire trebuia să rămînă acolo, în sertarele calculatorului, sub o parolă pe care n-o ştie nimeni. Nici acum n-ar trebui să împovărez pe cineva cu dramoletele, dilemele și problemele mele. Dar, cum ziceam, înainte de Sărbă­tori, oamenii se spovedesc, se împărtăşesc – şi cum eu n-am obiceiul de a mă mărturisi vreunui duhovnic, cui să le încredinţez, decît ţie, alter-ego-ul meu?”.

Scrisă pentru a sparge muntele alb care se instalează, adesea, între sine şi lume, fixînd momentele cînd „sînt rănit şi mă doare”, povestirea autobiografică din prima parte a volumului, Deveniri este, în fond, schiţa unui Bildungsroman care începe, după canonul speciei, cu reîntoarcerea în illo tempore, în vremea copilăriei petrecute pe şesul Jijiei, la Iacobeni, „cu vacile sau cu caii, la păscut” şi pe uliţele satului, cu cele două „institu­ţii” importante, „cumparativa şi matul, crîşma”, cu amintiri-ecran despre bunicul pe care nu l-a cunoscut, cu primele jocuri erotice, făcînd „schimb de taine” cu Geta – copii din copilărimea timpului, crescută între „credinţa, pe care ți-o dădea familia, şi necredinţa- pe care încerca să ţi-o inculce şcoala” cu solemnitatea şi forfota „grijitului” gospodăriei în apropierea Paştilor, cu trocul care va fi fost, sute de ani, „afacerea” oamenilor locului (“Cam în aceeaşi peri­oadă, cînd tata o pornea spre Țara de Sus, de-acolo ajungeau la noi în sat harabalele bucovinenilor – şi doar ce auzeai uliţele vuind de chemările lor: Mere-mereee! Pere-pereee! Prune-pruneee! Alţii aduceau cherestea, scînduri frumos geluite şi încă mirosind a obcină, linguri şi străchini de lemn, butoiaşe şi butelci, pentru rachiuri, fluiere de le ziceau duios (pentru cine se pricepea)… De regulă, era un troc, noi le dădeam grîu, porumb (boabe sau făină), floarea soarelui, zahăr, ei ne înmiresmau cu fructe (cărora le dusesem dorul toată iarna). Şi în timp ce copiii tîrguiau de-ale gurii, părinţii (gospodarii) negociau lemnăria, de care era atîta nevoie, pe valea cea văduvită de păduri a Jijiei”), în sfîrşit, cu imaginea acasei, ţinta eternei reîn­toarceri, cum îi spunea Mircea Eliade, „ficţiunea” din toate autobio­grafiile noastre literare, de la Humuleştii din Amintirile lui Ion Creangă la Lisa din Viaţa ca o coridă a lui Octavian Paler; casa cea nouă, aceea a naşterii este acasa lui Nicolae Turtureanu, oricîte adă­posturi temporare ori case va fi locuit poetul la Cîmpulung Muscel şi Bucureşti, Neptun, Valea Vinului, Costineşti, Tîrgu Neamţ, Sighişoara, Gura Humorului, Vatra Dornei și, mai ales, după acasa Iacobenilor, casele din Iaşi. Acasa de pe şesul Jijiei e matricea fiinţei, spaţiul său de identificare, al vîrstei de aur – „casa, şura cailor şi-a vaci­lor, ocolul oilor, ograda, cuptoraşul de vară, nucul… Şira de paie, uriaşa gireadă, căreia nepoţii de la oraş i-au dat foc” -, cu superbiile şi spaimele sale, mai ales, din „visul recurent” cu un lup „gata să mă-nhaţe” şi din constatarea tîrzie că şarpele casei, „norocul” ei, se va fi retras odată cu moartea mamei – acasa este locul primei căderi între structurile imaginarului: tavanul acela de acasă este ecranul pe ca­re copilul va fi (între)zărit cealaltă lume, a ficţionarului din in­stanţa rememorării: „Tavanul acela a fost ecranul meu din copilărie, pe el rulau cele mai fascinante filme – asta cu mult înainte de-a fi văzut vreun film. Grinzile masive, din lemn de stejar, care susţineau podul, erau ca o columnă traiană, desfăşurată pe orizontală. Tot aşa, pe blana de scînduri, în care, sub presiunea vremii şi-a poverilor din pod, apăruseră tot felul de striaţii, se desfăşura un întreg basm, cu animale fantasmagorice, cu zmei, zîne şi feţi-frumoşi… Îţi trebuia doar un pic de imaginaţie ca să le animi. Și eu, stînd cu ochii-n tavan minute-n şir, uneori ore (pînă s-adorm, sau să mă urnesc din pat), le porneam în crunte confruntări, sau în paşnice, nesfîrşite călătorii, printr-un deşert ca o foaie de papirus. Și mai tîrziu, licean sau student fiind, cînd veneam în vacanţă mă dedam acestei plăceri estetice, la care ceilalţi nu rezonau sau, pur şi simplu, se amuzau de închipuirile mele. Treptat, prin ani, figurile au prins a se deforma, unele şi-au pierdut conturul – şi semnifica­ţia – pe alocuri, grinzile şi scîndurile crăpaseră, de credeai că-n orice clipă se pot frînge. Un coşmar mă bîntuia, ciclic: casa înce­pea să se clatine, grinzile pocneau ca nişte vreascuri, tavanul sta să se prăbuşească peste mine… Chiar se prăbuşea! Dar, în clipa cînd casa m-ar fi strivit, mă trezeam din somn, lac de sudoare, încreme­nit în spaimă şi întrebîndu-mă dacă mai trăiesc”: iar tavanul chiar s-a surpat: „nu s-a prăbuşit peste mine, ci în mine, casa părinteas­că”, scrie personajul-narator din Cronice şi… anacronice, care în­chide astfel vîrsta de aur din satul de pe valea Jijiei, „unde mă născusem şi creşteam într-o totală comuniune cu pămîntul şi cerul şi oamenii care îl locuiau”.

Povestirea autobiografică din Deve­niri creşte din matricea acasei Iacobenilor şi continuă firul Bildungsroman-ului cu studenţia de la Iaşi, care începe ca „o schimbare de fus orar”, ca o (pe)trecere „în altă lume, dacă nu într-o altă dimensiune”; studentul intră, obligatoriu, în Biblioteca Centrală, unde pătrunde „ca într-un sanctuar”, se lasă prins în „atmosfera mereu efervescentă” din amfiteatre, face portretele magiştrilor Cons­tantin Ciopraga (“un domn sobru, inabordabil, purtînd povara traume­lor din ceţurile/ lagărele siberiene”) şi Al.Husar (“ardelean plin de patos, strălucitor în oralitate și cam lipsit de relief în scripte”), fixîndu-se definitiv în Iaşul literar în care va (supra)vieţui, vreme de decenii, pînă la vîrsta de azi a Cronicelor şi… anacronicelor: „Frumoşii nebuni ai promoţiei noastre au fost Cezar Ivănescu, Cristian Simionescu şi Octavian Stoica. Ei – împreună cu Adi Cusin, cu Stelian Baboi, cu Ioanid Romanescu – dominau Iaşul literar al anilor ’60, atît la propriu cît şi la figurat. Boema unora dintre ei mergea pînă într-acolo încît îşi permiteau să repete un an, spre a-şi prelungi studen­ţia, dar şi spre a deveni colegi cu noi (cum ne tachinam, atunci şi mai tîrziu)…”. De aici, povestirea autobiografică trece în lumea li­teraturii, în spaţiul public al bibliotecilor, revistelor, cărţilor tipărite, dicţionarelor, receptării critice, al vieţii literare, începînd cu evocarea împrejurărilor debutului cu Punctul de sprijin şi lucrării din redacţia „Cronicii” străvechi (din strada Vasile Alecsandri) şi „Cronicii” vechi (din strada Cujbă) sau cu biografia unor poeme an­tologice, cum e Final de secol, cenzurat în volumul Poezie deschisă din 1984 pentru a trece în Ascunsa rană din 1996; poemul acesta a făcut epocă, l-am ascultat, în lectura autorului, alături de alţii, încă din vremea „deschiderii” sale, era, atunci, nu doar un text „subversiv”, ci unul care viza aproape un protest explicit: îl reproduc spre aduce­re (şi luare) aminte: „Locuri pe veci pierdute. Principiile sorţii/ acţionînd mecanic, pămîntul excavînd,/ scoţînd la suprafaţă ce-a mai ră­mas din morţii/ pe care noi, prin alţii, i-am îngropat în gînd./ Muzi­ci de fond – mixtură de stranii instrumente/ Piatră intrată-n piatră şi os trecut prin os./ Mass-media. Reclamă. Luări de mituri. Lente/ in­truziuni în tot ce a fost miraculos./ La mesele tăcerii stau cei mai buni de gură./ Au gura aurită – miniatural tezaur./ Copilăria – pusă în ghips. O, ce fractură/ demnă de coroniţă din dafin şi din laur…/ Ca într-un holocaust ne vrei pe toţi grămadă,/ Pămîntu-şi licitează, în Cosmos, loc de veci./ Meci şi înmormîntare. Pîine şi circ. Paradă./ Final măreţ de secol douăzeci!”. Spaţiul public nu ascunde în Deveni­ri, cum nici în celelalte secţiuni din cartea lui Nicolae Turtureanu, spaţiul intim al povestirii autobiografice; viaţa în lumea literaturii nu acoperă „cealaltă” existenţă, dintr-un cort din Costineşti şi de la Sighişoara, alergînd după iluzia primei iubiri, pentru Lia, din anotim­pul fericirii întregi, alături de Rodi la Casa Scriitorilor de la Neptun ori din „aventurile” duioase ale bunicului „cu baston şi barbă”, veghind la nepoţii Ioana şi Vlăduţ: tablete, notaţii, note „informati­ve” despre starea fiinţei interioare se leagă în logica unei structuri narative care, în Deveniri, se circumscrie povestirii autobiografice.

Celelalte trei secţiuni ale volumului – Figuri. Legende…, Adevărul ca poveste. Ficţiunea ca realitate şi Conotaţii – aparţin formulei confesiunilor şi memoriilor; Jean-Jacques Rousseau din Confesiuni și J.W.Goethe din Poezie şi adevăr reprezintă, la noi, modelele acestor specii ale literaturii subiective, cum îi spu­ne Tudor Vianu. Astfel, se vor regăsi în Cronice şi… anacronice atît „ţinta” lui Rousseau, adică omul „în tot adevărul firii sale”, confe­siunea fiind, înainte de toate, dezvăluirea interiorității eului, cît şi exigenţele lui Goethe pentru care textul autobiografic trebuie să fie un document, o expresie a spiritului istoric: „Aceasta este tema principală a unei biografii, scrie Goethe în Poezie şi adevăr: să des­crie pe om în împrejurările vremii lui şi să arate în ce măsură totali­tatea lumii i se opune, în ce măsură îl favorizează, cum din acestea se formează o concepţie despre lume si oameni şi în ce chip, dacă este vorba de un artist, poet sau scriitor, concepţia lui se răsfrînge din nou în afară. Dar pentru aceasta se cere un lucru greu de atins: anume ca individul să se cunoască pe sine şi veacul său, pe sine, în măsura în care în orice împrejurări ar fi rămas acelaşi, veacul, ca pe unul care a adus cu sine, a determinat şi a format deopotrivă pe cel ce i s-a supus sau pe cel care i-a rezistat, în aşa fel încît să se poată spune că oricine, dacă s-ar fi născut chiar numai zece ani mai devreme sau mai tîrziu, ar fi trebuit, cît priveşte formaţia lui proprie şi influenţa asupra celorlalţi, să fi devenit cu totul altul”. În aceas­tă perspectivă, „eroii” din Figuri. Legende…, Adevărul ca poveste. Ficţiunea ca realitate și Conotaţii sînt veacul şi locul, epoca şi Iaşul cultural; memorialistul nu vizează, însă, o reconstituire, ci, mai degrabă, cu vorba lui Gala Galaction, recheamă fapte și oameni din trecutul trăit, începînd – se putea altfel? – cu istoria revistei „Cronica”, în fapt, un studiu de caz al cuiva care s-a văzut „predestinat Cronicii”: în acest fel, lîngă pagini sensibile despre valoarea prieteniei (descoperită încă din copilăria de la Iacobeni, în „prietenia mea cu Traian” şi cimentată într-un „trio” de decenii, cu Grigore Ilisei şi Cătălin Ciolca), despre raporturile totdeauna sensibile între cen­trele şi provinciile culturale ori despre întîlnirile de la Mitea Zaim, memorialistul recheamă în povestirea sa autobiografică, fixîndu-i în profiluri scurte, în cîteva linii, dar foarte percutante, pe Corneliu Sturzu, cu „modul său aerian de a fi”, pe Val Gheorghiu (un „artist inclasabil”), Grigore Ilisei (“ieşanul cu Fălticenii-n glas”), pictorii Ioan Gînju (și surîsul lui grav, „legănînd, cîndva, un lan­dou”) şi Dimitrie Gavrilean (“o individualitate accentuată şi o recep­tare țepoasă a celorlalţi”), Nichita Danilov, Daniel Corbu, Dorin Popa, Bianca Marcovici, „bicicliştii” Mihai Ursachi si George Pruteanu, Dan Giosu, Luca Piţu, Al.Pascu, Valeriu D.Cotea, Alexandru Mălin Tacu, Mircea Cărtărescu (după o „întîlnire ratată”), Cezar Ivănescu: „Tot în acei ani ne întîlneam, vară de vară, la Casa Scriitorilor de la Va­lea Vinului și, uneori, pe tăpşanul de lîngă vilă, ne lansam în lungi partide de şah, în care nu atît mutarea «lemnelor» pe eşichier, cît comentariile însoţitoare erau sarea şi piperul acestor amicale confruntări. Doar fiul meu (în vîrstă de 5-6 ani) se ţinea, în primele zile, la oarece distanţă, spre nedumerirea mea, deşi îi plăcea jocul. Pînă cînd s-a mărturisit: Tată, mie mi-e frică de domnu’ acesta… Cu o faţă tăiată-n muchii, cu o voce cavernoasă (datorită fumatului), don Cezar putea, într-adevăr, să pară spăimos. Dar, după ce-l ascultai povestind, recitînd sau cîntînd – de fapt, cîntul lui era un recitativ, o psalmodiere îndurerată – nu puteai să nu-i simţi uluitoarea disponibilita­te afectivă, pe care şi-o etala, niciodată deplin, doar în momente de graţie. Uneori singur, alteori împreună cu Ion Covaci şi Adi Cusin, le organiza copiilor cele mai fascinante excursii, jocuri și concursuri, aşa încît toata ceata lui Papuc se ţinea după el ca după urs. După un urs care ştia să se copilărească”. În fapt, în Figuri. Legende…. Nicolae Turtureanu desenează, (re)conturează, cum spune, „oameni cu care – arghezian – am venit din timpuri, o ambianţă efervescentă spiritual”.

În Adevărul ca poveste. Ficţiunea ca realitate, autorul se radicalizează, iese, nu pentru mult timp, în­să, din „atmosfera efervescentă” pe care i-o restituie memoria şi din lirismul propriu autobiografului, abordînd, iată, subiecte de istorie literară; Nicolae Turtureanu cere o taxă pe impertinenţă, enervat de un oarecine căruia Eminescu „nu-i spune nimic”, analizează creşterea şi descreşterea „bietului om Eminescu sub vremi şi sub fatala măcinare psiho-somatică”, explorează rivalitatea „surdă” dintre Eminescu şi Macedonski, dar, mai ales, realizează, (şi) cu mijloacele psihanalizei, cel mai pertinent portret al lui Mite Kremnitz, mult mai interesant (şi mai adevărat!) decît, să zicem, acela al lui E. Lovinescu din romanul Mite. Într-o altă ordine, Nicolae Turtureanu constată, cu dreptate, că „istoriile adevărate sînt cele de sertar”, scrierea istoriei Istoriei, la noi, căzînd sub „blestemul” Istoriei lui Procopius din Caesareea; e adevărat, mulţi istorici au comis istorii ale Istoriei „ofici­ale”, pe placul ideologilor vechiului regim, păstrînd „adevărul” în sertar sau, de frică, ascunzîndu-l în cele mai întunecoase unghere ale memoriei. Cît priveşte istoria literaturii, Nicolae Turtureanu consumă cerneala (şi nervii) degeaba; la noi, istoria literaturii, în felul său canonic, s-a încheiat odată cu Istoria literaturii contimporane a lui E.Lovi­nescu şi cu aceea a lui G.Călinescu, deşi monumentala operă a „divinu­lui critic” e una atipică (“un roman al istoriei literaturii noastre”, s-a spus). La fel s-au întîmplat lucrurile şi cu critica de direcţie, care şi-a încheiat menirea, în cultura noastră, odată cu lucrarea celei de-a doua generații maioresciene. Scutit de a mai căuta noi informații istorice, după apariția unor dicționare complete, istoricul literar oferă, azi, o listă de valori, un ghid ori, poate, un „îndreptar” al literaturii noastre: o ierarhie de valori, evident, subiectivă, pentru că, nu-i aşa?, istoria literaturii este o carte de autor. Nici mai mult, dar nici mai puţin decît atît. În Adevărul ca poveste. Ficţiunea ca realitate, memorialistul continuă seria de portrete (Victor Durnea, Constantin Parascan, Viorica S.Constantinescu, Claudia Partole, Cons­tantin Brehnescu, Mircea Filip, Mircea Ciubotaru, Adrian Neculau, Elisabeta Isanos, Viorel Savin), dar scrie şi cronică de întîmpinare a unor cărţi semnate de Petru Cimpoeşu, Ioan Florin Stanciu, Mihaela Grădinaru, Carmelia Leonte, Cristina Hermeziu: chiar şi în aceste texte, Nicolae Turtureanu ţinteşte, în fond, tot portretul (văzut ori intuit) al autorului şi „diagrama” omului care va fi scris cartea co­mentată.

Ultima secţiune a cărţii, Conotaţii e a publicistului însă are aceeaşi structură compozită, un puzzle cuprinzînd co-notaţii la texte de pe internet, comentarii la un son­daj care „constată – previzibil – că românii sînt stresaţi”, la zgo­motele de fond cu „brandul de ţară”, la blestemul autoflagelării, amendînd „vaga şi bleaga solidarizare a oamenilor” după ce răul se va fi întîmplat, dar scrie şi pagini emoţiona(n)te despre Vasile Andru şi Teodor Baconschi, mărturisind, o singură dată şi tocmai la fi­nalul Cronicelor şi… anacronicelor, secreta satisfacţie de a ieşi din robia internetului şi televizorului pentru a regăsi „izvoraşul liric” şi plăcerea de a scrie jurnal. Ironic şi ludic, grav şi şturlubatic, liric şi aspru critic al semnalelor care vin din (i)realita­tea noastră imediată, socială şi politică, purtînd, cu decenţă, (ne) ascunsa rană care sîngera năvalnic într-un jurnal post-mortem, dar şi autor de farse, regăsindu-şi umorul, „la qualité maîtresse”, Nico­lae Turtureanu rămîne, şi în povestirea sa autobiografică, ce a fost dintotdeauna: poetul îşi regăseşte, spune, izvoraşul liric, oferind cititorului acestei cărţi cîteva Muzeografieri care distilează în re­gistru poetic toată povestea personajului-narator din Deveniri, a memorialistului din Figuri. Legende…, Adevărul ca poveste. Ficţiunea ca realitate şi a publicistului din Conotaţii: „O, voi, pierdute trenuri şi voi, locomotive,/ ducînd spre nu ştiu unde copilăria mea,/ ieşite din tuneluri de timp, ca nişte dive/ ce vor să-şi recîştige

gloria…/ Vă urmăresc cum treceţi, vuind, pe-ntreaga vale,/ a Jijiei splendoare ducînd-o în tării./ Cînd voi lansaţi semnale, şi eu lansez semnale -/ fluierături de paznic copilăresc la vii./ Alt’dată, cu ure­chea pe şinele solare,/ anticipam venirea fantasticului boà,/ sau mă piteam sub Podul cel Mare, printre fiare,/ s-aud cum trece-n goană co­pilăria mea./ Parcă purtam în spate o lume colosală,/ ca un Anteu ce ţine Pămîntu-n Univers/ şi-mi povesteam, acasă, isprăvile, cu fală,/ fă­ră să ştiu că-n orice faţă e şi-un revers./ Vedeam uimit cum cade, în nopți cu lună plină,/ precum o zînă bună, din ceruri, cîte-o stea,/ arzînd şi-apoi topindu-şi făptura de lumină –/ fără să ştiu c-aceea-i copilăria mea./ O, voi locomotive şi trenuri lungi de marfă/ şi trenu­ri de persoane, gonind spre undeva –/ mai fluturaţi şi-acuma mirifica eşarfă,/ pe valea unde-i scrisă copilăria mea?/ Nu! Vi s-a găsit locul etern în mari muzee/ deschise-n aer liber. Precum la dinozauri/ vă sînt expuse oase-şenile, propilee/ pentru vetuste imnuri şi ofiliţii lauri./ Acolo, printre ierburi crescute alandala,/ printre araci şi-o – făr’de stăpîn – căţea,/ unde locomotive duc trenuri spre Valhalla,/ acolo e expusă copilăria mea”.

Altfel, cum am spus şi altădată, poezia, literatura sînt ceea ce face fiecare cu nopţile şi singurăta­tea sa.

Revista indexata EBSCO