Sep 26, 2017

Posted by in ARTE

Ștefan OPREA – Pagini de istorie, pagini de eroism

 

Se apropie centenarul Marii Uniri din 1918. Discuţiile – mai ales cele tv. – sînt tot mai frecvente, dar, din păcate, se vorbeşte mai ales despre ceea ce nu se face sau ar trebui făcut în întîmpinarea şi pentru cinstirea acestui mare eveniment istoric.

Aflîndu-ne încă în 2017 şi avînd preocupări cinematografice, am aruncat o privire asupra celor ce s-au petrecut în domeniu acum o sută de ani, în 1917 adică. A fost un an decisiv pentru istoria românilor, un an în care sau făcut paşi hotărîţi spre împlinirea idealului naţional al unirii.

Deşi aflată la vîrsta copilăriei sale, cinematografia s-a implicat exemplar în acţiunea de slujire a acestui ideal. S-a implicat nu atît printr-o producţie de filme artistice, cît prin jurnale de actualităţi. România se afla în plin război mondial – război în urma căruia avea să se realizeze, avea să se împlinească marele vis al tuturor românilor. Producţia de filme artistice a fost întreruptă între 1914 şi 1920, forţele cinematografice – puţine cîte erau – concentrîndu-se asupra evenimentelor de pe front. În acest scop, se înfiinţează, la Iaşi, în ianuarie 1917, Serviciul foto-cinematografic al armatei* ca prim organism cinematografic de stat, desigur după modelul celui francez (condus de Charles Delac şi René Jeanne), care edita periodic actualităţi sub genericul  Les Annales de la Guerre şi difuza documentare şi reportaje de front. Asemenea scop îşi propusese şi serviciul armatei române. Ideea venea din Franţa prin studentul român (la arhitectură) Ion (Jean) Oliva, mobilizat de colonelul Rudeanu, şeful misiunii române în Franţa, şi trimis în ţară tocmai pentru a organiza şi conduce acest serviciu. I s-au alăturat cîţiva operatori foarte tineri, dar care se afirmaseră, ca adevăraţi pionieri ai filmului românesc, prin jurnale de actualităţi şi documentare şi care – prin tot ce vor realiza cu aparatul de filmat, adică imagini dramatice din marile bătălii ale armatei române la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz – vor lăsa posterităţii, istoriei dovezi de netăgăduit ale eroismului ostaşilor, ale jertfelor zecilor de mii de luptători animaţi de marele ideal naţional. Cîţiva dintre operatorii implicaţi în acţiune au rămas în istoria cinematografiei româneşti, şi în istorie în general, pentru faptele lor curajoase şi pentru profesionalismul de care au dat dovadă. Ei se numeau şi se numesc în continuare (căci dicţionarele şi istoriile cinematografului le consemnează numele şi realizările): Tudor Posmantir, Constantin Ivanovici, Gheorghe Ionescu, Eftimie Vasilescu, N. Barbelian. Filmînd în prima linie a frontului stabilit în Carpaţi (linia Focşani – Nămoloasa), au lăsat, pe mii de metri de peliculă, imagini impresionante. Despre un asemenea film, Iarna pe front, un document de arhivă precizează: Eroii acestui reportaj erau ostaşi simpli, prinşi în încleştarea cu duşmanul şi cu vitregiile naturii. Făcînd scut cu piepturile lor într-un sector al frontului de pe crestele Carpaţilor, ei au avut prilejul să ofere cineastului militar cîteva momente caracteristice pentru un dispozitiv de apărare. Obiectivul aparatului de filmat a cuprins în panoramice largi dantelăria încîlcită a tranşeelor, oprindu-se în prim-planuri la acei truditori care le făureau (cf. Călin Căliman, op. cit., p. 42). Alte reportaje de front din iarna şi din primăvara anului 1917 s-au numit: Vederi de pe frontul român (Tg. Ocna), Vînătorii de munte (Piatra Neamţ) de Constantin Ivanovici, Vederi cinematografice de la antiaeriană şi Experienţe cu tunuri antiaeriene de Tudor Posmantir. Apoi, în decursul aceluiaşi an 1917, operatorii de front au realizat peste 50 de reportaje cu aspecte dramatice din viaţa de front. Constantin Ivanovici a avut ideea realizării a două documentare de montaj bazate pe aceste reportaje: Frontul român (în două părţi) şi În jurul ultimelor bătălii de pe frontul român: Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz (în cinci părţi); cel dintîi a fost proiectat în primăvara lui 1917 (2 mai, sala Teatrului Naţional din Iaşi), iar cel de al doilea – la 25 septembrie, tot în sala Teatrului Naţional (din Iaşi, n.n., Şt.O.). Constantin Ivanovici notează în amintirile sale: După terminarea luptelor din vara anului 1917, avînd circa 1500 m. de material filmat, m-am gîndit să montez un film despre victoriile armatelor române de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi Tg. Ocna. După aprobarea primită din partea Marelui Cartier General, am muncit vreo cîteva zile şi nopţi şi am reuşit să montez un film de şase bobine cuprinzînd imagini privind reorganizarea armatei române pe toate fronturile în toamna anului 1916 şi iarna anului 1917, scene operative din lupte […], iar în partea finală să montez secvenţe cu defilarea trupelor victorioase şi decorarea eroilor. La finalul proiecţiei din sala Teatrului Naţional, directorul Mihail Sadoveanu l-a felicitat pe tînărul cineast (C. Ivanovici avea doar 21 de ani!): „Măi ţîncule, ai făcut o lucrare grozavă. Vei rămîne în istorie!” (op, cit., p. 42).

Pentru că cele mai multe dintre reportajele de front au fost realizate de Tudor Posmantir şi de Constantin Ivanovici – ei fiind pe drept socotiţi adevăraţi pionieri ai genului şi, în general, ai cinematografiei româneşti, reţinem aici – întru cinstirea memoriei, cîteva date despre viaţa şi opera lor:

Tudor Posmantir, operator şi regizor (n. Bucureşti, 4 iulie 1893 – m. Bucureşti, 1982). Specializat în studiourile din Germania (1911-1914). Înfiinţează şi conduce Laboratorul Societăţii „Lumina” din Brăila (1914-1916), după care vreme de trei ani este operator de front în Serviciul Cinematografic al Armatei, realizînd un număr însemnat de reportaje de front. După război, conduce Serviciul Cinematografic al Fundaţiei Culturale Regale, apoi Laboratorul Direcţiei Propagandei. O perioadă însemnată (1941-1949) este operator şi director tehnic al ONC (Oficiul Naţional al Cinematografiei), după care, în calitate de tehnolog principal, contribuie la proiectarea complexului Buftea.

În filmografia sa figurează – pe lîngă reportajele de front despre care am vorbit – multe filme documentare (Peste mări şi ţări, 1921, Neamul românesc, 1925, Viaţa unui oraş, 1929, O excursie în Bucegi, 1930, Filmul României, 1933, Scene din viaţa şi domnia regelui Carol I, 1933 – la unele asigurînd şi regia, la altele colaborînd cu Jean Mihail, Emanoil Bucuţa ş.a. A colaborat şi la cîteva filme de ficţiune: Drumul iertării (1927, regia Fernand Gabriel Roşca şi Ion Niculescu-Brună), Venea o moară pe Siret (1929, r. Ludwig Berger), State la Bucureşti (1934, r. Ion Şahighian).

Constantin Ivanovici, operator (n. Piatra Neamţ, 1896 – m. Bucureşti, 1978). Se implică în cinema încă din adolescenţă, filmînd actualităţi pentru reprezentanţa bucureşteană  firmei Gaumont. E, apoi, cum am văzut, reporter de front (1916-1918), lăsînd posterităţii dovezi ale luptei românilor pentru întregirea neamului. În perioada interbelică realizează filme documentare şi reportaje de actualităţi, dar este şi corespondent la Bucureşti al jurnalului Paramount News (1927-1931), apoi preşedinte al Uniunii Caselor de Filme, şef de serviciu (difuzare) la ONC, iar din 1951 – angajat al Studiourilor cinematografice Bucureşti.

În filmografia sa figurează: Intrarea în Capitală a trupelor aliate (1921); Excursie în Suedia şi Danemarca a Societăţii de Turism România (1925); Funeraliile lui I.I.C. Brătianu şi Funeraliile M.S. Regelui Ferdinand (1927); Războiul nostru sfînt (1942, r. Ion Cantacuzino); Tanchiştii (1949) ş.a.

* Istoricii cinematografiei româneşti se contrazic asupra datei: Călin Căliman, de pildă (în „Istoria filmului românesc”, p. 41), dă ca dată nov. 1916, iar autorii micii enciclopedii „Secolul cinematografic” (coord. Cristina Corciovescu şi Bujor T. Rîpeanu) reţin (p. 63) data pe care o folosim şi noi. Nici unul dintre autori nu precizează însă că evenimentul a avut loc la Iaşi. Ei spun, deci, doar o jumătate de adevăr, cel dintîi procedînd la fel şi cu alte informaţii despre evenimentele petrecute la Iaşi.

Revista indexata EBSCO