Sep 26, 2017

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cãrților

Petru Constantin Teodor, Colonia pinguinilor, Editura 24 ore, Iaşi, 2017, 206 p. Prefaţă semnată de Ioan Holban, coperta realizată de Adi Cristi. Redactor de carte Ana Parteni.

Situîndu-şi acţiunea romanului între ficţiune şi realitate, adică în incinta unui scuar dintr-un oraş, care are darul de a-şi aduna personajele în acea Colonie a pinguinilor, Petru Constantin Teodor ştie să deruleze, filmic, o sumă de acţiuni ce se derulează pe ecranul amintirilor, mai ales. Personajele, care înainte de a intra în această rezervaţie aveau preocupări dintre cele mai diverse, iată că aici se nivelează, devenind o masă amorfă, despărţindu-le doar amintirile. Organizarea, destul de severă, asemănătoare cu aceea a grupului de pinguini este şi aici respectată cu multă rigoare. Pe băncile de aici sînt locuri ce aparţin doar unor persoane pentru a avea cea mai bună vizibilitate spre noul locaş apărut în preajmă, ca din senin, ce altceva dacă nu a unui bordel. Metaforic vorbind, insinuează, prin apariţia, acolo, a acestei instituţii, că viaţa personajelor e un fel de bordel cu de toate pentru toţi. Acolo, adică în scuar, spune autorul, e locul potrivit pentru a fuma o ţigară în tihnă, în timp ce pentru alţii era un bun prilej, poate unul dintre puţinele care li se iveau, de a-şi omorî singurătatea, într-o conversaţie cu semenii lor. Pe aceştia din urmă îi caracterizează disponibilitatea de a-ţi destăinui imediat ce se aşezau pe bancă necazurile. Astfel, acel scuar devine locul de confesiune prin derularea unui lanţ uriaş de amintiri. Călătoria autorului printre acele amintiri ne arată complexitatea fiecărui locatar.  Cu o tentă de umor tragic nenea Mişu, decanul de vîrstă din colonie, radiografiază actuala situaţie românească, interpretînd un cîntec ostăşesc, preferatul său, cum spune Petru Constantin Toader: Noi sîntem Securitatea/ Spaima tagmei de capitalişti/ Îi jurăm  clasei noastre muncitoare/ Să zdrobim orice aţîţător. Mutînd ce e de mutat, cititorul poate să tragă, o firească şi bună concluzie, racordînd totul la prezent. În fond autorul face o adevărată radiografie a României postrevoluţionare încărcîndu-şi personajele cu amintiri, reminiscenţe şi nostalgii, după vremurile demult apuse. Ele, personajele, îşi trăiseră viaţa în altfel de vremuri iar acum, ca proprietari ai scuarului, îşi deapănă singurătatea comună încercînd să se facă tot mai prezenţi prin respectarea unor reguli nescrise ale Coloniei pinguinilor. Cam aceasta este lumea scuarului, una mică, dar o lume în sine, cu suferinţele, cu bucuriile şi mai ales cu legile ei, spune în finalul primului capitol al cărţii autorul. Cele cinci capitole ale cărţii se ocupă de fiecare personaj în parte, punîndu-l în situaţia de a-şi derula amintirile cu mult har, presărînd şi unele lucruri picante, atîta cît să fie sarea şi piperul necesare unei astfel de cărţi, fără a se trece de limita decenţei, exact aşa ca şi în viaţă.  într-un anume fel Colonia pinguinilor a lui Petru Constantin Teodor este o altă casă a  fiecărui personaj, iar scuarul este locul de taină, unde ca în Şeherezada, poveştile, memoriile dar şi imaginaţia se află la loc de cinste. Finalul cărţii este parcă începutul ei, pentru că abia atunci aflăm că proaspătul pensionar, Matei, are ca proiect această colonie a pinguinilor. În sufletul lui Matei se nasc două tendinţe: Să stea retras de acea lume, fără a o evita însă, sau să rămînă doar un observator al ei, fără a deveni o componentă a acesteia. Timpul, paznicul acelei colonii, va decide ceea ce e mai bine pentru Matei, dar şi pentru cititor. Criticul Ioan Holban, în prefaţa intitulată Scuarul pensionarilor, sintetizează astfel acţiunea romanului Colonia pensionarilor: „În sfîrşit, pensionarii, pe care Petru Constantin Teodor, privesc cu simpatie şi cu umor duios, citesc rubrica de decese din ziarul local, găsind acolo, suficiente semne că se apropie funia de generaţia noastră şi că sîntem pe drumul cel bun.” Aş spune că, în parte, Ioan Holban are dreptate dar parcă aş privi mai optimist acest roman şi l-aş lua drept un loc unde locatarii îşi găsesc un rost, iar cititorul descoperă o mulţime de viaţi adevărate.

 

Tucu Moroşanu, Cu moartea-n hang de alăute, Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2016, 82 p. cu o prefaţă semnată de  George Bodea  şi o postfaţă semnată de Daniel Corbu.

 

Purtînd un titlu aparent vetust, Cu moartea-n hang de alăture, cartea lui Tucu Moroşanu se înscrie în linia cînturilor ritualice a vechilor  aezi, acei cîntăreţi cu lira, pe la curţile domniţelor, adunînd între aceste coperte mai multe balade, cu un plăcut iz de ev mediu redivivus. O poezie a ritualului incantatoriu, în spirit baladesc–balcanic cu cavaleri Troieniţi în viclene zăpezi, scrie Tucu Moroşanu cînd presimte că: …viteazul meu crai/ Poposeşte-n mirajul pădurii, acolo unde îndoiala pune stăpînire pe gîndurile poetului atunci cînd spune: Te-aşteapt-al iubirii temei/ Şi coroana bătută-n rubine.// Ea privindu-l atent, a zîmbit/ – Dar tu eşti Doralin, mi se pare,/ Vînătorul din Codrul Vrăjit,/ Unii zic şi poet foarte mare… În această atmosferă de feerie, dar şi de tristă visare se întrupează, cu multă răbdare poezia lui Tucu Moroşanu. Adeseori ludic, dar un ludic trist mai mereu, chiar melancolic pînă la tristeţe, el ştie să construiască lumea eului poetic acolo în cuibul de gînduri şi de atmosferă idilică. O iubire tăcută, cu un parfum de amintire este un bun prilej pentru el să-şi  împletească iar mreajă din caierul iubirii ţesută-n fir subţire. Aparent intimiste, părînd nişte stampe cu caracter personal, poemele lui sînt cu un acut caracter general, pentru că fiecare cititor se poate regăsi în aceste versuri cu adresabilitate largă, prin versuri memorabile precum acestea: Ascute-n oase ploaia săgeţile-i prelungi/ Lin picură din oase gînd hoinar. Îndrăzneala de a solicita chiar şi un sărut devine un sacrilegiu, şi chiar riscînd că între noi va creşte o pădure sau că s-o naşte hău de ape. Cîntăreţ cu suflet vechi, poetul constată: A mai rămas un soi de nostalgie/ A verilor cu platoşă de jad. Adeseori corosiv, ironic şi autoironic, pînă la cinism, chiar, el pare tulburat atunci cînd se căzneşte zadarnic să-nfiripe un vers cînd gîndurile negre suie-n cap, simte că îi este un dor amarnic de-un pahar cu vin. Locurile în care vieţuieşte devin un fel de leagăn labişian, cu mălinii lui în floare, atunci cînd visează: La vinuri vechi şi cărnuri tari, asemenea lui Esenin în bătrînele cîrciumi din stepa rusească. Cine îi citeşte poezia mai întîi şi apoi are şansa de a-l cunoaşte pe Tucu Moroşanu, poate avea un şoc. Eroul tuturor marilor aventuri lirice este de fapt un taciturn, un timid, sfios ca un elev prins cu tema nefăcută, sau scrisă pe frunze de arţar, cu un scris tremurat, ştiind că profesoara de veşnicie nu prea are răbdare să-i descifreze şi să-i despletească gîndurile. Închis în găoacea poemelor sale el se haiduceşte, acolo căpătînd curaj şi forţă.

 

 

Florentin Dumitrache, Flori de gînd, editura Timpul, Iaşi, 2017, 110 p. Prefaţă scrisă de Adi Cristi şi două scrisori de trăsură, pe coperta 1 şi coperta 4  semnate de Ioan Holban şi Emilian Marcu.

Din motive pe care nu le cunoaştem, dar le putem intui, Florentin Dumitrache, în mai puţin de opt ani a publicat nouă volume de poeme, toate purtînd girul editurii ieşene, Timpul, cu excepţia cărţii Săgetat de anotimpuri, o carte de haiku-uri, apărută la editura ALL zenit, în 2014. Celelalte volume, în ordinea apariţiei, poartă titlurile: Calul alb, 2011, Ninsoarea tîmplelor, 2011, Iluminări tăcute, 2012, Nedumeriri tîrzii, 2012, Fluturii din scris, 2013, Vise în lumină, 2014, Prin ochiul luminii, 2015 şi acesta de acum Flori de gînd, 2017. Florile de gînd, publicare în acest an au în prim plan acelaşi incurabil liric şi sentimental poet, bîntuit de liniştea dintre gînduri, de albul năvalnic, săgetat de apa vie a amintirilor, transformată prin versurile sale în balsam de trăire/ în timp, peste timp… pentru că florile lui de gînd sînt flori de dor/ tainice miresme/ în cîmp visător. Trăitele sale clipe constituie o floare de dor pe un drum al eternei întoarceri într-un ceas de poveste. Versurile lui Florentin Dumitrache vin ca o rostogolire de amintiri printre spaţii de timp, aşa cum reiese, în primul rînd din primul capitol al cărţii, capitol intitulat chiar Trecutele trăiri. Poamele sale sînt rodul unor profunde nelinişti, a unor căutări fără de sfîrşit, aşa cum se poate decoda şi din poemul: Nu plînge iubito, din care citez: Nu plînge, iubito/ Copacii sînt trişti/ De toamnă brumată/ Venită din cursul de timp,/ Nu plînge, iubito/ Copacii-s în noi/ Din vremuri spre un nou anotimp. Atmosfera bacoviană, a unei tristeţi funciare, dezvăluie În zare doar timp de iernat. Curgerea vremii este prilej de a constata: În mine-i timp vesel/ Căci tu îmi exişti, şi în toată această atmosferă cîntecul mîngîie sufletul iubitei pentru că: Eşti aici, eşti cu mine prin timp. Spuneam într-un comentariu anterior, la una dintre cărţile lui Florentin Dumitrache, că poetul dovedeşte multă maturitate poetică, de unde şi simplitatea rostirii, prin versuri, şi nu m-am înşelat. Şi în această nouă carte de poeme, prin florile de gînd, el reuşeşte să transmită cititorului emoţii sincere ale unui poet, trăitor de sentimente curate, care are darul de a vorbi cu cititorul său, de a se sfătui, spre descoperirea poeziei adevărate, poezie încărcată de emoţii lirice. Lirica lui Florentin Dumitrache este una a căutării echilibrului între cosmic şi teluric, fiinţă şi nefiinţă, viaţă şi moarte, aşa cum spune criticul Ioan Holban, în acea scrisoare de trăsură, de însoţire de pe coperta întîi. Pentru poetul Adi Cristi, în prefaţa la această carte, intitulată: Poetul născut din poemele sale, „Florentin Dumitrache rămîne acelaşi poet în care versul clasic este casa în care şi-a cucerit iubita, poezia şi cititorii”. Înot printre candori aşa cum se intitulează cel de-al doilea capitol al cărţii, este zbaterea continuă pentru a ajunge la liman: Privesc ţărmul proaspăt visat,/ Din valuri ajuns pînă la el./ E drumul în viaţă umblat,/ În cînt de-adevărat menestrel. Eternul menestrel îşi spune şi de această dată, prin fiecare poem, povestea sa, înotînd printre gînduri pînă la inima iubitei, a speranţei şi a împlinirii. Poemele lui Florentin Dumitrache par o rugă, un adevărat imn orfic, de tămăduire a rănilor dar şi de împlinire sufletească, din care se întrupă aceste flori de gînd pe care ni le oferă cu dărnicie: Flori de gînd,/ flori de dor/ crescute-n grădina timpului/ din seminţele cunoaşterii/ şi a dragostei profunde,/stropite cu apa vie/ a amintirilor,/balsam de trăire/ în timp, peste timp…/flori de gînd,/ flori de dor,/ tainice miresme/ în cîmp visător. Sub această pecete a destăinuirii, a confesiunii şi de a apropierii de cititor se înscriu poemele din cartea Flori de gînd, pe care Florentin Dumitrache o dăruieşte cititorului de poezie.

 

 

Iacob Naroş, Liviu Rebreanu şi Cuibul visurilor, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, 242  p.

Cum e şi firesc, un localnic al Maierului, profesorul Iacob Naroş, încearcă să lămurească o anumită latură din viaţa lui Liviu Rebreanu, cel care, în celebrele sale Caiete, prezentate atît de laborios de Nicolae Gheran, cel care şi-a pus în slujba marelui romancier întreaga viaţă, evidenţiază şi Amintiri de la Maieru. Tot despre aceste amintiri s-au ocupat şi alte personalităţi ale culturii româneşte, pe care Iacob Naroş le citează şi cărora le descoperă marile merite. Amintirile de la Maieru au fost scrise de Liviu Rebreanu între anii 1908-1909, pe meleaguri bistriţene: Sub influenţa lui Creangă, aşa cum menţionează autorul, pe care îl conspectase sîrguincios, în scopul perfecţionării limbii şi exprimării româneşti (citat din Amintiri). Aceste amintiri tuşează, mai ales, chipuri ale unor localnici, cu care şi-a împletit copilăria. Grigore Ilieş şi popa Groze devin protagonişti în schiţa Vrăjmaşul. Intelighenţia satului natal capătă trup în schiţa Idila de la ţară, alături de Ileana baroneasa, în care este relatată o păţanie a copilului Rebreanu şi personajele Bocşaru, Evreii, Tupcil, Schar, se împlinesc cu mult har. Iacob Naroş face adevărate incursiuni în tot ce s-a publicat pe tema Cuibului Viselor de la Maieru şi vine prin această carte să completeze zestrea de date legate de această localitate. Dintr-o neţărmurită dragoste faţă de localitatea natală, Maieru, Iacob Naroş zideşte această carte, evidenţiind rolul ei în creaţia rebreniană, dar şi cum a fost percepută de foarte mulţi dintre cei care s-au ocupat de creaţia şi mai ales biografia marelui romancier. Notele de la subsolul fiecărei pagini, indicînd o bogată bibliografie, evidenţiază temeinicia şi seriozitatea cu care Iacob Naroş şi-a întocmit lucrarea, sintetizînd tot ce s-a scris despre Maieru, dar contribuind şi cu păreri personale. Pe lîngă mărturiile despre Maieru, ale lui Rebreanu, sînt comentate amintirile lui Fanny Rebreanu, Gavril Scridon, Puia Florica Rebreanu, Nicolae Gheran, Adrian Dinu Rachieru, Tiberiu Rebreanu, Emil Boşca-Mălin, Sever Ursa şi Mihail I. Vlad. În cea de a doua parte a cărţii intitulară Rebreniana, Iacob Naroş şi-a propus să evidenţieze eseurile şi cronicile de întîmpinare ale unor exegeţi, de după  2010: Liviu Rebreanu, despre unele prelucrări ale romancierului din literatura universală, despre fascinaţia teatrului, Ion – biografia unei capodopere, Liviu Rebreanu şi măierenii săi şi Cuibul Visurilor sînt tot atîtea capitole de real interes pentru întregirea cunoştinţelor despre acest inegalabil romancier român. Iacob Naroş reuşeşte să întregească un capitol atît de interesant din viaţa lui Liviu Rebreanu, prin această carte a sa, şi să repună în circuitul literar localitatea Maieru, din Bistriţa, ca un reper fundamental în evoluţia harului romancierului. Măgura Caselor, a cărei fantomă l-a urmărit pe  Rebreanu o viaţă întreagă, spune Iacob Naroş, apare în nuvela Cuibul visurilor astfel: Măgura din Sus, pe care noi  plănuiam s-o radem cînd vom fi mari, ca să răsară soarele mai devreme. Totul în viziunea lui Rebreanu se învîrte în jurul acesteia: din vîrful ei, soarele ne priveşte cu un ochi de foc, ocrotitor, lumina aurie mîngîie şi leagănă CUIBUL, o lume uitată, de unde viaţa e un vis şi sufletul nu cunoaşte durerea. Această Măgură cu vîrful pleşuv, cu burta umflată şi împădurită îl priveşte pe scriitor, îngîndurată şi dojenitoare, cînd Liviu se desparte pentru întîia oară de Maieru. Ea îl primeşte pe scriitor după treizeci de ani, privindu-l mirată, ca pe un străin nepoftit. Faptul că Liviu Rebreanu a fost urmărit o viaţă întreagă de Cuibul Visurilor dovedeşte că nu s-a simţit niciodată, aici, ca un musafir nepoftit şi acesta este meritul cel mai important al cărţii lui Iacob Naroş.

 

 

Codruţ Radi, Ecoul dintre umbre, Editura Detectiv literar, Bucureşti, 2017, 122 p.

După mai multe volume de poezie publicate  pînă acum, cum ar fi: Răspîntia zeilor, 2002, Autoportret metafizic, 2002, Punţile dinspre deşert, 2004, editura Anima, Dincolo de a fi, 2008, Porţi de…vreme închise, 2013, editura Premier, În treimea ocultă, 2014, editura Arania, Celălalt hotar cu mine, 2015, editura TransArte, Nesfîrşitul prag, 2016, editura Rafet, iată că vine în faţa cititorului cu un nou volum de poeme intitulat Ecoul dintre umbre, apărut în 2017 la editura Detectiv literar, editură care şi-a făcut un adevărat ţel din a publica volume de poezie şi de proză de pe întreg cuprinsul României dar şi din Republica Moldova. Meritul editurii Detectiv literar este acela că ştie să facă o selecţie riguroasă între manuscrise, şi pe lîngă poezia poeţilor din mai multe ţări europene cultivă şi poezia celor din ţară, şi trebuie să recunosc faptul că selecţia este chiar una de foarte bună calitate, beneficiind de poeţi şi scriitori importanţi, cum ar fi: Ştefan Mitroi, Radu Voinescu, Marian Nencescu sau Florin Dochia. Om al cărţilor, dar şi al cărţii, manager de librărie în Sinaia, Codruţ Radi îşi construieşte fiecare carte cu multă migală şi acribie, beneficiind şi de harul său de pictor miniaturist, asemenea gravorilor olandezi, fiind un cunoscut miniaturist şi grafician. Poezia din acest nou volum al său are un caracter cu totul special de a se exprima, uşor esopică, uşor concluzivă, cu note grave şi tuşe aproape severe: Nu găsesc  urmei amprentă/ între paşii ce-i greşesc/ trecerii tot mai absentă/ pentru-un anormal lumesc. Acest  mod de a se exprima poetic, la Codruţ Radi, se realizează printr-o aparentă lipsă de acţiune, mai aproape de meditaţie, în exprimare. Apropiată cumva de poezia chineză sau japoneză poezie a miniaturilor, poezia lui spune: Măsor paşii/ mai rar/ uneori împăcat/ că alunec/ şi cad/ prin obloanele/ sorţii/ umbrar… El consideră într-un poem al său că există un: Drum în spirală/ prin conuri de suflet/ spre ochiul/ retras/ …/ Să nu-l ocolim/ niciodată. Cu siguranţă că picturalismul poemelor sale nu poate fi, în nici un caz, ocolit de cititor, pentru că el deschide Uşi printre ele/…/ fără dezlegare/ în descîntec, trecînd cu brio efectul vorbelor scrise. Timpul, pentru Codruţ Radi fură cuvintele ce nu pot fi puse deoparte. El le ataşează într-un ochi secat, în adîncul de veghe. O sumă de întrebări se nasc din poemele lui Codruţ Radi cînd se exprimă astfel: Ce lumină-i cer fulger rătăcind/ să nu-i pese vina. Vina lui este că se exprimă lapidar, făcînd să vibreze, mai ales mintea, astfel despărţindu-se de emoţie care se adresează, mai ales, inimii. Poezia sa este una de natură bazaltică, rece aparent, împlinindu-se în tăcerea gîndului, mai mult decît în cîntecul inimii. Ecoul dintre umbre al lui Codruţ Radi este un volum extrem de unitar, un volum al unui poet stăpîn pe uneltele sale lirice, un bun ziditor de stări şi situaţii, şi este: Pîndar morţii rob în crud/ cenuşă tăciune morb/ luminilor ce mă exclud/ eul semănînd a corb. Eul său liric seamănă a corb care nu risipeşte nimic dar care construieşte poeme şi nu le devoră. Cu acest volum de versuri Codrul Radi devine un poet demn de respectat şi de citit mai cu atenţie, pentru că poemele sale merită acest lucru.

 

 

Pentru Nicoleta Milea poezia pe care o scrie este asemenea unui like pe detalii de viaţă, mai ales atunci cînd, aşa într-un fel de joacă, încearcă să-l deparoleze pe Dumnezeu şi pentru că prietenii îi scriu pe facebook despre galaxii magnetice, dar şi despre faptul că la zidul plîngerii sînt numai feţe necunoscute. Cuvintele sale au pieptul de oţel în această lume terifiantă în care o fantoşă lăţoasă îi sapă mormîntul lui Hefaistos în timp ce Penelopa veghează această lume, iar Ulise încă mai rătăceşte aşa pînă la prima zăpadă. Acest melanj între vetust creator şi o lume a facebook-ului îi creează Nicoletei Milea o stare lirică specială, stare în care numai bătăile inimii conectează la o reţea invizibilă, ce mai pot captura particula lui Dumnezeu/ în vîrful degetelor usermane. Găsim în aceste poeme ale Nicoletei Milea versuri frumoase care ne indică existenţa unui suflet de poet autentic, atunci cînd se ia în serios, versuri cum ar fi: … mama îşi înveleşte somnul/ cu iarba mai locuită decît liniştea verde sau  o pasăre îşi face cuib în neliniştea meao tu lumină a clipei nu mai ai nici piele/ nici oase nici carne pluteşti pe aripi de curcubeu sau, iată, un alt vers frumos: în linia palmei îmi desenezi o furtună, versuri încărcate de metaforă, dar şi de simboluri ancestrale, emoţionante, care te fac să tresalţi, dar ce te faci că uneori aceste versuri sînt acoperite de multe, prea multe cuvinte, care nu spun mare lucru? Cum ar fi like, facebook, deparolizarea lui Dumnezeu, şi exemplele ar putea continua. Eu rămîn cu aceeaşi problemă, pe care o tot ridic aici, şi anume despre lipsa semnelor de punctuaţie, mai ales la un profesor de limbă şi literatură română, care, sînt convins, cunoaşte la perfecţie normele lingvistice, dar şi rolul acestor semne de punctuaţie. Lipsa punctuaţiei realizează unele asocieri, cel puţin bizare (se frînge-n sine monosilab om… sau don quijote roade hotare leac sublim). Continua îndoială prin repetarea în aproape fiecare poem a expresiei sînt şi nu sînt, o face pe autoare să exclame: trag cu ochiul la rochia de mireasă/ a mării flămînde mereu. Cum spune Horia Gîrbea în prefaţă: …fiecare voce autentică îşi poate găsi un teritoriu propriu, aparte. Nicoleta Milea l-a dobîndit pe al său şi îl cultivă cu abnegaţie. Aş spune că uneori îl cultivă chiar cu prea multă abnegaţie, încît avem senzaţia că Dumnezeu este chiar prietenul nostru de pe facebook.

Revista indexata EBSCO