Sep 26, 2017

Posted by in Panoramic editorial

Marius CHELARU – Edituri moldave, autori moldavi

 

Dumitru Vitcu, Lumea românească şi Balcanii în reportajele corespondenţilor americani de război (1877-1878), Editura Junimea, Iaşi, 2005, 502 p.

 

Dumitru Vitcu abordează în această carte un subiect mai puţin cunoscut şi îndeobşte nu cine ştie ce discutat, anume prezenţa/ felul în care au relatat jurnaliştii americani (şi în Iaşi, citim, a fost prezent Aloyisius Mac Gahan), dar nu numai, ţara noastră, regiunea în care ne aflăm, într-o perioadă destul de complicată, care venea după ce un alt moment complex, şi diplomatic şi militar, „Războiul Crimeii”, de la mijlocul secolului al XIX-lea (care, scrie autorul, „consacrase” prin William Howard Haskell „o profesie distinctă în cadrul gazetăriei moderne”, aceea de „corespondent de război”), anume anii 1877-1878. „Încă nu începuse oficial războiul cînd România şi capitala ei s-au transformat instantaneu în reşedinţă temporară sau permanentă”, cît a durat conflictul, „pentru observatori, trimişi speciali, ori corespondenţi de presă reprezentînd redacţiile marilor cotidiene ale epocii”, nu doar din Europa („aproape că nu exista ziar european care să nu fie reprezentat” – Caroll Tevis, „New York Times”), ci şi „de peste Ocean”. Această confruntare, scrie Dumitru Vitcu, „a fost şi ultima de mari proporţii în cursul căreia ziariştii au avut acces pînă în primele linii ale frontului”. Faptul că jurnaliştii puteau asista la tratative, la lupte, făcea ca textele lor să capete „valoare de document istoric” uneori.

Structura cărţii (după I – introducerea autorului), II. Societatea românească sub ancheta jurnalistică, III. Scenarii politico-diplomatice, preparative şi acţiuni militare în Balcani, IV. Anexe documentare (cea mai vastă secţiune), şi, în final, abrevieri, sumar în limba engleză şi indicele de nume.

Sînt multe detalii despre ce le era şi ce nu permis jurnaliştilor, cum au respectat ei aceste cerinţe, care au fost gazetarii/ observatorii străini prezenţi efectiv pe linia frontului ruso-român cu otomanii, între care, de pildă, F.V. Greene, absolvent de West Point, care a furnizat rapoarte SUA, a scris şi o carte despre (Report on the Russian Army and in Campaings in the Turkey in 1877-1878, New York, 1879). Sau despre cum se circula atunci în România (drumul „nu era presărat cu trandafiri”, erau multe dificultăţi, drumurile „proaste”, eufemistic vorbind) şi ce puteau observa şi înţelege gazetarii aici, cum vedeau „jocurile” politice/ diplomatice. De pildă, parcă am citi presa de azi dacă am lectura cele scrise probabil de C. Tevis, despre „maniera dezagreabilă a controlului vamal la Vîrciorova”, dar şi despre „mirificul decor danubian” de la Turnu Severin. Tevis mai scria şi despre plugarii „coborîţi parcă din antichitate” ş.a.. De asemenea, de interes sînt şi relatările despre confruntări, dar şi despre cum erau văzute corpurile de armată otoman, rus, român, cum au înţeles aportul fiecăruia ş.a.. Sau relatarea lui C. Tevis, apărută în New York Times, în 3 iunie 1877, cu tot felul de analize, între care şi cea despre „un popor deosebit”, cel român, care are o „tenacitate unică” prin care şi-a „prezervat individualitatea naţională”, acesta fiind „unul dintre cele mai curioase fenomene ale istoriei”, date fiind toate încercările prin care a trecut.

O lectură interesantă, care m-a ajutat să văd şi alte nuanţe din timpul războiului care ne-a adus independenţa naţională, cu multe şi felurite detalii, aşa cum au fost ele remarcate de gazetari/ observatori care veneau din culturi/ mentalităţi diferite (şi de aceea, dar şi prin calităţile şi calificările acestora, cu relevanţa lor), şi care, cred, poate fi interesantă nu doar pentru istorici.

 

Alexandru G. Şerban, Sonetul rus, culegere şi biografii, traduceri şi adaptări, 2016, 114 p; Profiluri poetice, poezie şi destin, biografii poetice, 2014 p., Editura Performantica, Iaşi

 

Despre activitatea lui Al.G. Şerban întru construirea de punţi poetice între limbile română şi mai ales poloneză, dar şi rusă am mai scris în această rubrică. De această dată propune două cărţi legate cumva una de alta. Sonetul rus începe cu o scurtă introducere a sa despre temă, de la V. K. Trediakovski (cel care „a scris primul sonet în limba rusă în anul 1759”), cu studiul său din 1735, Noua metodă scurtă pentru alcătuirea versurilor ruseşti, la Secolul de Aur şi cel de Argint ale poezie ruse, cu Innokenti Annenski, Puşkin, Dmitri Venevitinov sau Buturlin, pe care contemporanii „l-au socotit maestru al sonetului” ş.a. Apoi avem o selecţie din creaţia unor autori (însoţită, în cazul fiecăruia, de scurte note biobibliografice) cu cîte unul sau mai multe poeme în versiunea română a antologatorului, nu neapărat alfabetic ori pe ani, de la Ana Ahmatova, Innokenti Annenski, Pavel Antokolski, Konstantin Balmont (despre volumul de poeme al acestuia, în versiunea lui Al.G. Şerban, Spre cer se-nalţă stoluri de cocori, 2015, am amintit deja în rubrica noastră), Demian Bednîi, Zinainda Hippius, Puşkin, Lermontov, Maximilian Voloşin, Dmitri Venevitinov, Grigoriev Apollon, Semion Kirsanov, Igor Severianin, Selvinski Ilia, Aelksandr Sumarokov, Trediakovski Vasili, Valeri Briusov, Ivan Bunin, Konstantin Konstantinovici Romanov, Piotr Buturlin, Minski Nicolai,

Cealaltă carte, Profiluri poetice, cuprinde, spune autorul, aspecte despre „tragism şi banalitate, dramatismul luptei cotidiene cu viaţa sau romantismul peregrinărilor prin cîrciumi şi saloane – iată ce am dorit să descopăr şi să ofer  cititorului în vieţile şi opera poeţilor traduşi de mine şi publicaţi în limba română”. Fără a mai vorbi despre autorii incluşi în această selecţie de „profiluri poetice”, despre care am amintit cînd am semnalat alte cărţi ale lui Al.G. Şerban, notăm doar că volumul (care cuprinde şi pe toţii cei amintiţi mai sus, şi pe alţi autori ruşi dar şi polonezi) se deschide cu un text despre Balmont şi se închide cu un altul despre Buturlin. Sînt două volume care pot oferi cititorului român călătorii interesante pe drumurile vieţii şi ale poeziei acestor autori. Înainte de a încheia, şi spre exemplificare, cu un fragment dintr-un sonet al lui Buturlin, în versiunea lui Al.G. Şerban, o remarcă – ambelor volume le-ar fi prins bine şi un „cuprins” al cărţii: „M-am născut, prietene, în patria sonetului,/ Şi nu în ţara natala a tainicelor bîline –/ Iar sunetul argintiu al veselelor mandoline/ Îmi cîntă despre bucuria şi nu despre tristeţile globului.// La prima chemare a visului, aşteptam chinuitor răspunsul,/ Nu în liniştea cenuşie din gînditoarea cîmpie –/ Ci printre recii trandafiri, la poalele clasicelor ruine,/ Zeul cu ochii luminoşi me-a deschis, ca poet, entuziasmul.” – M-am născut, prietene, în patria sonetului.

 

Mihaela Grădinariu, Urechea lui Malhus, cuvinte pe coperta I: Livia Iacob, coperta a IV-a: Sabina Fînaru, Editura Timpul, Iaşi, 2017, 72 p.

 

Pentru Mihaela Grădinariu drumul spre sine şi prin sine pe drumul poeziei înseamnă şi muzică/ muzicalitatea cuvintelor/ versului. O muzicalitate pe care o caută, cu care doreşte apăsat să îşi îmbrace paşii de cuvinte şi întrebări despre viaţă, despre îngeri, timp, despre sensul pe care îl dai zilelor tale, despre…

Citesc „Mai răsucesc o rimă şi-o-nham la cheotoare”, şi-„apusul de vorbe mereu mă ajunge”, şi văd cuvintele chemate dintr-o matrice a rostirii care mi-aduce aminte şi de azi, şi de odinioară, de satul copilăriei, şi de acum, şi de demult, şi din paşii prin şi printre lume, şi din biserica veche în care cercam copil cu ochii după îngeri şi sfinţi pe pereţi, încercînd ce nici azi nu ştiu de chiar am aflat (straie, citanii, lăutari, odaie, oloi, untdelemn, culcuş, năprasna, comînd, clopote, candeli, ursitoare, coasă, mir, ceară, heruvimi, chilim, doască…).

Dincolo de această muzică îndoită, a cuvintelor care păşesc unele alături de altele şi apoi împreunate în tropi, este şi calea cealaltă, spre înţelesurile pe care le îmbracă. Căci se întrevăd dincolo de porţile cuvintelor şi metaforelor şi preocuparea autoarei pentru o simbolistică anume, şi contemplarea, dar şi căutarea înţelesului vieţii, între sacru şi mundan, între umbra morţii aflată undeva („moartea dă autografe pe pielea mea goală”; sau pînă şi „mîinile noastre zămislesc o moarte din versuri şi sare”), în adîncul înţelesului tău despre ce însemni, de fapt, ca fiinţă umană, şi răsăritul cu mireasma zilei care se naşte ori între pasul său de acum şi cel de altădată cum se scurge „din nisipul din cuvînt” în vers. Şi „într-un stup, Dumnezeu adună cuvintele toate”…, adună „aniversări. Poeme crude. Vinuri”, „strămoşii înşiraţi în rang şi cinuri”, „tipsii cu gînduri, amintiri-bucate/ Iubiri uitate”…

Nu mi-am lăsat gîndul să plece mai departe răsfoind paginile acestei cărţi, pentru că mi-au fost plăcute amintirile pe care le-au trezit în mine cuvinte care-mi vorbesc de vremi şi locuri, trăiri care înseamnă şi un anume fel de a te raporta la tradiţie (şi sînt atîtea, de la ghicitul de ursit la clopotele de nuntă, de la…) căutînd să vorbeşti despre simbolurile pe care le vrei ţesute în vers, despre spiritual şi lumesc, dragoste/ gînduri încinse (cînd şi „veşmintele se topesc în carnea-fecioară”) şi umbra sfîrşitului (căci „seara e doar o înşiruire de alte frici”), despre întrebări şi nelinişti, despre viaţa ta (şi) lăuntrică aşa cum irupe, incantatoriu, în muzica pe care o dăruiesc rimele. La urma urmei, spune autoarea, şi „poemul din noi se înfruptă”. Este felul de a scrie pe care şi l-a construit Mihaela Grădinariu de la prima carte pînă la aceasta, poate ca o altfel de oglindă în care se priveşte, şi care se schimbă abia, în nuanţe de la volum la volum, dar, în esenţă, îmbracă un acelaşi chip de muzică în poeme, c-or fi ele „despre greşeli şi bucate”, ori că-şi „cheltuie zilele, saltul”, sau „orbite” sînt „de răsuflarea grea” ori „tocmite la margine de iad” ori…

Încheiem cu un fragment din poemul care dă titlul volumului, cu trimitere la un episod legat de minunile lui Iisus, din noaptea aceea în care Marele Preot, însoţit de sluga sa, Malhus, şi de toţi ceilalţi veniseră să-L ducă spre pătimiri: „Urechea lui Malhus, cu ochiul cercel,/ Pîndeşte din ceaţă cum zilnic înşel.// A-nşela-înşelare: a pune şa, chiar zăbală,/ Vorbelor putrede, cai numai os şi-amăgeală.// Tipsii de jeratic grămădesc cu palmele goale./ Urechea lui Malhus şi-a cusut potcoave de-argint/ peste poale…// […] Strîng între coapse cuvîntu-amînare,/ Bidiviu îngrăşat, poticnit printre lanuri de sare./ […] Din uliţa crescută prin tîmplă urechea ridic./ Diluviu de patimi. Poemul. Nimic din nimic.// A înşela-înşelare. Iau şaua în spate/ Şi-astup cu urechea o rană, galopînd printr-o moarte”…

 

Reţete culinare moldoveneşti. Caiet de gospodărie, ediţie îngrijită de Alexandrina Ioniţă şi Mircea Ciubotaru, prefaţă şi cuvînt pe coperta a IV-a: Mircea Ciubotaru, Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2017, 180 p.

 

De cum am văzut cartea pe raft, fotografia autoarei, m-am gîndit imediat la caietul mamaiei mele, din care „scotea” atîtea bunătăţi care m-au făcut să privesc altfel ce înseamnă şi mîncarea, dar şi felul în care mănînci, din ce găteşti, plantele…

Acest „caiet de gospodărie”, spune Mircea Ciubotaru, „este un martor preţios prin raritatea sa astăzi, pentru înţelegerea modului şi a măsurii în care pregătirea învăţătoarelor în şcolile normale era concepută ca o strategie pe termen lung”, care viza nu doar civilizaţia/ civilizarea satelor/ oraşelor noastre prin atîtea altele, dar şi prin felul în care era înţeleasă alimentaţia, curăţenia, ce înseamnă o „casă/ gospodărie” şi cum trebuie ea înţeleasă/ îngrijită ş.a. Notele din caiet, reţetele care te conduc parcă într-o lume, pentru mine şi a mirosurilor copilăriei, îi aparţin învăţătoarei Elena Pogînceanu (fiind scrise în timp, după dictarea „maestrei în gospodărie” Maria Popovici, care ţinea cu elevele ei lecţiile practice, în anii 1935, 1937 şi 1938; elevele, din ce ştiu de la mamaia mea, care a fost la ore asemănătoare, dacă e să mă iau şi după reţete şi după cele spuse de ea, nu aveau un manual, dar aveau dascăli serioşi şi cu suflet), născută la 30 decembrie 1916, şi care şi-a văzut „caietul de gospodină” transpus în paginile acestei cărţi.

Este un crîmpei din altă lume, una în care şcoala era privită ca o pregătire temeinică pentru viaţă, şi, chiar dacă astăzi „comandamentele epocii” sînt altele, pot să arate de ce încă şi încă avem de învăţat de la părinţii şi bunicii noştri. Şi de aceea, şi cu nostalgie semnalăm această carte frumoasă, care poate că le va inspira unor cititori sau unor cititoare o masă cum se cuvine, după reţete care nu ar trebui uitate.

 

Elena Stredie, Aripi frînte…, Editura Erucart, Iaşi, 2002, 172 p.

 

În mai 2008 semnalam în rubrica noastră o carte a Elenei Stredie, Ninge cu lacrimi de Crăciun, despre care notam atunci este poate, mai mult un fel de „cronică de familie”, un dar pe care autoarea înţelege să-l facă, peste timp, peste istorie, locului, celor dragi. De data aceasta este o „poveste” de viaţă, despre căutări/ credinţă şi iubire. Pe scurt, Cora, căsătorită cu Orest (după ce l-a servit cu plăcinte care aveau, a zis el, acelaşi gust cu cele făcute de mama sa în copilărie), şeful ei, universitar cu 20 de ani mai în vîrstă ca ea, cu care are o convenţie de viaţă (el voia înţelegere şi afecţiune, şi discreţie dacă ea avea aventuri), era amanta lui Mihu, moldovean din Cobîla, de pe lîngă Dorohoi, acum în Iaşi, inginer, proiectant pe calculatoare. Mihu o iubeşte pe Magda, studentă bucureşteancă, pe care nu o întîlnise, dar făcuseră  schimb de fotografii pe net. Autoarea „aduce” în carte mai multe poveşti de viaţă: Cora (care avea un fiu de 6 ani), violată de mică de tatăl ei, avea o mare frică de singurătate şi, după moartea lui soţului, e atacată pentru bani de rudele lui. Apoi, Mihu urmăreşte un concurs, pe net, Who are you?, cu premiu două săptămîni cu perechea pe Coasta de Azur. Şi el şi Cora urmăresc destăinuirile/ poveştile de viaţă ale celor care se înscriu, cu destine de tot felul, cu greutăţi, probleme ş.a. Mihu trimite un răspuns al Corei pentru Ernest, din Berlin, la destăinuirea acestuia, fapt care se va dovedi de bun augur. Mihu intră în concurs, uită de el pentru că e promovat, trimis la Bucureşti la un curs, o întîlneşte pe Magda, care îi scrisese să-l uite (dar Cora – care coresponda de acum cu Ernest – îl ajută să continue corespondenţa cu ea), află că ea nu mai putea merge urmare unui accident. Banii Corei o ajută să se opereze peste hotare. Finalul este fericit şi pentru Mihu şi Magda, care se căsătoresc în Moldova, dar şi pentru Cora şi Ernest, care vine de la Berlin la Iaşi.

„Veţi zice că finalul e desprins din romane… telenovele… Vă contrazic. De ce n-ar fi în viaţă atîta fericire? Oamenii reali, oamenii puternici nu merită destinul unor personaje de roman?!” scrie, în Epilog, autoarea, cînd „Iubirea şi Credinţa” te sprijină.

În prima carte autoarea a construit naraţiunea situîndu-se în postura de personaj central, poate mai ales de amintiri. Aici „lasă locul” personajelor sale (dar păstrează atmosfera/ scriitura, uneori cu accente melodramatic-sentimentale) cu „poveştile” lor de viaţă, conturîndu-le prin dialoguri, prin faptele lor, uneori şi prin descrieri, nu foarte lungi, prin care conturează „portretul”  unora – Magdei, Corei sau lui Mihu, de pildă.

În Ninge cu lacrimi de Crăciun autoarea spune că sînt multe cărţi de acest fel nescrise. Fiecare om are, la urma urmei, propria „carte” şi, de el depinde să îl facă să fie mai mult decît o povestire despre trecut sau una  sentimentală. Şi aici se întîlnesc, cumva mai multe poveşti de viaţă care se alătură, cumva, pentru a da, în final, acelaşi mesaj – prin iubire şi credinţă poţi să speri că poţi să îţi construieşti din nou viaţa, că vei ajunge să fii fericit.

Dincolo de discuţia despre scriitură, eventualele calităţi literare,  maniera de a aborda naraţiunea ori de o analiză de orice tip, spunem doar că, prin cartea aceasta, Elena Stredie poate că doreşte să transmită, în primul rînd, acest mesaj.

Revista indexata EBSCO