Sep 26, 2017

Posted by in ARTE

Adrian PALCU – Ion Caramitru – 75

 

Luni. Început de martie. Dimineață senină. Aeroportul Otopeni. Pasagerii zborului spre Timișoara sînt invitați spre poarta de îmbarcare. Printre cei care așteaptă la rînd, o siluetă lesne recognoscibilă pentru cineva familiarizat cu lumea noastră artistică. Îmbrăcat în negru, cu o șapcă trasă pînă peste ochelarii fumurii, cu un aer degajat dar deloc absent, de călător obișnuit cu „înălțimile”, Ion Caramitru. De cum îl zăresc, angoasele și neliniștile interioare ce-mi acompaniază invariabil orele premergătoare oricărui zbor se risipesc. Le ia locul o reverie „cu gîndiri și cu imagini” în care protagonistul este, bineînțeles, Pino. Mă surprind dintr-o dată neverosimil de calm pentru împrejurarea în care mă aflu, într-o suspectă dispoziție poetică matinală. Și – ciudat! – abia aștept să urcăm în avion. Voi avea oare nesperata șansă să am loc lîngă el? Să fie mîna nevăzută a destinului cea care mă aduce la zece mii de metri, deasupra norilor, lîngă actorul care mi-a marcat adolescența, care m-a făcut să prizez cu voluptate maximă arta teatrală și mi-a deschis apetitul pentru poezie? Voi avea oportunitatea de a-i spune cît de mult a însemnat demersul lui artistic, prezența lui autoritară în spațiul cultural al deceniilor din urmă, pentru clădirea structurii mele interioare?

Numaidecît îmi vine în minte prima noastră întîlnire. Elev încă la gimnaziu, îl ascult fascinat rostind marea poezie românească (Eminescu, Sorescu, Nichita, Ana Blandiana) însoțit de pianul măiastru al lui Dan Grigore. De atunci, versul eminescian, proza eminesciană, textele filosofice / politice nu mai pot fi „digerate” de mine decît în maniera în care mi le-a revelat Caramitru atunci, la mijlocul cenușiilor ani 80, cu argumentul convingător că prin cultură putem supraviețui unei istorii ostile. Mi le-a apropiat ireversibil, mi le-a strecurat în suflet, m-a facut să le ascult lucid și să le învăț în transă pe de rost, spre a le spune la rîndul meu – evident, imitîndu-l, încercînd să-mi însușesc stilul lui atît de personal – prietenilor mei. Acelora care s-au lăsat vrăjiți de rostirea poeziei mult mai tîrziu, numai după ce le-am împărtășit entuziasmul meu tenace în ceea ce-l privește. Se spune că pentru a fi cu adevărat mari, pianiștii musai să se specializeze de timpuriu pe repertorii înguste. Un mare beethovenian nu va fi și un la fel de mare chopinian. Un inspirat schubertian nu va descifra cu aceeași măiestrie muzicile aridului secol XX. Dacă ar fi să numesc talantul cel mai de seamă al lui Ion Caramitru, zona lui de excelență, culoarul pe care „sprintul” lui nu are rival, atunci acesta nu poate fi decît felul cum a știut să se apropie de poezie și să îi redea cele mai intime emoții, cele mai surprinzătoare adevăruri, cele mai logice sensuri. Inteligența lui emoțională, lecturile temeinice, disponibilitatea de „a afla” rosturile adînci ale versului rostit, autenticitatea lui de om și artist, l-au condus spre un rafinament de o simplitate năucitoare. Cuvîntul rostit de Caramitru conține deopotrivă ascuțimea distilată a ideii și senzualitatea voluptuoasă a materiei. Seduce și pune pe gînduri simultan. Căci ce e arta mare dacă nu clipa de fascinație ce se naște din comuniunea artistului cu publicul său, în care ambii înțeleg și simt că altfel nu se poate. Că actul artistic și-a găsit unicul mod de a se ivi în lume, acela al adevărului, al autenticității, al drumului cel mai scurt de la suflet la suflet.

Mă revăd apoi, licean timid ascultînd neclintit cinci ore de protest politic în capodopera shakespeariană, captivat de Hamlet-ul lui. Un Hamlet agitat, tulburat pînă în străfundurile ființei de datoria morală care îl împinge – după lungi dezbateri interioare, după teribilă șovăială dictată de demonul analitic din om – în sfîrșit la acțiune. „Gîndirea, deci, ne face lași pe toți. Așa cum flacăra pornirilor din noi se stinge la suflul înghețat al cugetării, și fapte mari – cerute de moment – se mărunțesc și se abat din drum… și ajung orice…. doar fapte nu!” Și gîndul febril al artistului conștient de misia sa s-a prelungit, în decembrie 89, în fapta hotărîtă a cetățeanului. Caramitru s-a aflat în miezul evenimentelor revoluționare care au schimbat ireversibil traiectoria țării, cu același sentiment al inevitabilității, al lui „altfel nu se poate”. Consecvent idealurilor sale, ferm și mereu atent la derapaje, a devenit o voce respectată în agora. O vreme a renunțat la uneltele meseriei lui, pentru a se implica – cu toate motoarele turate – în „trebile cetății”, a asumat vremelnic chiar și rolul de ministru cu credința că poate contribui la normalizarea vieții noastre (culturale, cel puțin). Apoi, încet-încet, a revenit pe scenă. Și-a dovedit sieși că îi este la îndemînă și registrul tragic și cel comic, că le poate alterna cu aceeași prospețime cu care o făcea odinioară. Că stilul realismului magic deprins la Bulandra, sub directoratul  Ciulei, a dat roade. L-a încărcat cu combustibilul unei inspirate versatilități artistice care îi permite să se miște cu naturalețe printre roluri ofertante, oricît de diverse stilistic. A trecut, cu dezinvoltura proprie doar marilor corifei ai scenei, de la Creon la Prospero, de la Yuri Zvonariev la Macbeth, de la Regizorul pirandellian la Pierre Brochant, de la Eduard III la Leoš Janáček (într-o producție teatrală la Dublin), fără a uita să se întoarcă la răstimpuri cu smerenie la izvorul limpede al versului eminescian. A regizat operă (în străinătate) și teatru (acasă). A jucat în filme sub direcția unor nume grele, de la Liviu Ciulei la Costa Gavras. Conduce breasla oamenilor de teatru ca președinte al UNITER (dn 1990) și destinele Teatrului Național din București (din 2005). E ubicuu. Pare că dispune de o energie inepuizabilă, debordantă, de o poftă de a face care contrastează fericit cu peisajul cotidian autohton. Primește titlul de Ofițer de Onoare al Ordinului Imperiului Britanic (1995) și pe cel de Cavaler al Ordnului Literelor și Artelor în Franța (1997). Casa Regală a României îi conferă decorația „Nihil Sine Deo” (2012). Este numit Ambasador Shakepeare (de către Consiliul Britanic la București, 2016), este gratulat cu titlul de Actor al Europei (în Macedonia, 2016) iar Președinția României îl decorează la împlinirea vîrstei de 75 de ani cu Ordinul Național „Steaua României”  în grad de Cavaler. Îmi place însă să cred că și pentru Ion Caramitru, ca pentru toți artiștii autentici, adevărata și unica recompensă a strădaniei scenice nu stă în medalii – oricît de strălucitoare, oricît de flatante – ci în bucuria sinceră din ochii spectatorilor care duc cu ei din sala de spectacol o emoție specială, aceea că au fost părtași, fie și pentru o clipă, la magia irepetabilă a oficierii actului scenic cu credință și dăruire. Iar Pino știe că se numără printre cei puțini aleși.

Comandantul ne anunță că în zece minute vom ateriza. Coborîm prin nori într-un balans ușor. Contactul cu solul e lin. Pasagerii părăsesc aeroportul Traian Vuia. Pino urcă într-o mașină care demarează spre oraș. Seara va avea o întîlnire de suflet cu timișorenii care îi prețuiesc, ca și mine, la modul absolut arta. Deși am petrecut aproape o oră deasupra norilor, nu am apucat să îi spun cît de mult îi datorez. Cîte clipe minunate mi-a dăruit de pe scenă. Admirația mea, fascinația inebranlabilă dinaintea artei sale, bucuria genuină de a mă încărca de poveștile lui, vor aștepta un alt prilej spre a se destăinui. Peste trei zile va împlini 75 de ani. Aș fi vrut să-i spun măcar un banal „La mulți ani”. Plec spre casă cu sentimentul că pînă și zborurile cu avionul sunt mai sigure alături de Ion Caramitru.

Revista indexata EBSCO