Sep 26, 2017

Posted by in Panoramic editorial

Marius CHELARU – Eșref Șemi-zade și Zidul lacrimilor sale

 

În luna iunie am prezentat cititorilor revistei una din cărţile de referinţă apărute în Crimeea, în domeniul istoriei literare, Istoria literaturii tătare crimeene[1], de Safter Nogaev şi Riza Fazîl, în casa din Simferopol a căruia am stat un timp, am discutat şi despre şi acest volum şi despre multe altele. Între autorii consideraţi importanţi în Crimeea, care, dincolo propria operă, s-au ocupat şi cu cercetarea trecutului/ prezentului literaturii de limbă tătară, scriind şi despre alţi scriitori ai neamului lor, din vechime sau pe care i-au cunoscut, este şi  Eşref Şemi-zade. De altfel, şi Riza Fazîl şi Safter Nogaev îl citează ades în Istoria lor.

Eşref Şemi-zade (Eşref Abduraman oglu, 21 iunie 1908 – 11 martie 1973) a fost fiul unui „profesor popular”[2] dintr-un oraş crimeean, Kezleu. După gimnaziu a studiat rusa la Simferopol sau, cum au, cum spun tătarii, Aqmescit[3] – descris de doamna Andrew Neilson, pe la 1855[4], astfel: „La orice colţ, ruşi, germani, evrei, greci, armeni şi tătari, cu costumele şi trăsăturile lor fizionomice caracteristice se amestecă cu doamne şi gentlemeni ale căror stil, haine şi aparenţă generală ar putea trece neobservate în Hyde Park sau Tuileries”, ori de prinţul Demidov[5], care scria despre „l’ancienne Ak-Metchet des Tatars”: „te-ai putea crede chiar la picioarele Turnului Babel. Grecii, tătarii, armenii, evreii, urşii circulă fără istov printre mărfuri şi animale”, ba chiar sînt şi nişte tătari care „duc doi enormi dromaderi”–; acum, după perioada sovietică ş.a., cînd l-am văzut eu, arăta cu totul, urmele tătarilor fiind în multe locuri şterse, în altele începînd să se reînfiripe.

Riza Fazîl îl încadra pe Eşref Şemi-zade între autorii[6] care „au pus bazele literaturii sovietice încă din perioada de dinaintea revoluţiei”[7]. A scris, pe cînd avea 16 ani, în ianuarie 1925, un poem intitulat Lenin (considerat debutul său), publicat la „gazeta de perete”, apoi în reviste, cărţi. Discutînd despre scriitorii vremii, Riza spunea că „în operele lor, în proză ca şi în poezie, a început să apară ca un centru vital ideea creării unei vieţi noi, editurile fiind deschise pentru autorii care abordează teme socialiste”[8]. În 1927, cînd avea 18 ani, a fost numit „redactor-responsabil” al revistei pentru copii „Surpriza plăcută”, în anul 1932 a absolvit Institutul de Stat al Tuturor Sovietelor (Cinematografie, secţia Literatură-Scenografie), din Moscova. Este perioada în care a publicat multe poezii, unele în tonul celei din 1933, numită „Dneprelstan”, dedicată întemeierii DneproGES, cu prilejul îndeplinirii „primului cincinal glorios”, care i-a adus mare succes în epocă („Hei, Dnepr, hei, împletire istorică!/ Hei, cînt al secolelor răsunînd fără frică!/ Spune, peste pietrele acestea s-a auzit/ Cîndva glasul învins al celor ce au fugit?// Spune, grotele de aici, cu copitele s-au săpat/ Cînd caii lui Mazepa pe aici au alergat?/ Potemkin cu satele lui de „păcăleală”[9]/ Pe aceste pămînturi s-au făcut fără de sfială?// […]// Astăzi vin vizitatorii încîntaţi de-aşa minune/ Ei ascultă imnul vieţii, ritmul care se impune./ Astăzi oastea muncii prinde prizonierul,/ Fluviul neînvins de veacuri, Dnepr, este robul.// Turbine pline de putere aici se află,/ Lumea veche se dărîmă, temeliile se surpă,/ Fierul, betonul, stînca, bronzul, totul cade,/ O nouă lume a celor ce muncesc, încet, încet răzbate.”. ş.a.)

Riza spunea că, „în ton cu vremurile”, mulţi învăţau pe de rost fragmente din poem, recitîndu-le din mers. „În şcoli, în cămine, în adunări, erau citite, recitate”. Citează în Istoria sa pe Ziyadin Geavtobeli, care scria: „Organizînd o adunare în faţa clădirii ministerului de învăţămînt, am pus poemul pe scenă. Erau prezenţi reprezentanţi ai literaturii, artiştilor, profesori, elevi… erau mulţi cei care veniseră aici. Participanţii au primit opera cu mare emoţie. Cauza era actualitatea operei. Pe lîngă aceasta, limba în care fusese scrisă era bogată, tablourile se construiseră cu măiestrie.”.[10] Poemul a fost publicat în ziare, reviste, iar în 1934 a fost editat ca o carte, succesul „a depăşit graniţele Crimeii”. Astfel, la vîrsta de 25 de ani „numele lui a apărut în Enciclopedia Marii URSS. În volumul 62 al acesteia stă scris: „Operele pline de entuziasm socialist, create în ultimii ani de Şemi-zade, sînt creaţii valoroase dedicate formării literaturii de tip socialist (epopeea Dneprelstan şi altele) prin lirism, măiestrie literară. Activitatea lui Şemi-zade merită consideraţie pentru arta folosirii limbii literare.”[11] Mai scrie Riza: „Despre acest poem, înainte de război, s-a instituit o întreagă literatură, evidenţiindu-se generaţia care i-a dat naştere, dragostea de patrie şi ideea internaţionalismului”[12].

Şemi-zade e unul dintre autorii tătari care s-au raliat de foarte timpuriu, aşadar, la modul de a gîndi/ trăi propus de soviete, dar, în afară de „direcţia” „proletară”, pe care şi-a însuşit-o, a militat şi pentru limba/ istoria/ naţiunea sa. Vorbind şi citind despre el am dorit şi să mă apropii mai mult de înţelegerea felului în care se schimbau lucrurile în Crimeea sub stăpînirea bolşevică, cum se schimba viaţa în oraşe şi la sate, cum se schimbau raporturile interumane, un mod de viaţă cu totul, cum s-au raportat la asta oamenii/ scriitorii din regiune înainte şi după 18 august 1944, momentul declanşării „surghiunului” poporului tătar crimeean.

Şemi-zade nota cum s-a apropiat de poezie: „scriam scrisori rudelor mele de la ţară cu versuri vesele, apoi, cu tablouri de natură, cu descrierile anotimpurilor, cu transformări de la un anotimp la altul. În acei ani guvernul sovietic s-a orientat să editeze o revistă scrisă de mînă, numită «Sapa de fier». Scriau cu mîna opt-zece numere, dar revistele circulau din mînă în mînă, fiind citite de cît mai mulţi oameni. Cîteva exemplare au ajuns şi la Aqmescit. Ca schimb la această activitate, relatez că noi, primeam de la Bahcesaray o revistă, tot scrisă de mînă, numită «Tovarăşul». De aici s-a născut ideea mea din primăvara anului 1924, să scriu o revistă la aniversarea a 7 ani de la revoluţia din februarie, deoarece eu scrisesem două articole cu temă folclorică, aşa cum aflasem de la înaintaşii mei; revista s-a numit «Bucură-te», cu subtitlul în paranteză Cutia de miere a lupilor […]; avea 24 de pagini în manuscris, cu fotografii cu tot. Dragostea mea pentru literatură şi jurnalistică s-a concretizat prin această mică revistă…”.[13]

Considerat un mare poet al Crimeii tătare, după debut scrierile i-au apărut tot mai des în ziarele/ revistele vremii, scriindu-se despre el, în tonul epocii. Prin anii ’30, numele lui era alăturat de critică unor faimoşi scriitori ai Crimeii, ca Bekir Cioban-zade, Şevki Bektore, Abdulla Latif-zade, Amdi Gheraybay. Pe de altă parte, Riza Fazîl şi S. Nogaev vorbesc şi despre faptul că el „aprecia” „în unele situaţii”, influenţele „de la marii scriitori ai epocii sale, cu care se întîlnea în dese împrejurări pentru a discuta problemele de literatură: Maiakovski, K. Ciukovski, F. Gladkov, M. Svetlov, S. Eisenstein, N. Hikmet, A. Lahuty, M. Calil, S. Burgun, U. Nasîr, H. Alimgean ş.a.”.

Bucurîndu-se de succes, a scris multe poezii. De pildă, în Moscova – Sevastopol compară viaţa de altădată/ ce/ cum a trăit în copilărie, cu modul în care trăia în Soviete, „admiră frumuseţile naturale ale patriei sale, munca transformatoare a omului, mărimea şi farmecul patriei sale” (R. Fazîl). A şi tradus mult, din Puşkin (versiunea la Fîntîna din Bahcesaray s-a bucurat de aprecieri), Mickiewicz, Lermontov, Nizami, Lev Tolstoi, Esenin, Taras Şevcenko ş.a. A fost perioada în care a fost şi el tradus în diverse limbi. Apoi valul de represalii abătut asupra scriitorilor crimeeni (acuzaţi de „naţionalism burghez”; după modelul cunoscut, din păcate, şi la noi: în 20 septembrie 1937 a avut loc la Aqmescit adunarea scriitorilor, în care au fost „înfierate” multe nume cunoscute ale epocii) în anii 1937-1938 l-a lovit, a fost persecutat, închis pe 24 iunie 1941 („a treia zi de război”), în 4 aprilie 1942 a fost eliberat, „negăsindu-se probe de vină”, iar în decembrie 1942 a plecat, invitat în Uzbekistan, la Taşkent, a lucrat în Fergana, editînd ziarul local ca secretar de redacţie. După eliberare, a revenit la Aqmescit în seara zilei de 17 mai 1944, şi-a revăzut familia, apoi, împreună sute şi sute de mii de tătari a fost surghiunit. În 1949 a fost arestat, condamnat la alţi 5 ani de închisoare într-un lagăr din Ural. De prin anii ’50, din ce am înţeles, şi-a continuat activitatea de scriitor, a scris cărţi, articole despre limba şi literatura tătară cultă/ populară, despre alţi scriitori  ş.a. În ultimii ani ai vieţii s-a dedicat istoriei literare. În Omür ve yaratıcılıq/ Viaţa şi creativitatea, pleacă de la începuturile literaturii tătare crimeene.

După al doilea război mondial a scris două poeme cunoscute, Alime (dedicat unei copile de 9 ani, Alime Abdennanova, ucisă de armatele lui Denisov), şi Kozyaş divar/ Zidul lacrimei. Poemul epic în 18 „cînturi”, încheiat cu un epilog, are 4176 de versuri, abordează o temă prezentă într-o formă sau alta la multe neamuri (şi) din zona noastră (la noi, de exemplu, în Meşterul Manole[14]), cea conform căreia o creaţie, pentru a rezista timpului, cere o jertfă umană, fie ea fecioară, iubită sau, uneori, mamă, într-o perspectivă în care vorbeşte şi despre istoria poporului său, despre condiţia umană/ condiţia femeii, dar şi a creatorului/ poetului.

Eşref Şemi-zade cîntă (într-un limbaj şi un mod accesibile cititorului comun), ca în poemele populare (căci toate, inclusiv ştiinţa şi cele ce vor fi în viitor ar avea, în viziunea sa, izvor în popor: „O, stimate cititor/ Invidios poţi fi uşor/[…]/ Cunoaşterea ştiinţei are/ Izvoare-n basmele tătare./ Scînteia civilizatoare/ Din vechi înţelepciuni răsare”), cum şi sună de multe ori textul său, povestea unui om sărman, a fiilor săi şi nevestelor acestora. Bekbav (care s-ar putea traduce cam „cel căruia îi prisoseşte”, scrie G. Akmolla), are trei fii (Emirhan, Umerhan şi Temirhan), creşterii cărora, rămas văduv, îşi dedică viaţa. Viaţa lor străbate ciclurile tipice tătarilor din cînturile populare: mici, la trei ani, se joacă, la cinci ani pasc oile, la zece călăresc de acum, apoi, după doisprezece merg la serbările cîmpeneşti tradiţionale, apoi la luptele „kureş”, pe la cincisprezece ani sînt printre învingători, se îndrăgostesc, doi fraţi pleacă după neveste (Temirhan/ „rezistent ca fierul”, a rămas acasă şi s-a însurat, sătul să muncească pentru familiile fraţilor, cu Aslăhan/ „adevărata stăpînă” – în pofida opoziţiei acestora, incitaţi de neveste –, fată orfană, săracă), străbat pămîntul (Istanbul, Bagdad, prin lumea islamului – „Din Kozleu la Karasu/ Din Karasu la Solhat/ De la Stambul la Erzurum/ Din Erzurum pîn’ la Bagdad”, dar şi, în cazul lui Umerhan, la bulgarii creştini, la nohai ş.a.). În final, fiii ajung la căpătîiul tatălui muribund, a cărui ultimă dorinţă e să i se înalţe un „zid larg” (o cetate), pentru rugăciune pentru călători şi caravane. Aslăhan are un băieţel, în timp ce se muncea la „zid”, care se tot prăbuşea. Cele două cumnate, Turchian şi Colpan, sterpe, şi, după apariţia „miraculoasă” a unui „sfînt” mai… aparte, pe nume „Muslin” („Muslin cel sfînt, vestit tătuc”), care, cu gîndul la cîştigul ce-l poate dobîndi făcîndu-le voia celor două, spune că „stelele” şi „cărţile” îi zic cum, pentru ca zidul să reziste cere jertfă prima femeie care va veni în zori de zi, îi pun gînd rău mezinei… Aslăhan cere să i se lase o gaură în zid, ca să îşi mai poată alăpta copilul: „Cînd trupul voi mi-l veţi zidi,/ Iar sus, pe cer,/ tot zi va fi,/ Dorinţa mea cea de pe urmă – / în zidul rece ce se curmă/ Lăsaţi-mi gaura necesară/ Să-mi alăptez copilul iar”.

În Epilog, poetul caută locul de legendă, găseşte cetatea şi gaura din zid şi se roagă pentru Aslăhan.

„Povestea” este concepută pe fundalul larg a ce înseamnă poporul din care fac parte autorul şi personajele sale, cu tradiţii, fel de a trăi, cu cele bune, şi mai puţin bune, cu muncă/ bunătate dar şi fanatism, cu oameni buni, dar şi parabole despre călăi ai neamului, simbolistica de zi cu zi, credinţe străvechi/ istorie/ geografie, cutume ş.a. Pe de altă parte, ades poetul vorbeşte şi despre limbă („Precum popoarele au toate,/ Avem şi noi valori înalte./ Iată, aceasta e comoara/ Din care ne hrănim istoria.// E limba mea, e limba ta […]/ În inimă, în creier este,/ În vene şi în sînge creşte”), importanţa ei pentru popor, şi pentru poet („Eu adun cuvintele/ Din comoara limbii mele”), şi mesajul pe care îl transmite prin intermediul acestui „tezaur” din străbuni: „Dar dacă limba ta maternă/ Nu e stăpîna ta eternă” […]// Atunci din opera trudită/ Ce dai poporului drept ţintă?”. Căci „cel ce a simţit/ Durerea neamului”, acela „destinul poporului lui/ L-a pus deasupra orişicui”.

Poate şi de aceea (dincolo de felul în care a înţeles/ s-a raliat la viziunea bolşevicilor) a rămas el în cărţile şi inimile tătarilor crimeeeni supranumit „Sultanul Poeţilor”, ilustrînd, în felul său, nevoile şi gusturile epocii/ locului, de aceea scriu mai toţi istoricii/ criticii, şi azi, despre el, reevaluîndu-i opera, de aceea spun Riza Fazîl şi S. Nogaev că în literatura tătarilor „de dinaintea războiului”, „ocupă un loc special”, şi: „pornind de la poezia sa, ajungînd la popularitatea sa neîntinată pînă azi, putem afirma că Eşref Şemi-zade, deşi uneori a fost lovit de soartă, poziţia sa de poet strălucit a fost apreciată întotdeauna”. Poate şi de aceea a ales Guner Akmolla, cunoscută în lumea tătarilor de la noi şi din alte ţări, să-l aducă în limbă română.

 

Eşref Şemi-zade, Kozyaş Divar/ Zidul lacrimei, poem, cuvînt înainte în limba tătară: Şakir Selim, Crimeea, traducere din tătară şi cuvînt înainte în limba română: Güner Akmolla, Editura Boldaş, 2005, 144 p.

[1] Simferopol, Republica Autonomă Crimeea, Ucraina, 2001, 640 p.

[2] Expresie întîlnită la turci şi tătari şi în Dobrogea, pînă la al doilea război mondial, scria G. Akmolla în altă carte.

[3] Aqmescit, „Moscheea Albă”, sau, cum i se spune azi în limba ucraineană, Simferopol. Istoriografia rusă consemnează altfel: oraşul a fost întemeiat în 1784 (baronul Iosif Igelström scria că în 1783 în Crimeea existau cca. 1.600 de moschei şi medrese) de către ţarina Ecaterina „cea Mare”, dar şi că acolo a existat, în vechime, probabil de prin secolele XIII sau mai curînd XIV, o aşezare a tătarilor, numită Aqmescit.

[4] N. Andrew, The Crimea: its towns, inhabitants, and social customs, By a lady, resident near the Alma, London, Partridge, Oakey, 1855., p. 33.

[5] Anatole N. Demidoff, 1st Prince of San Donato (1813-1870), în cartea sa: La Crimée, illustree par Raffet, Paris, Ed. Ernest Bourdin, 1855.

[6] Ca: Asan Cergheev, Memet Nuzet, Abdulla Latif-zade, Umer Ipci, Bekir Cioban-zade, Yaqub Şakir-Ali, Abdureim Altanlî, Ziyadin Geavtobeli, Geafer Gafar, Ilyas Tarhan, Irgat Qadîr, Mamut Nedim, Eşref Şemi-zade, Gafar Bulganaqlî, Kerim Geamanaqlî ş.a.

[7] „În operele lor, în proză ca şi în poezie, a început să apară ca un centru vital ideea creării unei vieţi noi, editurile fiind deschise pentru autorii care abordează teme socialiste”. [n. R.F. şi S.N., op. cit.]

[8] Versiunea română a citatelor din Istorie şi din Eşref Şemi-zade – G. Akmolla.

[9] Omorîndu-i pe tătari, în 1783, Potemkin a aşezat pe culmile munţilor case şi sate tătăreşti de carton, cu capete pictate la ferestre, „admirînd-o” pe ţarina venită în vizită în Crimeea.

[10] Revista „Yildiz” 1988, nr. 3, pag. 116. [n. R.F. şi S.N., op. cit.]

[11] Bolşaya Sovetskaya Enciclopedia, vol. 62, 1933, p. 285. [n. R.F. şi S.N., op. cit.]

[12] În anul 1936 poemul a fost tradus în limba rusă şi tipărit în revista „Literatura i iskuts vo Krîma”, spune R. Fazîl.

[13] E. Şemi-zade, manuscrise. [n. R.F. şi S.N., op. cit.]

[14] Mitul are largă răspîndire, sacrificiul pentru durabilitatea/ repararea construcţiilor fiind practicat în vechime „în Scandinavia şi la finici, la letoni şi estonieni, ruşi şi ucraineni, germani, în Franţa, Anglia, Spania”, pînă în Oceania, Polinezia, Asia (ecouri aparte în China, Japonia ş.a.). La români, numărul creaţiilor literare inspirate din mitul jertfei zidirii e semnificativ: peste 150 poezii, cca. 25 de piese de teatru, mai multe povestiri/ romane, între autori fiind Alecsandri, Iorga, Goga, Arghezi, Victor Eftimiu, Blaga, Victor Papilian, Dan Botta ş.a..

Revista indexata EBSCO