Sep 26, 2017

Posted by in ARTE

Alex VASILIU – Dmitri Șostakovici: portret mișcat – martor al unui secol tragic (V)

               A fost o minune că în situaţia războiului criminal declanşat de Stalin şi împotriva intelectualităţii sovietice, în perioada septembrie 1935 – mai 1936, marcată de atacul personal al „marelui conducător” împotriva muzicii sale, perioadă cînd devenise „duşman al poporului”, lumea muzicală fusese asmuţită asupra lui, creaţiile îi dispăruseră din programele filarmonicilor, teatrelor de operă, ale radiodifuziunii, familia a avut enorm de suferit, el însuşi trăind luni la rînd sub teroarea arestării şi a condamnării la moarte, în cel mai bun caz a deportării, Şostakovici a avut inspiraţia şi, mai ales, puterea de a compune o lucrare atît de complexă ca material ideatic şi mijloace de exprimare instrumental-muzicală cum este Simfonia a IV-a.

Ascultată acum, în cunoştinţă de cauză a situaţiei tragice din fosta Uniune Sovietică, în urma accesului la informaţiile despre chinurile psihice îndurate de omul hipersensibil, neliniştit care a fost Şostakovici, Simfonia este un document artistic de prim ordin, cu o forţă emoţională imensă. Totul exprimat cu ajutorul unui ansamblu instrumental mamut, ce cuprinde două orchestre. Încă din primele măsuri, violenţa, răutatea, puterea distructivă au un impact dur asupra ascultătorului, climat căruia nuanţele fortissimo ale instrumentelor de alamă, ale timpanului, izbucnirea sonoră aspră ce urmează pasajelor lirice triste, deznădăjduite redate de corni, de fagoţi şi de toate instrumentele cu corzi – îl înnegurează pînă la caracterul funebru. Trăsătură stilistică a scriiturii lui Şostakovici, alternanţa momentelor lirice expuse în nuanţă pianissimo inducînd starea de prezenţă insidioasă ori evidentă a răului, cu secvenţele explozive ca sonoritate de ansamblu ce descriu spiritul malefic în toată hidoşenia sa, adăugarea sarcasmului, niciodată exprimat pînă atunci atît de curajos, alcătuiesc un spectacol violent, de o excepţională putere imagistică. Important este că în cele mai brutale secvenţe, în cele mai disonante dispuneri armonice, textul din partitură nu îşi pierde nici caracterul profund muzical, nici caracterul subliniat dramatic.

Mă întrebam în precedentul episod cum de a îndrăznit Şostakovici în 1932 să compună opera Lady MacBeth din districtul Mţensk pe un libret atît de incomod puterii politice, după ce opus-ul precedent în acelaşi gen, Nasul, avusese parte de reacţii atît de potrivnice? Mă întreb acum ce resorturi interioare l-au împins să compună o simfonie-declaraţie de război la adresa regimului dictatorial comunist, mai ales în condiţiile terorii şi pericolului în care trăia. Cuvintele sale memorabile dacă-mi vor tăia mîinile, voi compune cu creionul între dinţi ar putea lămuri asumarea curajoasă a propriului destin tragic, hotărîre ce l-a determinat şi mai tîrziu să nesocotească legile impuse creatorilor de puterea politică. Sunt sigur,  patima de a compune, conştiinţa valorii personale ca muzician şi dorinţa de a fi mereu prezent în „arenă” au fost stimulentele luptei cu regimul totalitar. O luptă paradoxală – uneori vădind curajul nebunesc, alteori supunerea umilă.

 

Şostakovici spera să asculte prima interpretare a Simfoniei a IV-a, cu număr de opus 43, în decembrie 1936 la filarmonica din Leningrad. Am descris imaginea devastatoare din prima parte, Allegretto poco moderato. Pentru ca totul să fie foarte clar, spre finalul părţii a III-a, Largo-allegro, ultima, după un scurt pasaj în pianissimo al viorilor, ce pare să aşeze dorita linişte, chiar dacă neîmpăcată, sunetele puternice ale timpanilor (după simfoniile beethoveniene, alte lovituri ale destinului) preced strigătele deznădăjduite ale aceloraşi instrumente de alamă care au bulversat ascultătorul la început, trompetele şi tromboanele ilustrînd zbaterea tragică în nuanţă fortissimo. Sfîrşitul, muzicalizat cu ajutorul notelor prelungi, şoptite, ale viorilor, contrabaşilor, sunetele înnegurate ale contra-fagotului, pedala notei singulare a viorilor, două note repetate obsesiv de celestă, comentate în fundal de trompeta ce transformă un semnal altădată mobilizator, într-un semn al eşecului – totul imaginează o lume lipsită de speranţă, în extincţie lentă.

 

Cum s-a întîmplat cu opera Lady MacBeth…, Simfonia a IV-a a impresionat la culme. Ce impresie de-a dreptul strivitoare ar fi avut Otto Klemperer dacă ar fi citit partitura pentru orchestră, dacă ar fi auzit-o în sala de concert! Oricum, în toamna lui ’36, după ce Şostakovici a redat multe pasaje la pian, i-a cerut insistent să-i acorde dreptul de interpretare în străinătate. Alături de criticul muzical Ivan Solertinski şi de dirijorul Fritz Stiedry, care urma să conducă prima audiţie, Isaak Glikman a văzut reacţia lui Klemperer, dar, mai important, a înregistrat-o în memoriile sale:

 

Klemperer s-a entuziasmat ascultînd simfonia şi i-a cerut compozitorului drepturile de interpretare în străinătate. El a profitat de ocazie pentru a-i povesti despre succesul pe care l-a avut în toată America dirijînd programul ce a cuprins Suitele de balet şi Concertul. Singurele sale rezerve priveau orchestra, foarte importante după părerea lui, mai ales cele şase flaute, imposibil de adunat într-un turneu. Dar Şostakovici a rămas inflexibil, nedisimulîndu-şi bucuria sub forma unui zîmbet şi a spus: «ceea ce pana a scris, radiera nu va putea şterge[1] De precizat în acest moment că ansamblul simfonic imens pentru care a compus Şostakovici cuprindea (în afara celor şase flaute) trei fagoturi, un contra-fagot, şase clarinete, patru oboaie, patru trompete, trei tromboane, opt corni, o partidă numeroasă de instrumente de percuţie incluzînd timpani, trianglu, castaniete, percuţie de lemn, cymbale, tobă bas, gong, clopote, xilofon, glockenspiel, celestă, două harpe, 21 de instrumente la partida vioara I, 18 la partida vioara a II-a, 16 viole, 16 violoncele şi 14 contrabaşi.

Muzicologia sovietică de partid a explicat absenţa monumentalei lucrări din viaţa de concert:

              Articolele din Pravda – Haos în loc de muzică şi Un fals balet – l-au determinat pe compozitor să cugete profund asupra perspectivelor creaţiei sale viitoare. El a primit critica opiniei publice ca un artist sovietic cinstit. Şostakovici a contramandat interpretarea în primă audiţie a Simfoniei a IV-a (care se afla în repetiţie), considerînd că această lucrare nu corespunde cerinţelor partidului şi poporului (pînă în ziua de astăzi Simfonia a IV-a nu a fost executată niciodată, iar partitura ei nu a fost editată.[2]

Măsluirea adevărului şi acreditarea, după 21 de ani, a ideii că Şostakovici şi-a desconsiderat definitiv simfonia au primit replica prin documentele desecretizate după 1985, prin mărturiile celor care l-au cunoscut pe compozitor, exprimate liber. Fapt este că Simfonia a IV-a a fost înţeleasă corect de cenzorii ideologici ai anului 1936 ca o oglindă a violenţei, răului şi lipsei de speranţă din ţara lui Stalin.   Sursele bibliografice menţionate la notele de subsol ale primului episod[3], documentarele video accesibile pe internet dezvăluie că în urma repetiţiilor au existat voci, atît în orchestră cît şi în afara ei, care s-au îndoit de plasarea pe linia politică aşteptată a lucrării, avînd în vedere criticile oficiale la cel mai înalt nivel găzduite la începutul anului de Pravda. Bineînţeles, îndoielile au aparţinut muzicienilor vigilenţi, şi unor nemuzicieni. Reproduc mărturia lui Isaak Glikman[4]:

              Într-o zi, secretarul Uniunii Compozitorilor, W.E. Jochelson şi nu ştiu care reprezentant al guvernului, venit de la Smolensk, asistau la repetiţie, la sfîrşitul căreia directorul filarmonicii, M. Rienzin – de formaţie pianist – i-a cerut lui Dmitri Dmitrievici[5] să-l însoţească în birou. Toată lumea a plecat, dar eu am rămas în sală. Dmitri Dmitrievici s-a întors după un sfert de oră, 20 de minute şi am luat-o pe jos spre piaţa Kirovski. Lunga tăcere a tovarăşului meu de drum m-a alarmat. În sfîrşit, Şostakovici mi-a spus cu o voce fără nuanţe că simfonia nu va fi cîntată, că a fost retrasă din program. El a urmat sfatul lui Rienzin, căruia îi displăcea să ia măsuri administrative şi, deci, i-a cerut să renunţe el însuşi la interpretarea simfoniei. Ceea ce nu l-a împiedicat, de-a lungul anilor, să repete că Şostakovici a hotărît să retragă Simfonia a IV-a pentru că lui Stiedry[6] nu-i plăcea muzica.[7]

Simfonia a IV-a a avut, decenii la rînd, o soartă duşmănoasă. Bineînţeles, autorităţile nu au recunoscut că au decis suspendarea repetiţiilor, şi l-au forţat pe compozitor să declare în revista Sovetskoe Iskusstvo că anulează repetiţiile deoarece lucrarea nu mai reprezintă convingerile sale artistice, că oglindeşte grandomania personală şi că îşi propune să o rescrie. Din unele relatări se pare că Şostakovici a ascuns partitura. Din altele, reiese că mapa ce conţinea textele simfoniilor a IV-a, a V-a şi a VI-a a dispărut în timpul asediului din Leningrad. Partiturile de orchestră fiind pierdute, aceste simfonii au putut fi reconstituite după notele fiecărei partide instrumentale. Totuşi, în 1946 a fost publicată o transcripţie la patru mîini. E de înţeles tirajul confidenţial al acestei versiuni, dacă ne gîndim că interpretarea variantei originale, pentru orchestră, a fost posibilă abia peste un sfert de veac, în 1962, la Moscova, sub bagheta lui Kiril Kondraşin, ani buni după moartea lui Stalin (aşa cum prevăzuse compozitorul), într-un alt decembrie, oarecum favorabil autorului.[8] Alt dirijor rus de mare prestigiu, Ghenadi Rozdestvenski, a prezentat Simfonia în primă audiţie peste hotarele ţării în 1962, în Festivalul de la Edinburgh, la pupitrul Orchestrei Philharmonia. Succesul a fost imens. De atunci, lista variantelor discografice înregistrate de mari dirijori cu orchestre simfonice prestigioase a tot crescut.

 

[1] Krzysztof Meyer – Dmitri Chostakovith, Ed. Fayard, 1994, pag. 216-217

[2] I. Danilevici – Şostakovici, Moscova, 1957, traducere în limba română, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., 1960, pag. 52.

[3] Convorbiri Literare, nr. 2, februarie 2017, pag. 182-184

[4] Istoric, critic de teatru, secretar personal în anii ’30 şi prieten al lui Şostakovici, autorul volumului Story of a Friendship, The Letters of Dmitry Shostakovich to Isaak Glikman, 1941-1975, Translated by Anthony Phillips, Cornell University Press

[5] Şostakovici

[6] Fritz Stiedry, dirijorul repetiţiilor

[7] Krzysztof Meyer – Chostakovitch, Fayard, 1994, pag. 217-218

[8] După prima audiţie de la Moscova, Simfonia a IV-a nu a mai fost interpretată mult timp în Uniunea Sovietică

Revista indexata EBSCO