Sep 27, 2017

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe GRIGURCU – „Îl asumi pe Dumnezeu prin durerea ta”

Durere atît de adîncă încît nu-și poate realiza protocolul sufletesc, rămînînd la marginea ei însăși aidoma unui intrus.

*

Nevîrstnic,nevîrstnicpînălacapăt,nepregătitnicisătrăiască,nicisămoară.

*

A muri: a deveni o ființă care nu se mai așteaptă pe sine.

*

Durerea nu e nici o apropiere, nici o depărtare de lume. Lumea se află în tine, umplîndu-te pînă la refuz, sufocîndu-te.

*

Plîngi pentru că nu mai ești în stare să te plîngi. În aceeași indiscernabilă mișcare, te revolți și te smerești.

*

„Despre moarte. Tristețe cînd mă trezesc noaptea și mă pomenesc cu o mînă amorțită. Mă grăbesc să mi-o mișc și s-o ating, întrebîndu-mă dacă nu cumva e moartă și uscată și dacă prin ea nu vine moartea. Groaza acelei nopți cînd m-am ridicat în capul oaselor, cu palpitații. Nebunia care-mi cășuna odinioară, asemănătoare cu nemurirea prin intensitate. Unii trăiesc într-un timp dat mai mult decît alții; acesta trăiește în patru ani mai mult decît celălalt în douăzeci, o viață mai variată; și așa poate ajunge să trăiască o veșnicie de intensitate într-un timp limitat, pentru că orice extensie este infinită în măsura în care conține părți infinite. Da, dar, urmînd metafora, ea e infinită în neantu-i, conține infinite zerouri. Deșertăciunea deșertăciunilor. Nu în acea schimbare și varietate, ci în imobilitatea credinței și a harului se află eternitatea vieții” (Unamuno).

*

Îl asumi pe Dumnezeu prin durerea ta, astfel cum Dumnezeu te asumă pe tine prin durerea Sa. Dar există momente în care simțămîntul dumnezeirii slăbește. Remediul: iubirea. Întrucît însăși ființa lui Dumnezeu nu e decît o stihie a iubirii, cu întreaga-i durere pustiitoare.

*

Pentru unii Dumnezeu este un drum rectiliniu care pare a nu se sfîrși, pentru alții se ivește simultan cu un obstacol, pentru alții e chiar obstacolul.

*

Contactul cu Dumnezeu riscă a se întrerupe la extreme, prin excesivul Bine și prin excesivul Rău, care-ți par, întrucît sub imperiul lor devii egotic, a veni exclusiv din tine însuți. Tentația demonică a extremelor.

*

„Mi s-a întîmplat o minune. Am ajuns în al nouălea cer. Acolo s-au adunat toți zeii și mi-au acordat, prin grație specială, favoarea de a-mi exprima o dorință. «Vrei tinerețe, frumusețe, putere, o viață lungă, pe cea mai frumoasă dintre fete sau una din numeroasele minuni ale zeilor, mi-a zis Hermes. Alege, dar numai una». O clipă am rămas descumpănit, apoi le-am spus zeilor: «Prea onorați contemporani, aleg acest lucru singular: să-i am totdeauna de partea mea pe cei care rîd». Nimeni n-a scos o vorbă, toți zeii au izbucnit în rîs. Rugămintea mi-era așadar îndeplinită. Și m-am gîndit la bunul gust cu care se exprimă zeii. Ar fi fost lipsit de inspirație să mi se fi răspuns grav: «îți îndeplinim dorința!»” (Kierkegaard).

*

„O biserică protestantă din Germania vrea să introducă robotul-preot pentru a marca 500 de ani de la reforma religioasă. Robotul are un touchscreen pe burtă și un meniu din care selecționezi limba și binecuvîntarea de care ai nevoie. După ce alegi, robotului i se aprind palmele, pe care le ridică ușor amenințător deasupra ta, dă ritmic din sprîncene, își mișcă ledurile pe post de guriță și rostește binecuvîntarea. La final, mulțumește și te întreabă dacă te mai poate ajuta cu ceva. Oare, dacă știa ce avea să provoace, Martin Luther nu stătea în banca lui?” (Dilema veche, 2017).

*

Despre moarte: „Întoarcerea este imposibilă; înaintarea este de neîndurat; starea pe loc nu-ți este îngăduită; așadar, ce vei face?” (Luis de Granada).

*

Maxima cruzime a morții nu mi se pare a fi moartea ta personală, ci neputința de-a însoți, îndată în moartea lor, ființele dragi. Infernala fisură ce se cască între tine  și ele.

*

Măsura iubirii e durerea, măsura durerii e sacrificiul. Iubirea are, așadar, un nucleu sacrificial.

*

„…în materie de nervozitate, doar Hitler m-a depășit. Prin temperament, sunt un Hitler lipsit de fanatism, un Hitler lovit de abulie” (Cioran).

*

Noi căutăm viitorul cu o maximă încordare, viitorul ne caută pe noi cînd nu suntem atenți.

*

„Animalele de companie au numeroase virtuți terapeutice pentru sănătatea psihică și emoțională a omului, după cum au dovedit o serie de studii de-a lungul anilor. Însă beneficiile sunt și în planul sănătății fizice. De pildă, cîinii pot simți fluctuațiile de nivel ale glicemiei în sînge în cazul diabeticilor. Astfel, în momentul cînd apare o criză de hipoglicemie, cîinii pot detecta această problemă medicală, alertîndu-și stăpînul cînd acesta are o scădere dramatică a glicemiei în sînge. În cazul a 65% dintre persoanele cu diabet insulino-dependent care au suferit un episod hipoglicemic, animalele de companie au reacționat prin scîncit, lătrat, lins sau alte metode de avertizare” (România liberă, 2017).

*

Moment negru. Oripilantă e lumea chiar prin ceea ce, în cuprinsul său, este iubire, bunătate, milă, deoarece îndărătul acestora se află drame teribile. În realitate, numitele virtuți nu reprezintă decît textura promițătoare a dramelor.

*

Moment negru. Uneori îți vine să plîngi alături de Dumnezeu, alteori îți vine să plîngi singur.

*

A.E.: „Penibila cleveteală a credințelor religioase între ele. Un țațism clerical. Merită pomenită mulțumirea adusă lui Dumnezeu de confratele Marian Popa pentru faptul că «l-a scutit de o religie anume»”.

*

Iubirea dumnezeiască cea plină de dureroasă mizericordie se apleacă asupra erosului cu o melancolică înțelegere, așa cum se zice că, aflat în comă, sufletul care se destrupează își apleacă privirea asupra trupului său cum asupra unei alte făpturi.

*

Atît de mult l-a iubit G. Călinescu pe grifonul său Fofează, încît n-a pregetat să poarte, inclusiv la cursurile universitare, un fular țesut de soție din blana cîinelui pe care-l tundea periodic.

*

„De cînd am aflat cum au izbutit să-și continue lucrul cei doi mari invalizi ai secolului, Franz Rosenzweig și Giovanni Papini, amîndoi literalmente pietrificați, înmormîntați în propriul lor trup (Papini era în plus aproape orb și în ultimele lui luni nu emitea decît sunete ininteligibile), mi-am descoperit o nouă curiozitate. Anume, sunt curios să știu cum s-au împăcat cu bolile și invaliditățile bătrîneții anumiți autori de geniu. Impresionantă mi se pare mărturisirea lui Goethe către Frederic Soret, din 16 noiembrie 1823, în legătură cu durerile sale cardiace. «Ce mal, dit-il, m’empéche de travailler avec suite. Je ne puis même me permettre de lire long temps et si je veux penser, il faut que je le fasse, pour ainsi dire, à la dérobée et par surprise dans de bons intervalles». «Penser… a la dérobée et par surprise…». Cît i-ar fi plăcut lui Nietzsche fraza aceasta!” (Mircea Eliade).

*

Descompunerea: o simplificare demonizată.

*

Lumina calmează întunericul, dar cine calmează lumina?

*

Constat că, retrospectiv, meteorologia îmi acompaniază viața afectivă. Astfel anii ’60 mi se răsfrîng în memorie exclusiv prin crispate priveliști hivernale, pe cînd anii ‘70 îmi apar stăpîniți de sarabanda unei veri fără capăt.

*

Malraux ar fi exclamat: „Ce rost are să scrii altceva decît amintiri?”

*

Teme-te mai curînd de ce n-ai făcut decît de ce ai făcut.

*

Cauda pavonis (coada de păun), formula cu ajutorul căreia Scottus Eriugena caracteriza pluralitatea interpretărilor pe care le-ar putea avea Biblia.

*

„Adulația irită omul inteligent pentru simplul motiv că apare ca o manifestă sforțare de a ascunde o opinie defavorabilă. Admir cel puțin adulația fină care dozează rezerva cu lauda spre a da mai multă gravitate celei din urmă. O astfel de adulație însă e anularea însăși a ideii de a adula, fiindcă la oamenii curenți ea produce o impresie defavorabilă. Un prozator mare, azi decedat, a primit cu mare neplăcere calificativul     «aproape genial» pe care i-l acordasem. Toată lumea pînă atunci îl elogiase plat, negîndu-i în fond valoarea absolută și evitînd caracterizarea netedă. Prozatorul ar fi preferat să spun sau «genial» sau nimic, spre a lăsa viitorului perspectiva de a-i consimți genialitatea” (G. Călinescu).

*

Moment negru. Pînă și amintirile se întunecă uneori, se umplu de funingine ca efect al unei combustii infernale venite – de unde din altă parte? – decît din propria-ți ființă.

*

Obișnuia să-mi spună poetul Ion Sofia Manolescu, privitor la ierarhiile literare: „Să știi mata, bătăliile se cîștigă nu numai cu generali, ci și cu soldați”.

*

A.E.: „Dă-mi voie, la vîrsta mea, să fiu un pic banal-romanțios. Anii vieții, dragă amice, sunt aidoma unui tren care se pune în mișcare. Mai întîi vagoanele alunecă lent, dîndu-ți în primele secunde impresia că ai putea sări într-unul din ele, apoi din ce în ce mai repede, astfel încît fețele celor care stau la ferestrele lor se pierd în indistincția vitezei. E un tren care acum nu mai oprește în nici o gară. «Marea trecere» se mistuie în sine”.

*

„Cuceririle științei par din ce în ce mai uimitoare. Cercetătorii Ryan Pandya și Perumal Gandh din SUA au descoperit o metodă revoluționară de a obține lapte de vacă fără a fi muls de la vaci! Persoanele vegane se pot bucura din plin! Nu mai trebuie să se mulțumească doar cu laptele de soia sau de migdale. (…) Cercetătorii spun că oamenii nu trebuie să se teamă că laptele e obținut prin inginerie genetică. Are aceleași calități ca și laptele de vacă: e bogat în calciu, potasiu, vitaminele A, B12, D și proteine esențiale pentru sănătatea oamenilor. Nu conține hormoni, steroizi și nici antibiotice, cum se întîmplă în cazul celui de vacă, după ce animalele sunt tratate împotriva unor boli. Pot să îl bea fără frică și persoanele care suferă de intoleranță la lactoză” (Click, 2017).

*

Odinioară, persoana iubită era aidoma lunii pline, celei dătătoare de migrene și maledicții. Azi e una pacifică, visătoare, cum semiluna.

*

O țestoasă poate trăi 400 de zile fără hrană.

*

Poezia e infinit permeabilă la real pentru a nu fi excomunicată de real.

*

În artă contează doar formele care se pot contempla pe ele însele. Formele, adică receptorul cel mai avizat al propriei lor performanțe.

*

A.E.: „La cine te gîndești acum?” La Doina Graur, căreia am avut prilejul a-i face o vizită prelungită la locuința sa din București, la începutul anilor ‘60, însoțindu-l pe L.T.D., fratele mai tînăr al cunoscutului cărturar O.D. N-am mai revăzut-o de-atunci. Senzuală și erudită, rafinată ca Aspasia și deschisă spre ocultism ca Madame Blavatsky. Amețitoare pentru tînărul care eram. A fost, pentru a spune astfel, cea dintîi femeie de rasă pe care mi-a fost dat a o cunoaște. A. E.: „Nu și singura?”.

*

Să mă fi înșelat oare? Iată și o opinie convergentă, sub semnătura lui Dan C. Mihăilescu, peste care am dat acum cîteva zile: „Strania făptură pe nume Doina Graur. Nepoata lui Ion Chinezu, ființă retractilă, copleșită de fantasme, eșecuri sentimentale, labirint uman indisolubil, Doina scria în taină o istorie a infernului, umbla tiptil, dar insistent prin alchimie, istoria magiei, ocultism și literatura Răului, iar de-a lungul ședințelor noastre de confesiuni «blestemul românesc» revenea cu o forță deopotrivă vitalizantă și suicidară. De la Doina, din casa ei dospind de mistere străvechi, taine senzuale și mici drame domestice, am plecat cîțiva ani buni cu plase de cărți către un fotocopiator clandestin din sediul BNR: Mircea Eliade complet, Cioran complet, Evola, Guénon, Jung, Blanchot, astrologie, numerologie și cîte altele! Doina avea sufletește un cult pentru Cioran, deși profesional  «trăgea» la Eliade”.

*

A.E: „Dacă Leon Daudet a scris cartea intitulată Stupidul secol XIX, ce calificativ mai nimerit ar putea căpăta secolul XX decît cel de criminal? Drăgălașul veac vampiric care ne-a supt pe unii din noi de vlagă, transformîndu-ne într-un gen de fantome de serviciu ale veacului următor. Norocul în acest nenoroc e că nu ne vom mai putea confrunta cu bilanțul celui deja atît de magnanim în grandioase proiecte în care am ajuns”.

*

„Cum ar putea exista omul dacă Dumnezeu n-ar avea nevoie de el și cum ai putea exista tu? Ai nevoie de Dumnezeu pentru a fi, și Dumnezeu are nevoie de tine – căci acesta este sensul vieții tale” (Martin Buber).

*

Sub chipul său uman, Christos e de o nedezmințită intensitate sobră. Or, există în mistica sufită o anecdotă unde Iisus se predă fără rezerve rîsului. Ea e prezentă la marele doctrinar al sufismului metafizic Ibn’ Arabî (secolele XII-XIII). Istorioara îl evocă pe Iisus ca figură tutelară pentru sfera spirituală a Vieții. În Islamul mistic, Iisus întruchipează familiaritatea (excepțională pentru musulmani) cu divinul, prietenia, intimitatea, aderența plină de iubire și de libertate, în care «legea» e depășită printr-o reciprocă și pasionată dăruire de sine a celui ce contemplă și a Celui contemplat. Pentru a sugera calitatea sferei Vieții, autorul recurge la o anecdotă ce îi reunește pe Iisus și pe Ioan Botezătorul, înaintemergătorul. Cel din urmă, se spune, plînge necontenit pentru că e îngrozit de mulțimea și de rafinamentul curselor pe care demonii le întind oamenilor. Iisus rîde fără încetare, desfătîndu-se de «șiretenia divină», de inventivitatea cu care Dumnezeu dejoacă aceste capcane, de abilitatea cu care, mai mult, le preface în lecții și prilejuri de rectificare, de eliberare” (Anca Manolescu).

*

Spațiile infinite care, în momente faste, se deschid în lucrurile finite, îngăduindu-le a se mișca înăuntrul ca și-n afara propriilor lor limite.

*

Invidia: o nostalgie otrăvită.

*

Întrebat ce ar salva mai întîi dintr-o casă cuprinsă de flăcări în care se află un tablou de Leonardo da Vinci și o pisică, Salvador Dali a răspuns fără șovăire: pisica.

*

Sinceritatea: o solitudine turnată în expresie.

*

„Ferește-te de omul lui Dumnezeu care se arată cu totul altfel decît Dumnezeu care s-a făcut om” (Monseniorul Ghika).

 

Revista indexata EBSCO