Sep 26, 2017

Posted by in Panoramic editorial

Holban – Hãrmãlaia din stradã și liniștea din clopotele Mitropoliei

 

O frumoasă şi instructivă proză de idei scrie Constantin Simirad în cea mai recentă carte a sa, Acta est fabula (Editura Junimea, 2017). Deşi par a-l părăsi pe prozatorul din romanele şi povestirile tipărite pînă acum pentru a asuma (o)poziţia şi instrumentele analistului (i)realităţii noastre imediate („Acta est fabula este o carte care îşi propune să fie ultima pe care o scriu şi urmăreşte o accentuare a unor aspecte criticabile şi mai ales, imputabile poporului român”, scrie autorul într-o spirituală Prefaţă), textele din Acta est fabula se revendică din modalitatea prozei „de ficţiune”, mizînd pe mai departe pe arta povestirii şi a portretului, dar, mai ales, pe proiecţia autobiografică atît de evi­dentă în romane, cît şi în, bineînţeles, „audienţele” de altădată ale Primarului de Iaşi şi, mai apoi, ale Preşedintelui Consiliului Judeţean; de altfel, autorul invocă mereu „experienţa mea de viaţă” şi, iată, „marea experienţă căpătată în urma zecilor de mii de audienţe pe care le-am acordat în timp”. Într-un anume fel, Acta est fabula este o carte amară, configurînd surparea unor speranţe pe care toţi le vom fi avut în anii ’90 şi, mai cu seamă, cruntele dezamăgi­ri, cînd analistul constată faptul că noi, românii, „sîntem «aşa»„, într-un portret-robot ale cărui trăsături sînt, din păcate, „beteşugurile, educaţia precară, lipsa solidarităţii, lipsa de patriotism, abandonul moralei creştine, individualismul feroce”, la care adaugă preeminenţa Răului „în structura românului”. Soluţia? Reîntoarcerea la Credinţă, spune Constantin Simirad.

Înainte de a face inventarul, fatal incomplet, al defectelor şi de a radiografia Răul pentru a-l exorciza, autorul prozei de idei din Acta est fabula fixează spaţiul său de identificare, refugiul din hărmălaia unei lumi isterice, afirmînd temeinicia şi valoarea soluţiei amintite: „În duminica Floriilor m-am trezit într-o dispoziţie de excepţie. Eram împăcat cu toată lu­mea şi noţiunea de duşman mi se părea o invenţie ireală, creată de sufletul omenesc cu scopul ca omul să nu poată zbura ca pasărea ceru­lui. Clopotele de la Mitropolie mă transpuneau parcă într-o fiinţă cu doar două dimensiuni. Cea de a treia dimensiune, care avea în com­ponenţă şi răutatea omenească, dispăruse şi eu devenisem uşor, atît de uşor că pluteam într-o pace nefirească dar benefică, împăcat cu lumea asta a noastră aşa cum este”. Clopotele Mitropoliei din Drumu­ri spre Dumnezeu şi rugăciunea arhiereilor, pe care autorul o citea­ză din memorie („Doamne, Doamne, priveşte la lumea aceasta pe care ai zidit-o cu dreapta Ta şi desăvîrşeşte-o pe dînsa”) în Desăvîrşeşte, Doamne, lumea aceasta reprezintă alternativa, singura, pentru a birui duşmanul şi a stinge „războiul cel dintre noi”, cum, iarăşi, se spune în Biserică la Sfînta Liturghie. Modul de abordare al unei problematici vaste şi, pe alocuri, foarte sensibile este, deopotrivă, cel al analistului care studiază fenomene şi oameni, dar şi al prozatorului care caută pildele în existenţa unor personaje şi în profi­lul unor tipologii; astfel, prin Dorin din Clopotul, profesorul Dinescu din Meditaţiile profesorului Dinescu, Ionel Rotundu din Nu l-am înţeles, profesorul Deleanu din Blestemul, Ion Paraschiv din Doamne, ce ai făcut din noi, Vasile Turcu şi „latura animalică din om” din Un misionar fortuit, Neculai Ciubăr şi domnul Grăngurescu, ciocoii noi din Haraciul impus de Istanbul (Bucureşti) şi Vizita domnului Grăngurescu, Constantin Simirad scrie despre plăcerile, bucuriile şi năcăfalele bătrîneţii, explorează „piaţa proştilor”, cu o ofertă foarte bogată, raportul majoritate/minoritate, prostituţia intelectuală, problema homosexualilor, conflictul dintre generaţii, fariseis­mul şi derapajele sufletului, ura, vînzarea de ţară şi de frate „pe şpăgi derizorii”, disoluţia autorităţii statului, morbul contestării etc. Analistul realităţilor româneşti de azi nu face doar un inven­tar al păcatelor şi defectelor omului de aici şi acum, ci extrage me­reu pilde, caută soluţii în caracterizări lucide, foarte exacte: „Ca niciodată, generaţia tînără şi revoluţionară se bazează pe un număr extrem de mic de competenţe, de valori şi pe o mare majoritate de protestatari necalificaţi”; „Nicăieri nu găseşti un cult al urii ca în România”; „Minţi strălucite renunţă la statutul lor, la principii şi acceptă vătafii, chiar mai inculţi decît cei de pe vremea lui Ceauşescu şi în plus faţă de foştii comunişti. Valorile noastre intelectuale sînt văzute în prostime rîzînd ca tîmpiţii (la glumele cazone ale politicienilor, mult prea săraci cu duhul), aplaudînd frenetic (la adună­rile politrucilor) şi nici nu se mai şterg pe la gură după ce mănîncă şi înghit tot felul de chestii oribile şi nedigerabile”; „Înainte de lovitura finală dată unui stat de către proprii săi cetăţeni, de alt­fel inconştienţi de consecinţe, se instaurează o stare generală de contestare. Starea generală de contestare este premergătoare loviturii finale pe care o poate primi autoritatea statului. Chiar schimbarea clasei politice de la conducerea statului nu mai reprezintă o soluţie pentru o reimpunere a ordinii şi a legii. Disoluţia puterii statale nu are ca leac schimbarea celor care, vremelnic, conduc. Boala este cronicizată şi neîncrederea în stat persistă decenii la rînd”; şi, mai ales, aceste disocieri pertinente privind educaţia, mai degrabă, lip­sa ei şi conflictul dintre generaţii, care agită, şi azi, străzile din marile oraşe de la noi: „Este greu pentru generaţia veche să accepte viziuni, aproape deloc verificate, despre pionierate care exclud experienţa îndelungată de viaţă şi care în plus contrazic istorii mi­lenare. Efervescenţa, uneori cu iz de răscoală, cu care noua genera­ţie caută reforme în şablonul trăit de părinţi duce inevitabil la con­flicte greu de suportat şi pentru unii şi pentru ceilalţi. Prin liber­tatea individului, clamată la tot pasul în zilele noastre, unii înţe­leg un soi de nihilism extrem de păgubos. Dacă vechea generaţie ar fi avut grijă ca fiecare tînăr să aibă o bună instruire, măcar în ştiinţele exacte, poate că nu riscam să formăm o generaţie majoritar interesată, cu predilecţie, în probleme facile, accesibile şi minţilor me­diocre sau chiar submediocre. Statisticile arată că tinerii cu preocu­pări în domenii accesibile cu mare efort intelectual sînt puţin preocupaţi, sau chiar deloc, de contestaţiile, cu pretenţii de a fi revo­luţionare, ale cutumelor sedimentate de secole şi chiar de milenii. A te remarca în uriaşa mulţime a omenirii nu este facil şi nici dorit de imensa majoritate a oamenilor. Totuşi unii indivizi sînt preocupaţi excesiv să se remarce prin orice mijloace în această uriaşă masă. Metoda cea mai la îndemînă tuturor celor dotaţi cu multă minte sau nedo­taţi deloc este contestarea vecinilor precepte acceptate de secole şi milenii. Aceste poziţii şochează şi-ţi asigură notorietate, ca nebun sau ca geniu”.

Două dintre capitolele cărţii, Neamul nostru românesc şi Onoare şi patriotism, focalizează un subiect foarte delicat la noi; într-o perioadă tristă, „dominată de impostură şi diletantism”, cum spune în Toma Necredinciosul, Constantin Simirad acuză lipsa patriotismului – un sentiment nobil, compromis de o retori­că găunoasă în vechiul regim şi confiscat de partide cu tot felul de derive identitare, de la tracomanie la neo-păşunisme, după 1990 –, profunda şi păguboasa dezbinare a românilor care par să fi pierdut mîndria apartenenţei la propriul neam. Patriotismul e prima „victimă” a malaxorului în care se macină societatea românească de aproape şaptezeci de ani: „În ţara noastră, disputele din perioada comunistă erau aproape inexistente. Nu că n-ar fi existat înfruntări de idei, ci datorită faptului că acestea se rezolvau adesea, vorbind la figurat, cu un par în cap. În cazuri mai de fineţe, puşcăriile tran­şau sever cine este posesorul adevărului. Omul socialist era omul do­cil, duplicitar. Pe gura lui nu ieşea ce gîndea, ci ieşea ce trebuia. Majoritatea disputelor nu era în apărarea unei idei, ci, mai degra­bă, pe apărarea unui drept real sau ipotetic. Disputele între inte­lectuali aveau la bază documentele tovarăşului şi, în general, cel îndrăzneţ cădea spectaculos, era retrogradat. După ’89, a venit li­bertatea deplină şi, mai ales, s-a deschis larg accesul la mass me­dia. Din acest moment, toţi analfabeţii, grobienii, rinocerii şi chiar porcii au devenit polemişti, savurînd momentele cînd se confruntau cu oameni mai elevaţi. De multe ori asistăm la dispute incredibille, porceşti”. Faţă cu această realitate care identifică o boală cronicizată, analistul vorbeşte despre solidaritatea românimii, cu vorba lui Grigore Vieru, punctînd momentele astrale ale acesteia: „Din pă­cate, românii au avut puţine ocazii să-şi manifeste solidaritatea în­tre ei. Dacă ne referim la istoria mai recentă, vom constata cîteva momente «cruciale» pentru formarea noastră ca neam. Unirea Principatelor în 1859, Războiul de Independenţă din 1877, Marea Unire din 1918 au constituit motivaţii extrem de puternice pentru solidaritatea românimii. Important şi demn de remarcat este abilitatea înaintaşilor noştri de a contribui la dezvoltarea în avalanşă a elanului mobiliza­tor pentru afirmarea naţiunii. Trebuie să mai adaug momentul revenirii Basarabiei la patria mumă. Un moment euforic care după numai cîteva decenii a sfîrşit extrem de trist. Zecile de mii de soldaţi români căzuţi în timpul readucerii Basarabiei la patria mumă, cu tristul episod al reocupării regiunii Odesa, erau convinşi că «mor pentru Patrie». Indiferent de ce a urmat, noi ar trebui să nu-i uităm şi să le fim recunoscători în veci acestor eroi… Un moment extraordinar care ar fi putut solidariza românimea a fost decembrie ’89. Stimu­larea solidarităţii ar fi dus în doi-trei ani la un salt calitativ incredibil al României. Generația noastră, însă, a fost parşiv mani­pulată de grupuri cu scopuri absconse, puţin interesate de cuvântul Patrie, aşa încît dezbinarea românilor a devenit o horă demenţială”.

În majoritatea textelor din Acta est fabula, analistul nu biruie, totuşi, prozatorul: umorul şi fina autoironie, harul povestirii şi arta portretului, asumând, adesea, tuşe­le caricaturii şi tonalitatea pamfletului („Nu numai că Dumnezeu nu ne-a creat mintea după modelul Său, dar pe Robert Mugescu nu l-a creat nici după chipul şi asemănarea Sa. Am o ciudă pe măgarul ăsta … Acest Robert cere efort şi fantezie din partea celui care îl priveşte ca să-i pună eticheta de om. Individul ăsta, mă rog, să-l numim aşa, n-are frunte. Adică părul izbucneşte de la sprîncene şi de la baza nasului. Am spus nas? Un fel de nas, adică două găuri imense, ventilate de două nări plate şi mişcătoare, ca la gorile. Găurile de la nări şi nările sînt perpendiculare pe faţă, aşa încît poţi privi vreun metru în interiorul capului. Părul feţei creşte peste tot, începînd de sub ochi. Urechile nu se văd deloc! Sînt pierdute în claia de păr, sau… poate că nici n-are urechi. Mîinile sînt exagerat de lungi şi picioarele scurte, în formă de arcuri de cerc. Restul nu se vede, cu excepția dinților albi, strălucitori, care apar, uneori din hăţişurile păroase. Am dreptate? Este Robert clădit după chipul şi… asemănarea…? Ptiu! Nu-i aşa că este hidos să gîndim creştineşte? Dar mintea lui Robert?! Cu mintea este altceva. Mintea îi merge, dar numai la prostii şi a ajuns boul ăsta printre cei 300 de bogătani ai României. Ieşea în lume mîndru de limuzină şi de blonda superbă, cu picioa­re lungi şi păr pînă la brîu. Cînd se enerva, buşea maşina în copaci! Cînd era gelos, o strîngea pe Lena, că aşa o chema, de gît pînă cînd credea el că este destul. Abia cînd aceasta îşi revenea începea să o bată. Niciodată înainte! Om aşezat, cu tabieturile lui”) şi, au în ul­timul rînd, definiţiile memorabile („agheasma n-are densitate de sfin­ţenie, ci doar densitate de credinţă”; „Politica la români este ca un fel de gripă porcină. Dar porcină rău de tot” etc.) fac din această carte nu doar un document, al unui om de atitudine, o fişă medicală a epocii şi condiţiei umane, ci şi o fermecătoare culegere de povestiri şi evocări.

Revista indexata EBSCO