Sep 26, 2017

Posted by in ESEU

Eugen MUNTEANU – Martin Luther, Scrisoare deschisã despre traducere (I)

 

Cuvînt înainte

Anul acesta, pe 31 octombrie, se împlinesc 500 de ani de cînd Martin Luther (1483 – 1546) a afișat pe ușa bisericii din Wittemberg cele 95 de teze ale sale, declanșînd Reforma, vasta mișcare care avea să schimbe faţa Bisericii Universale, a Europei și a lumii întregi. Am crezut util să marcăm acest important eveniment prin publicarea versiunii românești a unuia dintre textele sale de mici dimensiuni, dacă nu cel mai important din punct de vedere doctrinar, oricum cel mai frecvent evocat de către filologii interesaţi de problematica traductologică. Cunoscută sub titlul Scrisoare deschisă despre traducere (Sendbrief vom Dolmetschen), mica scriere polemică a fost elaborată și publicată de Luther ca răspuns la multiplele și gravele acuzaţii formulate la adresa lui de inamicii doctrinari din tabăra catolică. Scrierea a fost tipărită în 1530, simultan la Nürnberg (de către destinatarul scrisorii, teologul Wenceslaus Link, prieten și colaborator apropiat al Reformatorului, care semnează și o scurtă prefaţă) și la Wittemberg (probabil de către autorul însuși). În prefaţa sa, editorul de la Nürnberg notează: „S‑a vorbit mult în ultima vreme despre traducerea Vechiului şi Noului Testament. Inamicii adevărului pretind că văd cum textul a fost alterat şi falsificat în multe pasaje; aceasta a provocat teamă la mulţi creştini obişnuiţi, şi chiar printre cărturarii care nu cunosc ebraica şi greaca”. Scopul publicării volumaşului, formulat explicit, este acela de „a micşora blasfemia profanilor şi a face să dispară temerile persoanelor evlavioase”.

Polemica se poartă în jurul versiunii în limba germană a Noului Testament, realizată de Luther pe baza originalului grecesc şi tipărită prima dată în septembrie 1522, la Wittemberg,  într‑un tiraj de 3000 de exemplare. Cunoscută mai ales cu numele de Testamentul din Septembrie (September Testament), cartea purta titlul de Das Newe Testament Deutzsch şi a fost bogat ilustrată cu gravuri de Lukas Cranach cel Bătrîn, prieten al Reformatorului. Epuizarea rapidă a exemplarelor ediţiei princeps i‑a determinat pe editori ca în luna decembrie a aceluiaşi an  să scoată pe piaţă un nou tiraj. Succesul popular al cărţii a făcut ca, pînă în 1537, să fie tipărite nu mai puţin de 16 ediţii. Cititorii erau atraşi de garanţia autenticităţii, conferită de apelul la versiunea greacă originară, dar mai ales de limba germană clară, flexibilă şi expresivă folosită de Luther, care asigura înţelegerea adîncă şi nuanţată a mesajului neotestamenar de categorii mai largi ale populaţiei.

Succesul la public al acestei versiuni a intensificat atacurile furibunde şi concertate din partea inamicilor, teologi, erudiţi sau oameni politici rămaşi fideli Romei, inamici calificaţi de Luther prin apelative depreciative precum papistaşi (Papisten), măgari (Esel) sau capete de măgar (Eselköpfen). Principalii adversari, menţionaţi în text, sînt ducele Georg de Saxonia-Meissen şi teologii catolici Hieronymus Emser, Iohannes Faber și Johannes Cochlaeus, iar dintre prieteni sînt menţionaţi, pe lîngă Wenceslaus Link, destinatarul scrisorii, filologii şi teologii Philippus Melanchton și Matthaeus Aurogallus. Se mai fac aluzii la teologii anabaptişti Ludwig Haetzer și Hans Denk, precum şi la Thomas Müntzer, protagonist şi acesta al Reformei, iniţial adept al ideilor lui Luther, ulterior adversar ale acestuia (pentru detalii despre aceste personaje, vezi mai jos, notele corespunzătoare).

Scrisoarea despre traducere a fost scrisă şi tipărită într‑un context istoric încordat. Luther se ascundea în castelul de la Coburg, de teama represaliilor care fuseseră ordonate împotriva lui de Papă şi de Împărat. Între lunile iunie şi noiembrie ale aceluiaşi an 1530, se ţinea la Augsburg dieta, care va constitui momentul de cotitură în istoria Reformei. În prezenţa împăratului Carol Quintul, care conducea în dezbateri tabăra catolică, Philippus Melanchton, şef al „delegaţiei” lutherane, a dat citire la 25 iunie celebrei mărturisiri de credinţă a lutheranismului (Confessio Augustana). După cum se ştie, în ciuda unor timide încercări de conciliere din partea împăratului Carol al V‑lea, confesiunea lutherană de la Augsburg a fost integral respinsă de tabăra catolică, ruptura devenind astfel definitivă.

Din punct de vedere compoziţional, Scrisoarea prezintă următoarea structură:

 

  1. incipit‑ul epistolar, cu formulele tradiţionale de adresare şi cu enunţarea temei centrale;
  2. invectiva polemică împotriva adversarilor „papistaşi”;
  3. expunerea principiilor lingvistice ale traducerii textelor sacre;
  4. expunerea principiilor teologice ale traducerii textelor sacre;
  5. argumentele împotriva cultului sfinţilor;
  6. finis‑ul epistolar, cu formulele tradiţionale.

 

Cît priveşte acum concepţia despre arta traducerii, teoretizată cu precizie şi exemplificată cu subtilitate în Scrisoare, Luther dovedeşte şi aici acelaşi curaj al deciziilor radicale ca şi în sfera dogmatică sau în cea eclesiologică. El recomandă şi decide să aplice el însuşi principiul transpunerii sensurilor originalului în limba‑ţintă, preferabilă redării literale, cuvînt cu cuvînt, a formei textului primar. Preferinţa pentru reproducerea sensului în detrimentul transpunerii literale nu reprezenta o noutate absolută. Autori antici importanţi precum Horatius, Cicero, Plinius cel Tînăr, ca şi erudiţi creştini din Evul Mediu, un Boethius sau un Johannes Scotus Eriugena, ca să nu mai vorbim de umanişti contemporani precum Erasmus din Rotterdam sau Juan Luis Vives argumentaseră avantajele traducerii libere faţă de transpunerea mecanică a literei textului tradus. Această poziţie raţională fusese împărtăşită şi de Sfîntul Hieronymus, dar numai în privinţa traducerii în latină a textelor laice ale culturii greceşti, deoarece, postulează cu convingere creatorul Vulgatei în celebra sa Epistola a LVII‑a, către Pammachius, întrucît o taină sacră se ascunde şi în ordinea cuvintelor, textele Sfintelor Scripturi sînt exceptate de la această regulă (Ego enim non solum fateor, sed libera voce profiteor me in interpretatione Graecorum absque scripturis sanctis, ubi et uerborum ordo mysterium est, non verbum e uerbo sed sensum exprimere de sensu.). Secole de‑a rîndul postulatul acesta al literalismului a fost cu stricteţe respectat în toate încercările de traducere a Bibliei, indiferent de epocă sau spaţiu cultural. Luther este primul autor creştin care arată că transpunerea corectă a conţinutului textelor biblice trebuie să primeze faţă de reproducerea literei. Marele reformator subliniază că, pentru a traduce corect şi adecvat este nevoie nu doar de cunoaşterea foarte bună a celor două limbi implicate în procesul traductiv, limba din care se traduce şi limba în care se traduce, ci necesară este deopotrivă şi o cunoaştere perfectă a conţinutului tematic al textului tradus.

Un alt element realmente revoluţionar pentru teoria şi practica traducerilor biblice introdus de Luther este, cred, invocarea a ceea ce poate fi numit geniul sau natura specifică proprie fiecărei limbi. Tradusă de noi prin sintagma specificul limbii sau al limbilor, expresia germană der Art der Sprache(n), literal ‘fel al limbii sau al limbilor’ apare de cinci ori pe parcursul Scrisorii. Luther arată că fidelitatea faţă de conţinutul autentic al textului tradus este condiţionată de fidelitatea faţă de limba‑primitoare. Exemplele comentate de autor ilustrează într‑un mod convingător recomandările teoretice.

Între noutăţile de ordin traductologic introduse de Luther se cuvine reţinută şi impunerea principiului ad fontes: ebraica pentru Vechiul Testament şi greaca pentru Noul Testament sînt limbile biblice originare, aşadar doar ele pot constitui baza de referinţă pentru traducerea Bibliei în alte limbi. Vulgata  este ea însăşi o traducere, aşadar un izvor secundar.

Cititorul interesat şi atent va remarca desigur că opţiunile traductologice, teoretice şi practice, ale lui Martin Luther se află intim implicate în discursul teologic general al Reformatorului, prin cei trei piloni ai învăţăturii sale: îndreptăţirea sau justificarea omului creştin sînt dobîndite în mod individual de către fiecare doar cu ajutorul harului divin, prin credinţă şi prin apelul la Sfînta Scriptură (sola Gratia, sola Fide, sola Scriptura).

Ca text de referinţă pentru traducerea noastră am folosit transpunerea în  germana modernă publicată cu titlul Ein Sendbrief D. M. Luthers. Von Dolmetzschen und Fürbit der heiligen, în Dr. Martin Luthers Werke, Band 30, Teil II, Hermann Boehlaus Nachfolger, Weimar,1909, p . 632-646. Am avut la îndemînă și textul original, în vechea grafie germană, consultat în:  Erwin Arndt (Hrsg.), Martin Luther. Sendbrief vom Dolmetschen und Summarien über die Psalmen und Ursachen des Dolmetschens. Mit einem Anhang ausgewählter Selbstzeugnisse und Übersetzungsproben, Halle/ Saale, Max Niemeyer Verlag, 1968.

 

 

Scrisoare deschisă despre traducere

 

Onorabilului și prudentului N1, binevoitorul meu prieten, har și pace întru Hristos2.

 

Onorabile, prevăzătorule, iubite domn și prieten,

 

Am primit scrisoarea voastră, în care îmi puneţi două întrebări sau probleme, la care îmi cereţi un răspuns. Mai întîi, mă întrebaţi de ce am tălmăcit cuvintele din capitolul al treilea din Epistola către Romani a Sfîntului Pavel Arbitramur hominem iustificari ex fide absque operibus, după cum urmează: Wir halten, daß der Mensch gerecht werde ohn des Gesetzes Werke, allein durch den Glauben” („Noi credem că omul este supus judecăţii3 numai prin credinţă, fără faptele Legii.”). Pe lîngă aceasta, îmi semnalaţi cum papistașii și‑au ieșit din minţi cu o aroganţă nemăsurată, pe motiv că în textul lui Pavel nu apare cuvîntul allein (‘numai’) și, în consecinţă, nu trebuie acceptat niciun adaos al meu la Cuvîntul lui Dumnezeu ș.a.m.d.  În al doilea rînd, sîntem întrebaţi dacă și sfinţii din ceruri mijlocesc pentru noi, căci citim că îngerii se roagă cu siguranţă pentru noi ș.a.m.d.

În ceea ce privește prima întrebare, aţi putea să le răspundeţi dumneavoastră în locul meu papistașilor, acolo unde doriţi, următoarele:

În primul rînd, dacă eu, doctor Luther, mi-aș fi putut da seama că turma papistașilor, fără deosebire, ar fi fost în stare să traducă corect și elegant în germană fie și un singur capitol din Scriptură, atunci m‑aș fi arătat cu siguranţă de-a dreptul umil și le-aș fi cerut ajutorul și sprijinul ca să traduc în germană Noul Testament. Dar, întrucît  mi‑am dat seama ­– și încă văd cu ochii mei – că niciunul nu are habar despre cum se tălmăcește, și nici măcar despre cum se vorbește în limba germană, mi-am asumat singur această osteneală. Se observă însă ușor că din tălmăcirea mea și din germana mea ei învaţă să vorbească și să scrie în germană; ei îmi fură așadar limba pe care înainte o știau atît de puţin, iar pentru asta nu numai că nu-mi mulţumesc, ci, dimpotrivă, o folosesc mai degrabă ca pe o unealtă împotriva mea. Eu însă mă bucur pentru ei, fiindcă îmi face plăcere să mă gîndesc că i-am învăţat să vorbească pe niște discipoli nerecunoscători și dușmani ai mei pe deasupra.

În al doilea rînd, puteţi să le spuneţi papistașilor că am tradus Noul Testament cum am putut și am știut mai bine, că nu am constrîns pe nimeni să-l citească, ci i-am lăsat liberi și le-am făcut numai un serviciu acelora care nu îl pot traduce mai bine decît mine. Nu îi este nimănui interzis să o facă mai bine. Cine nu vrea să îl citească pe al meu, să nu ţină seama de el, nu rog pe nimeni și nici nu felicit pe nimeni pentru asta. Sînt Testamentul meu și tălmăcirea mea, și așa trebuie să fie și să rămînă. Dacă am greșit pe undeva ceva (în ciuda voinţei mele, pentru că nu am avut rele intenţii și nu am vrut să traduc greșit fie și doar o literă), nu-i suport cu nici un chip pe papistași să-mi fie judecători, căci ei au acum urechile prea lungi pentru asta și nechezăturile lor de măgari sînt prea nevolnice, pentru ca ei să-mi poată judeca mie tălmăcirea. Eu știu bine cît meșteșug, cîtă sîrguinţă, cîtă judecată și înţelegere sînt de trebuinţă unui bun traducător, pe cînd ei, fiindcă nu au încercat acest lucru, o știu mai puţin chiar decît catîrii.

Se spune că „acela care construiește la marginea drumului, găsește mulţi maeștri”. Această zicală mi se potrivește și mie. Aceia care nu sînt încă în stare să vorbească în mod corect, necum să mai și traducă, iată‑i pe toţi maeștri ai mei, iar eu trebuie să le fiu discipol tuturor. Și totuși, dacă i-aș întreba cum se traduc în germană primele două cuvinte de la Mat. 1, Liber generationis, niciunul dintre ei, oricît s‑ar strădui, n‑ar scoate un cuvînt; iată‑i însă, meșteri iscusiţi, cum îmi judecă ei mie întreaga operă. La fel i se întîmpla și Sfîntului Ieronim, cînd a tălmăcit Biblia: lumea toată dorea să îi fie maestru, doar el singur nu era în stare de nimic. Și acestui bărbat bun i-au criticat opera unii care nici să-i lustruiască încălţările nu erau destul de vrednici. Îi trebuie deci multă răbdare aceluia care vrea să facă ceva de interes public, pentru că toată lumea vrea să facă pe meșterul știe‑tot și să pună carul înaintea boilor, să știe totul și, de fapt, să nu fie în stare de nimic. Acesta este felul lor de a fi, de care nu se pot dezbăra.

Aș fi fost bucuros să-l văd pe papistaș că se arată în stare de ceva și că traduce în germană o epistolă a Sfîntului Pavel sau un Profet. Presupunînd că nu ar întrebuinţa nici germana lui Luther, nici tălmăcirea acestuia, înseamnă că am vedea o germană și o tălmăcire alese, frumoase, vrednice de laudă. Căci am văzut deja un scriitoraș4 din Dresda, care și‑a însușit Noul meu Testament (nu-l voi mai numi în cartea mea, întrucît și‑a întîlnit judecătorul de acum5 și este oricum foarte cunoscut). El a recunoscut că germana mea este dulce și bună și și-a dat bine seama că nu ar putea face asta mai bine decît mine și totuși a vrut să o facă într‑un mod rușinos. A mers și a luat Noul Testament (al meu!) urmînd aproape cuvînt cu cuvînt tălmăcirea mea, a șters prefaţa, comentariile și numele meu și a pus în loc numele său, o prefaţă și comentarii proprii și a vîndut opera mea sub numele lui.

Ah, iubiţii mei copii, cît de mult m-a durut văzînd că principele ţării mele6 a condamnat și a interzis citirea Noului Testament al lui Luther printr-o prefaţă abominabilă și a poruncit să se citească Noul Testament al scriitorașului respectiv, care era în fond același pe care îl făcuse Luther.

Și pentru ca nimănui să nu‑i vină ideea că mint,  ia ambele texte, Noul Testament al lui Luther și Noul Testament al scriitorașului, compară-le și vei vedea care este tălmaciul pentru amîndouă. Se pare că el l-a peticit și l-a schimbat în cîteva locuri, lucru care de asemenea nu mi-a plăcut, dar pe care pot totuși să îl suport; nu îmi pasă prea mult de vreme ce mi-a păstrat textul. De aceea nici nu am vrut să scriu ceva împotriva lui, ci m‑am mulţumit să rîd în faţa marii înţelepciuni care a făcut ca să fie hulită, osîndită și interzisă atît de abominabil cartea mea, atîta vreme cît purta  semnătura mea, dar a poruncit să fie neapărat citită cînd a ieșit sub semnătura altcuiva. Asta da virtute! Să hulești și să schilodești cartea cuiva, să o pui însă după aceea în circulaţie sub propriul nume, chiar dacă conţine același lucru, căutînd  să obţii laudă și renume prin munca altuia, pe care mai înainte o huliseși?  Fiecare să judece cu mintea proprie o asemenea faptă. Mie mi-e de ajuns și sînt bucuros că lucrarea mea (așa cum se mîndrea și Sfîntul Pavel7) trebuie să se sprijine și pe dușmanii mei și cartea lui Luther trebuie citită fără numele lui Luther, sub semnătura dușmanilor. Cum aș fi putut să mă răzbun mai bine?

Și, ca să revin la subiect; cînd papistașul dumneavoastră insistă fără temei să se plîngă cu privire la cuvîntul sola – allein ‘numai, doar’, spuneţi-i imediat doar atîta: „Așa dorește doctorul Martin Luther să spună!” Și mai spuneţi‑i: „Un măgar și un papistaș sînt unul și același lucru!” Sic volo, sic jubeo, sit pro ratione voluntas8. Căci nu vrem să fim școlari sau discipoli ai papistașilor, ci magiștri și judecători ai lor. Dacă ei vor să se fudulească și să se mîndrească cu capetele lor de măgari, atunci și eu vreau să mă mîndresc în faţa acestor măgari, la fel cum Sfîntul Pavel s-a mărit în faţa sfinţilor săi nebuni9. Sînt ei doctori? Doctor sînt și eu! Sînt ei învăţaţi? Învăţat sînt și eu! Sînt ei predicatori? Predicator sînt și eu! Sînt ei teologi? Teolog sînt și eu! Sînt ei exersaţi în dispute? Exersat în dispute sînt și eu! Sînt ei filozofi? Filosof sînt și eu! Sînt ei dialecticieni? Dialectician sînt și eu! Sînt ei profesori? Profesor sînt și eu! Scriu ei cărţi? Cărţi scriu și eu!

Și, ca să mă mîndresc mai departe: Eu pot interpreta Psalmii și Profeţii, ei nu o pot face. Eu pot traduce, ei nu pot să traducă. Eu pot să citesc Sfînta Scriptură, ei nu o pot face! Eu mă pot ruga, ei nu pot. Și pentru a vorbi despre lucruri încă și mai neînsemnate: Eu le înţeleg dialectica și filosofia mai bine decît le înţeleg ei toţi la un loc. Și mai știu de asemenea că niciunul dintre ei nu‑l poate înţelege pe Aristotel. Dacă s‑ar afla printre ei vreunul care să înţeleagă corect o prefaţă sau un capitol din Aristotel, atunci eu m‑aș spînzura! Nu exagerez deloc, căci am fost crescut și educat încă de tînăr în arta lor, așa încît știu foarte bine cît de profundă și de vastă este aceasta. Tot așa de bine sînt și ei  conștienţi că eu cunosc și pot să fac tot ceea ce știu și pot și ei să facă.

Și totuși, acești oameni îngrozitori acţionează împotriva mea de parcă aș fi un novice, care ar fi pătruns astăzi dimineaţă în învăţătura lor și care nici nu ar fi văzut, nici nu ar fi auzit vreodată ceea ce predau sau ceea ce pot ei să facă. Ei se mîndresc cu mare fală cu știinţa lor și mă învaţă pe mine lucruri pentru care eu mi-am tocit tălpile încălţărilor încă de pe acum douăzeci de ani, astfel încît, la toate orăcăielile și ţipetele lor, ar trebui să cînt ca acea femeie stricată: „De șapte ani am aflat că potcoavele calului sînt de fier”10.

Așa aș răspunde deci la prima voastră întrebare! Și vă rog să nu le mai daţi nici un alt răspuns acestor măgari la nefolositoarele lor cîrteli legate de cuvîntul solaallein ‘doar’, în afară de aceasta: „Luther a vrut să fie așa!” Și mai spuneţi‑le: „El este un doctor mai presus decît toţi doctorii din întregul cuprins al papalităţii!” Și cu asta ne oprim aici. Am vrut să-i dispreţuiesc și i-am dispreţuit. Pe viitor nu doresc nimic altceva decît să îi dispreţuiesc, atîta vreme cît rămîn astfel de oameni, adică, precum spuneam, niște măgari.  Căci printre ei se găsesc unii prostănaci, care nu și‑au învăţat nici măcar arta lor de sofiști, precum doctor Fieraru și doctor Lingură11 și alţii ca ei, care sînt împotriva mea într‑o chestiune aflată  nu doar mai presus de înţelepciunea sofiștilor, ci și, după cum spune Sfîntul Pavel12, mai presus de orice înţelepciune și de orice raţiune a lumii. Desigur, un măgar nu are nevoie să zbiere, lumea îl cunoaște destul de bine după urechi.

Domniei‑tale însă și alor noștri vreau să vă arăt de ce am folosit cuvîntul sola, cu toate că  la Rom. 3 nu apare sola, ci solum sau tantum. Cu atîta precizie au ajuns prostănacii să privească textul meu! Totuși am folosit altundeva expresia sola fide și vreau să le reţin pe amîndouă: solum și sola. Am lucrat cu zel la traducere, pentru că am vrut să ofer o limbă germană curată și clară. Și foarte des ni s‑a întîmplat să căutăm un singur cuvînt timp de paisprezece zile, chiar trei-patru săptămîni, fără ca, adesea, să îl găsim. Astfel, la Cartea lui Iov, am lucrat eu, magistrul Phillips și Aurogallus13, ajungînd uneori ca, în patru zile, să putem finaliza abia trei rînduri. Dragul meu, acum cartea este tradusă în întregime și oricine o poate citi și o poate critica. Acum, dacă își aruncă cineva ochii pe trei-patru foi, nu se împiedică de nimic, dar nu devine conștient de ce moloz și ce crengăraie se aflau acolo, unde el alunecă acum ca pe o scîndură dată la rindea; căci am fost nevoiţi să asudăm și să ne căznim ca să dăm deoparte molozul și crengăraia din drum, astfel încît să se poată înainta ușor. Este ușor de arat dacă ogorul a fost curăţat mai devreme, dar nimeni nu vrea să smulgă copacii și butucii //cioatele ?// și să pregătească terenul. Nu există recunoștinţă pe lume; nici măcar Dumnezeu însuși, cu tot soarele și cu tot cerul și pămîntul pe care le‑a creat, și nici măcar pentru moartea Fiului Său, nu primește niciodată recunoștinţă. Lumea este și rămîne sub stăpînirea diavolului, pentru că nu vrea altfel.

Așadar, aici, la Rom. 3:28, am știut preabine că în latină și greacă nu apare cuvîntul solum și nu era nevoie să mă înveţe papistașii asta. E adevărat, aceste patru litere, s-o-l-a, nu apar în text, iar măgarii noștri le contemplă aşa cum se uită viţelul la poartă nouă, nu văd că ele corespund  sensului textului și, pentru cine vrea să traducă clar și viguros în germană, ele sînt necesare; căci eu nu am vrut să vorbesc nici în latină, nici în greacă, ci am intenţionat să tălmăcesc în germană. Acesta este specificul limbii noastre germane: dacă vorbești despre două lucruri, unul pe care îl accepţi și altul pe care îl negi, ai nevoie de cuvîntul allein ‘numai; doar’ alături de negaţia kein ‘niciun’ sau nicht ‘nu’. Se spune deci: Der Bauer bringt allein Korn und kein Geld. ‘Țăranul aduce doar grîu, nu și bani’. Nein, ich hab wahrlich jetzt nicht Geld, sondern allein Korn. ‘Nu, eu chiar nu am bani acum, ci numai grîu.’ Ich hab allein gegessen und noch nicht getrunken. ‘Eu am mîncat doar, nu am și băut.’ Hast du allein geschrieben und nicht durchlesen? ‘Ai scris doar, nu ai și citit de la un capăt la altul?’; nenumărate asemenea expresii sînt întrebuinţate zilnic. Dacă în latină sau greacă astfel de expresii ale vorbirii nu au nici un efect, în germană este necesar ca allein „numai; doar” să stea alături de negaţia nicht ‘nu’ sau kein ‘niciun’, pentru ca mesajul să fie complet și clar. Căci la fel de bine pot să spun: Der Baur bringt Korn und kein Geld. „Fermierul aduce grîu și niciun ban.”, dar kein Geld „niciun ban” nu sună la fel de clar și de complet cum sună atunci cînd spun: Der Baur bringt allein Korn und kein Geld. „Fermierul aduce doar grîul, nu și banii.”. Aici cuvîntul allein „numai; doar” sprijină negaţia kein, ca să formeze o propoziţie germană completă și clară14. Căci nu literele limbii latine ca atare trebuie întrebate cum să se vorbească germana, așa cum fac acești prostănaci, ci trebuie să ne uităm în jurul nostru cum vorbește o mamă în casa ei, copiii pe stradă, omul obișnuit la piaţă și să observăm ce le iese din gură, cum rostesc ei cuvintele, și apoi traducem; atunci ei vor înţelege și vor observa că li se vorbește în limba germană.

Hristos spune undeva: Ex abundantia cordis os loquitur. „Gura vorbește din preaplinul inimii”15. Dacă m-aș lua după acești măgari, ei mi‑ar arăta ordinea literelor în latină și ar traduce cam așa: Aus dem Überfluss des Herzens redet der Mund. „Din preaplinul inimii vorbește gura”16. Spuneţi-mi: Este oare limbă germană așa ceva? Ce german înţelege asta? Ce este aia Überfluss des Herzens „preaplinul inimii”? Niciun german nu poate spune așa ceva, afară de cazul că ar vrea să spună că cineva are o inimă prea mare, sau prea multă inimă! Dar nici așa nu este prea corect, căci expresia Überfluss des Herzens „preaplinul inimii” este tot atît de puţin germană ca și Überfluss des Hauses „preaplinul casei”, Überfluss des Kachelofens „preaplinul sobei de faianţă”, sau  Überfluss der Bank „preaplinul băncii”. În casa lor, o mamă sau un bărbat obișnuit spun mai degrabă: Wes das Herz voll ist, des gehet der Mund über. „Cui îi este inima plină, acela nu‑și poate stăpîni vorbele”. Așa ceva înseamnă a vorbi bine limba germană, cu așa ceva m‑am îndeletnicit întotdeauna, fără ca, totuși, din păcate, să o nimeresc de fiecare dată. Căci apropierea prea strînsă de litera textului latin ne împiedică foarte mult să vorbim o germană corectă.

Tot la fel se întîmplă cînd trădătorul Iuda spune, la Mat. 26:8: Ut quid perditio haec?, iar la Marcu, 14:4: Ut quid perditio ista unguenti facta est? Dacă i‑aș urma pe acei măgari și silabisitori, ar trebui să traduc: Warum ist diese Verlierung der Salbe geschehen? „De ce s-a întîmplat această pierdere de alifie?” Dar ce fel de germană este aceasta? Ce german spune Verlierung der Salbe ist geschehen „s‑a întîmplat pierdere de alifie”? Și dacă ar înţelege cumva corect, s‑ar gîndi că alifia s‑a pierdut și trebuie căutată, iar asta ar suna la fel de obscur și confuz.  Dacă asta este o bună germană, atunci de ce nu se așează ei la lucru și să ne facă un Nou Testament subţire, drăguţ și nou, dar fără să se atingă de Testamentul lui Luther? Eu chiar cred că ar trebui să‑și scoată la lumină arta lor. Dar, pentru a exprima Ut quid… etc., un german ar zice, fără îndoială, Was soll doch solcher Unrat? „Ce vrea să însemne o asemenea nesocotinţă?” sau Was soll doch solcher Schade? „Ce vrea să însemne o astfel de pagubă?”, ori Nein, es ist Schade um die Salbe! „Nu, este păcat de alifie!” O germană corectă este aceea din care se înţelege că este un păcat faptul că Magdalena a umblat necorespunzător cu alifia pusă deoparte și că a risipit‑o; aceasta era părerea lui Iuda, care se gîndea că alifia putea fi folosită într-un scop mai bun.

La fel se întîmplă atunci cînd îngerul o salută pe Maria și‑i spune: Gegrüsset seist du, Maria voll Gnaden, der Herr mit dir! ‘Binecuvîntată să fii, tu, Maria, cea plină de har, Domnul să fie cu tine’17. Pînă aici a fost ușor să tălmăcești literal textul latinesc în limba germană. Spune-mi, însă, dacă așa ceva este și o bună germană. Cînd spune oare un german Du bist voll Gnaden. ‘Tu ești plină de har’? Și care german înţelege ce înseamnă de fapt voll Gnaden ‘plină de har’? Trebuie că se gîndește la un butoi „plin” cu bere sau la o pungă „plină” cu bani; de aceea eu am preferat să tălmăcesc în germană prin Du holdselige ‘tu,  graţioasă’, cuvînt prin care un german să poată înţelege mai bine ce vrea să spună îngerul prin binecuvîntarea sa. Dar în acest punct i‑am supărat nespus pe papistaşi, fiindcă li se pare că am mutilat salutul îngerului și că, de data aceasta, nu am găsit cea mai potrivită expresie germană. Iar dacă ar fi trebuit să întrebuinţez aici cea mai bună limbă germană și aș fi tălmăcit salutul prin Gott grüsse Dich, du liebe Maria!  ‘Domnul te salută, iubită Maria!’ (căci așa vrea îngerul să spună și așa ar vorbi dacă ar vrea să o salute în germană), cred că ei s-ar fi spînzurat din evlavie pentru draga lor Maria, motivînd că eu am nimicit salutul îngerului.

Mă întreb ce rău ar putea ei să‑mi facă dacă tună și fulgeră împotriva mea! Nu vreau să-i împiedic să traducă după cum doresc, dar și eu vreau să tălmăcesc, însă nu după cum vor ei, ci după cum vreau eu. Cel căruia nu‑i place asta, n‑are decît să-mi lase traducerea în pace și să-și păstreze pentru sine  critica lui școlărească, deoarece eu nu vreau nici să-i văd, nici să-i aud. Ei nu trebuie să se simtă răspunzători de traducerea mea, cu atît mai puţin să dea socoteală pentru ea. Ai înţeles bine; eu chiar vreau să spun astfel: du holdselige Maria  ‘tu, graţioasă Maria’, du liebe Maria ‘tu, dragă Maria’ și să-i las pe ei să spună  du, voll Gnaden Maria ‘tu, plină de har, Maria’. Cine cunoaște limba germană, acela știe bine cît sînt de sensibile, cît de mult ne ating inima expresii precum următoarele: die liebe Maria ‘draga de Maria’, der liebe Gott ‘dragul de Dumnezeu’, der liebe Kaiser ‘dragul de împărat’, der liebe Fürst ‘dragul de principe’, der liebe Mann ‘dragul bărbat’, das liebe Kind ‘dragul copil’. Și nu știu dacă cuvîntul liebe ‘drag’ poate să exprime ceva la fel de cald și de simplu în latină sau în alte limbi, să pătrundă în inimă și să vibreze  împreună cu toate simţurile, așa cum o face în limba noastră.

Cred că Sfîntul Evanghelist Luca, întrucît stăpînea deopotrivă și ebraica și greaca, a vrut să redea cu precizie și cu claritate cuvîntul ebraic pe care îl întrebuinţează îngerul prin cuvîntul grecesc kecharitomeni18. Presupun de asemenea că arhanghelul Gabriel a vorbit cu Maria folosind aceleași cuvinte pe care le-a folosit atunci cînd a vorbit cu Daniel, pe care îl numea hamudoth și isch hamudoth, vir desideriorum, ceea ce înseamnă Du lieber Daniel ‘dragă Daniel’. Fiindcă acesta este felul de a vorbi al lui Gabriel, așa cum îl vedem în Cartea profetului Daniel19. Dacă ar fi trebuit să urmez întocmai doar litera textului, potrivit artei de a traduce a prostănacilor, ar fi trebuit să spun: Daniel, du, Mann der Begehrungen!  ‘O, Daniel, bărbat al plăcerilor!’ sau Daniel, du, Mann der Lüste! ‘O, Daniel, bărbat al poftelor!’. Oho! Asta da germană!

Un vorbitor de limbă germană aude desigur Mann ‘bărbat’, Begehrungen ‘pofte’, Lüste ‘plăceri’ ca pe niște cuvinte nemţești, deși ele nu sînt cuvinte pur germane, și simte că vorbele Lust ‘plăcere’ și Begier ‘poftă’ ar fi mai bune. Dar dacă am îmbina în traducere sintagma der Mann der Begehrungen ‘bărbat al poftelor’, atunci nici un german nu ar înţelege ce se spune și ar putea crede că poate Daniel se scaldă în apucături rele. Ce tălmăcire ar mai fi și asta! De aceea trebuie să las deoparte litera și să cercetez cum poate un german să exprime în germană ceea ce în ebraică se spune isch hamudoth. Observ atunci că germanul vorbește așa: du lieber Daniel ‘dragă Daniel’, du liebe Maria ‘dragă Maria’, du holdselige Maid ‘graţioasă copilă’, du niedliche Jungfrau ‘adorabilă fecioară’, du zartes Weib ‘fragedă femeie’ și așa mai departe. Căci, cine vrea să se apuce de traduceri, trebuie să deţină un mare depozit de cuvinte, ca să‑l poată avea la îndemînă pe cel potrivit, chiar și atunci cînd un singur cuvînt nu se potrivește la fel peste tot.

Dar de ce să vorbesc atît de mult despre traducere? Dacă ar trebui să arăt toate motivele și gîndurile pe marginea tuturor cuvintelor folosite de mine, aș avea nevoie de cel puţin un an să le notez pe toate. Eu am învăţat din propria experienţă ce înseamnă traducerea ca artă și ca muncă, de aceea nu îngădui oricărui măgar papistaș sau oricărui măgar flecar să mă judece sau să mă critice, atîta timp cît ei nu au încercat nimic niciodată. Cui nu-i place traducerea mea, să nu se atingă de ea! Fie ca diavolul să îl mulţumească pe acela care nu o apreciază și o critică fără știinţa și încuviinţarea mea. Dacă traducerea mea trebuie criticată, atunci vreau să fac eu însumi acest lucru. Iar dacă nu o fac eu însumi, atunci să fiu lăsat în pace cu traducerea mea, și fiecare să facă ce vrea el pentru sine, iar eu îi urez noroc bun!

Pot mărturisi cu conștiinţa curată că mi‑am arătat toată precizia și toată hărnicia de care sînt în stare și că nu am avut niciodată gînduri ascunse, deoarece nu am cîștigat nici un sfanţ din munca mea, nu am cerut și nici nu am primit plată. De asemenea, nu am pus mai presus mîndria și onoarea mea, Domnul Dumnezeul meu o știe, ci am făcut totul în slujba iubiţilor creștini și pentru slava Celui de Sus, care a revărsat în fiecare clipă asupra mea atîtea bunătăţi, încît, fie și dacă aș fi tradus de o mie de ori mai mult și dacă aș fi muncit de o mie de ori mai cu sîrg, tot nu aș fi meritat să trăiesc nici măcar o oră sau să‑mi păstrez sănătatea întreagă. Tot ceea ce sînt și tot ceea ce am se datorează harului și milostivirii Sale, ba mai mult încă, toate mi‑au fost plătite cu preţul sîngelui Său și cu amărăciunea sudorii Lui; de aceea, cu voia lui Dumnezeu, toate trebuie să slujească slavei Sale, cu bucurie și din adîncul inimii. Mă hulesc măgarii de papistași și scriitorașii, foarte bine! De lăudat mă laudă creștinii evlavioși împreună cu Domnul lor Iisus Hristos, iar eu mă simt cu mult mai răsplătit dacă fie și măcar un singur creștin recunoaște în mine un muncitor cinstit. Nu-i întreb nimic pe măgarii de papistași, ei nu sînt în măsură să-mi evalueze munca și aș suferi mult mai mult dacă ei m-ar lăuda. Ocările lor înseamnă pentru mine cea mai mare glorie și cinstire. Eu vreau să fiu un învăţat, și încă un învăţat model, iar ei nu sînt dispuși să îmi recunoască acest nume pînă la Judecata de Apoi, de asta sînt sigur.

Totuși, nu am dat literelor frîu liber prea mult, ci, dimpotrivă, atît eu, cît și colaboratorii mei, am avut multă grijă să nu mă îndepărtez prea tare de la literă, ci să mă ţin de ea acolo unde textul o cerea, ca, de exemplu, la  Ioan, 6:27, unde Hristos spune: Diesen hat Gott der Vater versiegelt. ‘Pe acesta l-a pecetluit Dumnezeu Tatăl’. Într‑o germană mai bună ar fi fost așa: Diesen hat Gott der Vater gezeichnet. ’Pe acestea l-a însemnat Dumnezeu Tatăl.’ sau Diesen meint Gott der Vater. ‘La acesta se gîndește Dumnezeu Tatăl’. Am preferat mai degrabă să încalc regulile  limbii germane, decît să mă abat de la cuvînt. Vai, tălmăcirea nu este un meșteșug la îndemîna oricui, după cum cred acești  nebuni, ci presupune o inimă dreaptă, evlavioasă, credincioasă, harnică, temătoare de Dumnezeu, plină de învăţătură creștină, experimentată, încercată. De aceea cred că un fals creștin sau un spirit sectar nu ar putea fi un bun traducător. Acest fapt este evident în versiunea Cărţii Profeţilor tălmăcită în germană la Worms20; chiar dacă a fost făcută cu multă hărnicie și se apropie de germana mea, traducerea a fost controlată de evrei și ei nu prea au arătat respect faţă de Hristos. În rest, traducerea aceasta vădește destulă măiestrie și hărnicie.

Asta ar fi de spus despre traducere și specificul limbilor. Dar nu m‑am bazat numai pe specificul limbilor și nici n-am ţinut seama doar de asta cînd l‑am introdus pe solum „numai; doar” la Rom. 3:28, ci textul însuși și gîndurile Sfîntului Pavel reclamă cu tărie această decizie; fiindcă el se ocupă acolo de principalul punct al învăţăturii creștine, și anume faptul că noi sîntem îndreptăţiţi numai prin credinţa în Hristos, fără nici o faptă bună prescrisă de Lege. Sfîntul Pavel exclude atît de categoric toate faptele, încît spune că faptele prescrise de Lege (care este totuși Legea și Cuvîntul Domnului) nu ne ajută pe calea cea dreaptă a judecăţii. Dîndu‑l pe Avraam drept exemplu, Pavel arată că acesta a supus judecăţii fără faptele Legii atît de mult, încît pînă și cea mai înaltă lucrare, care fusese poruncită de Dumnezeu mai înainte și mai presus de toate celelalte legi și fapte, și anume tăierea împrejur, nu l-a ajutat întru judecată. Avraam a fost îndreptăţit mai degrabă fără tăierea împrejur și fără vreo altă faptă, ci doar prin credinţă, așa cum o spune însuși Sfîntul Pavel Rom. 4: 2 „Avraam se poate făli că  a fost supus judecăţii prin fapte, dar nu în faţa lui Dumnezeu”. Așadar, numai credinţa ne îndreptăţește, acolo unde  toate faptele sînt excluse în întregime. Acesta ar trebui să fie sensul, și cine vrea să vorbească limpede și complet despre o asemenea eliminare a faptelor, trebuie să spună: „Numai credinţa, și nu fapta ne îndreaptă pe calea cea bună.”. Pe lîngă specificul limbii germane, esenţa însăși a lucrurilor reclamă această explicaţie.

Da, spun papistașii, sună scandalos și oamenii pot înţelege de aici că nu este nevoie să facă fapte bune. Ce ar trebui de spus, de fapt, dragul meu? Nu e cu mult mai scandalos faptul că Sfîntul Pavel însuși nu doar că spune „numai prin credinţă”, ci mai și varsă cuvintele într-un mod de-a dreptul brutal, spunînd  „fără faptele Legii”, de exemplu la Gal. 2:16, unde spune „nu prin faptele Legii”; și expresii asemănătoare apar în multe alte locuri. Căci expresia „doar prin credinţă” ar mai putea fi explicată cumva într‑o glosă, însă construcţia „fără faptele Legii” este atît de brutală, atît de scandaloasă și de rușinoasă, încît nici o glosă explicativă nu mai poate ajuta la ceva. Cu cît mai mult ar putea oamenii să înţeleagă de aici „că nu trebuie să facă fapte bune”, cînd  aud cum despre fapte li se predică prin cuvinte cuvinte atît de seci și de puternice precum:  „nicio faptă, fără fapte, nu prin fapte”? Nu e supărător că se predică „nicio faptă, fără fapte, nu prin fapte”? De ce să fie scandalos atunci că se predică „numai prin credinţă”?

Încă și mai scandalos este că Sfîntul Pavel respinge nu fapta banală, obișnuită, ci însăși faptele Legii. De aici, ar putea cineva să se scandalizeze cu atît mai mult și să spună că Legea este blestemată și condamnată în faţa lui Dumnezeu, și că, drept urmare, putem să facem răul, după cum spun unii menţionaţi la Rom. 3:8: „De ce  să nu facem răul, ca să fie bine mai apoi?”. Așa a început să facă un  Spirit Roșu21 al timpurilor noastre. Ar trebui oare ca, datorită acestui scandal, să abjurăm cuvintele Sfîntului Pavel ori să nu mai vorbim liber și spontan despre credinţă? Dragul meu, nici Sfîntul Pavel, nici eu nu dorim să producem un astfel scandal. Predicăm însă atît de direct împotriva faptelor și insistăm asupra credinţei atît de mult, deoarece oamenii trebuie să se scandalizeze, să fie izbiţi și să cadă, ca să poată învăţa și cunoaște că nu se îndreptăţesc prin fapte bune, ci numai prin moartea și învierea lui Hristos. Știind că nu se pot îndreptăţi prin faptele bune potrivit Legii, cu atît  mai mult vor înţelege că nu se vor putea îndreptăţi prin faptele rele, cu sau fără Lege! De aceea, nu se poate trage concluzia că, dacă fapta cea bună nu ajută, atunci putem săvîrși faptele rele! Tot la fel, nu se poate conchide că, deoarece soarele nu‑l poate ajuta pe orb ca să vadă, ar putea să-l ajute să vadă noaptea și bezna.

Mă cuprinde însă mirarea că lumea poate obiecta în faţa unor lucruri atît de evidente. Spune-mi doar dacă moartea și învierea lui Hristos reprezintă fapta noastră, pe care o noi o săvîrșim, ori nu. Nu este în nici un caz nici faptă a noastră, nici faptă a unei legi oarecare. Numai moartea și învierea lui Hristos ne eliberează de păcat și ne face drepţi, după cum spune Pavel la Rom. 4:25: „El a murit pentru păcatele noastre și a înviat pentru îndreptarea noastră”. Spune‑mi, în continuare: Care este fapta prin care să pricepem și să ne asumăm moartea și învierea lui Hristos? Aceasta nu poate fi o faptă superficială, ci numai credinţa veșnică, păstrată în inimă. Singură credinţa, da, doar ea, fără sprijinul altor fapte, cuprinde moartea și învierea, după cum ni se predică în Evanghelii. Ce înseamnă atunci toate acestea, că lumea tună și fulgeră, acuză de erezii și arde pe rug, chiar dacă, pînă la urmă, lucrurile ni se prezintă limpezi înaintea noastră și demonstrează că numai credinţa păstrează moartea și învierea lui Hristos, fără alte fapte. Moartea și învierea Lui reprezintă viaţa și îndreptarea noastră? Dacă este atît de evident că numai credinţa ne aduce, ne păstrează și ne oferă viaţa și îndreptarea, de ce nu trebuie să ne exprimăm explicit în acest mod? Nu e nicio erezie să crezi că numai credinţa îl cuprinde pe Hristos și că ne dă viaţă;  și totuși apare ca o erezie dacă cineva afirmă sau grăiește așa ceva. Nu sînt ei nebuni, necugetaţi și absurzi? Ei admit, pe de o parte, că lucrurile acestea sînt juste, dar condamnă afirmarea lor ca fiind injustă, ca și cum unul și același lucru ar putea fi în același timp și corect și incorect!

Și eu nu sînt nici singurul, nici primul, care spune că numai credinţa ne poartă pe calea cea dreaptă. Au spus-o înaintea mea Ambrozie, Augustin și mulţi alţii. Iar cine îl citește și îl înţelege pe Sfîntul Pavel cu siguranţă trebuie să spună așa și nu poate spune altfel. Cuvintele Apostolului sînt prea clare și nu admit absolut nicio faptă. Așadar, dacă nu există  faptă, atunci trebuie să existe numai credinţa.

O, ce învăţătură delicată, folositoare, nesupărătoare ar fi fost aceea prin care am învăţa că, pe lîngă credinţă, omul se poate mîntui și prin fapte! Este ca și cum am spune că nu doar prin moartea lui Hristos păcatele noastre sînt ispășite, ci că și faptele noastre ar contribui cu ceva la aceasta. Ar însemna un mod rafinat de a cinsti moartea lui Hristos dacă am spune că aceasta a fost ajutată de faptele noastre și că faptele noastre ar putea face tot atît de mult cît și moartea Sa. Am ajunge astfel să spunem că sîntem asemenea Lui ca putere și bunătate. Învăţătura aceasta vine de la diavolul însuși, care nu poate lăsa sîngele lui Hristos nepîngărit.

Pînă la urmă, lucrurile ca atare ne obligă să spunem că „numai prin credinţă ne îndreptăm”; de asemenea, specificul limbii noastre germane ne obligă să ne exprimăm astfel. Avem în plus exemplul Sfinţilor Părinţi și, de asemenea, ne constrînge pericolul care apasă asupra oamenilor, căci ei nu trebuie să rămînă legaţi de fapte și să neglijeze credinţa, pierzîndu‑l astfel pe Hristos, mai ales în vremurile noastre, cînd oamenii s-au obișnuit cu  faptele și este nevoie să fie separaţi de ele cu forţa. De aceea, nu e numai drept, ci și foarte necesar să se spună clar și cu tărie: „Numai credinţa fără fapte ne îndreptăţește!”. Îmi pare rău că nu am adăugat cuvintele alle ‘toate; oricare’ și aller ‘tuturor; oricăror’, așa încît să spun ohne alle Werke aller Gesetze ‘fără toate faptele, ale tuturor legilor’. Această idee trebuie afirmată cu tărie și pretutindeni. De aceea formularea aceasta trebuie să rămînă în Noul Testament tălmăcit de mine și, oricît ar fi măgarii papei de nebuni și de necugetaţi, tot nu ar trebui să o mai scoată din text. Este de ajuns ce am spus pînă acum. Dacă mă ajută Dumnezeu, vreau să vorbesc despre această problemă în tratatul De iustificatione. Să trecem acum la a doua problemă, dacă sfinţii trecuţi la ceruri mijlocesc pentru noi. Vreau să-ţi răspund aici pe scurt, căci mă gîndesc să public o predică despre îngeri, în care, cu voia Domnului, să tratez mai detaliat această problemă. Mai întîi, știţi și voi că în papistășie nu se predică doar că sfinţii se roagă în ceruri pentru noi — lucru pe care nu îl putem ști, pentru că Sfînta Scriptură nu ne spune  așa ceva —, ci și că sfinţii s‑au prefăcut în dumnezei, că ei trebuie să fie patronii noștri, pe care trebuie să-i chemăm în ajutor. Unii dintre aceștia nici nu au trăit vreodată. Fiecărui sfînt i-a fost atribuită o putere sau o tărie, unuia peste foc, altuia peste apă, celuilalt peste epidemie, febră și tot felul de nenorociri. Trebuie că Dumnezeu însuși a fost pasiv ca să lase pe sfinţi să acţioneze și să creeze în locul Lui! Papistașii sînt și ei acum conștienţi de această grozăvie și își strîng pipa pe furiș, se curăţă și se împodobesc cu mijlocirea sfinţilor. Vreau să amîn discuţia asta, dar fiţi siguri că nu o voi uita; să lăsăm pentru moment deoparte așa‑zisa curăţare și împodobire.

Pe de altă parte, voi știţi că Dumnezeu nu ne-a lăsat  nici un cuvînt  prin care să chemăm îngerii și sfinţii ca să mijlocească pentru noi și că nici în Scriptură nu apare vreun exemplu de acest fel. Găsim acolo cum că îngerii au vorbit cu părinţii și profeţii, dar niciodată nu le-au cerut să mijlocească pentru ei. Nici patriarhul Iacov nu îi cere îngerului cu care se luptă să mijlocească pentru el, ci ia numai binecuvîntare de la el. Mai mult, un exemplu contrar apare însă în Apocalipsă 22, și anume atunci cînd îngerul nu se lasă rugat de Ioan. Astfel, cultul sfinţilor apare ca un lucru mărunt al oamenilor, o născocire a lor, fără legătură cu Cuvîntul și cu Scriptura lui Dumnezeu.

Dacă, în ceea ce privește actul sacru al slujirii, nu ne este îngăduit să facem ceva ce Dumnezeu nu ne-a poruncit „iar cine face așa ceva îl pune pe Dumnezeu la încercare”, nu trebuie nici recomandat, nici tolerat ca oamenii să îi roage pe sfinţii răposaţi să mijlocească pentru ei, și nici să îi înveţe pe alţii să facă așa ceva, ci mai degrabă să îi înveţe să hulească și să ocolească acest obicei. De aceea, eu nu vreau să dau sfaturi și să-mi împovărez conștiinţa cu nelegiuiri ale altora. Mi-a fost mie însumi din cale afară de greu să mă separ de cultul sfinţilor, căci eram vîrît adînc în asta, aproape înecat. Dar lumina Evangheliei este atît de strălucitoare, încît nimeni nu poate fi iertat, dacă rămîne în întuneric. Știm cu toţii foarte bine ce trebuie să facem.

Pe lîngă toate acestea, un mod încă și mai periculos, și mai supărător este ca oamenii să se obișnuiască să întoarcă lesne spatele lui Hristos și să înveţe să se încreadă mai curînd în sfinţi decît în Hristos însuși. Căci sîntem prin natura noastră înclinaţi să fugim de Dumnezeu și de Hristos și să ne încredem în oameni. Este într‑adevăr extrem de greu greu să ne obișnuim să avem încredere în Dumnezeu și în Hristos, așa după cum ne‑am jurat și după cum sîntem datori. De aceea nu trebuie tolerată o astfel de ocară, prin care aceia dintre noi care sînt slabi și robi ai cărnii au căzut în idolatrie, încălcînd întîia poruncă și Botezul nostru. Nu e nevoie să-l desenezi pe diavol pe ușă, el va fi mereu prezent de la sine.

În fine, sîntem convinși că Dumnezeu nu se supără pe noi (și sîntem absolut siguri de asta!) dacă nu le cerem sfinţilor să mijlocească pentru noi, deoarece nu ne-a poruncit nicăieri asta. Fiindcă El spune că este un părinte gelos  și va abate lucruri groaznice asupra oamenilor care nu respectă porunca Lui. Aici însă nu există o poruncă, de aceea nu avem a ne teme de mînia Domnului. Căci, dacă de această parte se află siguranţa, iar de partea cealaltă primejdie mare și ocară împotriva Cuvîntului Domnului, de ce să trecem de la siguranţă la primejdie, acolo unde nu avem Cuvîntul lui Dumnezeu, care să ne susţină, să ne mîngîie și să ne îndreptăţească la nevoie?  De aceea stă scris: „Cel care iubește primejdia va pieri în ea” (Sir. 3:25). Și porunca Domnului spune: „Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău” (Mat. 4).

Da, spun ei, dar prin aceasta oare nu condamni întreaga creștinătate, care a ţinut pînă acum peste tot acest obicei? Răspuns: Eu știu foarte bine că preoţii și călugării caută o asemenea acoperire urîciunii lor și că vor să reproșeze întregii creștinătăţii pagubele provocate de neglijenţa lor proprie. Astfel, dacă ei ne obligă să spunem  că creștinătatea nu greșește, ar trebui de asemenea să spunem, implicit, și că nici ei nu greșesc și astfel niciuna dintre minciunile și greșelile lor nu poată fi pedepsită, fiindcă așa consideră întreaga creștinătate. Așa, nici un pelerinaj nu este nedrept, chiar dacă diavolul este de faţă acolo, nici o indulgenţă nu este nedreaptă, chiar dacă presupune minciună grosolană. Pe scurt, nu avem de a face aici decît cu un fel de sfinţenie vanitoasă. De aceea, faţă de astfel de situaţie, ar trebui să spuneţi așa: Nu e vorba aici despre cine este condamnat sau nu! Ei confundă intenţionat aceste lucruri stranii, pentru a ne abate pe noi de la tema principală. Noi discutăm acum despre Cuvîntul lui Dumnezeu. Ce ar fi sau ce ar face creștinătatea este o altă problemă. Întrebarea pe care ne‑o punem acum este următoarea: Ce este sau ce nu este Cuvîntul lui Dumnezeu. Ceea ce Cuvîntul lui Dumnezeu nu este nu constituie creștinătatea.

Citim că în vremea profetului Ilie în tot poporul lui Israel nu se afla Cuvîntul lui Dumnezeu și nu i se închinau slujbe lui Dumnezeu, cum spune el însuși: „Doamne, i-au omorît pe profeţii tăi și au nimicit altarele tale, iar eu sînt singur!” (1Reg. 19). Aici pare că regele Ahab și alţii i‑ar fi spus: „Ilie, cu asemenea cuvinte tu condamni întregul popor al lui Dumnezeu”. Cu toate acestea, Dumnezeu a salvat șapte mii de bărbaţi. Cum? Nu crezi că Dumnezeu și-ar fi putut păstra propria fiinţă în timpul papalităţii, chiar dacă preoţii și monahii creștinătăţii au fost mai degrabă învăţători vanitoși ai diavolului și au mers în Iad? Mulţi copii și oameni tineri au murit întru Hristos; căci, chiar și sub domnia Antihristului, Hristos a păstrat cu fermitate Botezul și a predicat cu simplitate textul Evangheliilor, Tatăl nostru și credinţa în amvon, pentru ca astfel El să îi ocrotească pe creștinii Săi și, deci, întreaga Sa creștinătate; și nu le-a spus nimic despre toate acestea acelor învăţători ai diavolului.

Chiar dacă creștinii au fost părtași la unele mici părţi ale nelegiuirii papale, măgarii de papistași nu au demonstrat încă faptul că iubiţii creștini au făcut asta cu plăcere. Încă și mai puţin a fost dovedit că ei au acţionat corect. Creștinii pot rătăci și păcătui cu toţii, dar Dumnezeu i‑a învăţat pe toţi să se roage prin Tatăl nostru pentru iertarea păcatelor. Dumnezeu poate foarte bine să le ierte păcatele pe care au trebuit să le săvîrșească  din neștiinţă și constrînși de Antihrist, fără să spună ceva despre ele preoţilor și călugărilor. Se poate însă dovedi cu ușurinţă că în întreaga lume a existat întotdeauna un mare vuiet de murmure ascunse și de plîngeri împotriva preoţimii, cum că nu se poartă cu creștinătatea așa cum se cuvine. Iar măgarii de papistașii au rezistat curajos, pînă în zilele noastre, cu foc și sabie, împotriva murmurelor și plîngerilor. Astfel de plîngeri și murmure dovedesc foarte bine cum au privit creștinii asemenea grozăvenii și cît de cum se cuvine s‑au comportat săvîrșindu‑le. Da, iubiţilor măgari papistași, veniţi încoace și spuneţi că asta ar fi învăţătura creștină,, minciunile împuţite pe care le-aţi impus cu de‑a sila voi, ca niște răufăcători și trădători ai iubitei creștinătăţi și ca asasini ai multor creștini care au murit pentru ea. Mărturie stau toate literele din toate decretele papale că nimic nu a fost niciodată predicat după consultarea și prin consimţămîntul creștinătăţii. La bază nu a stat nimic altceva decît principiul districte precipiendo mandamus „poruncim și predicăm cu stricteţe”. Așa ceva a fost Duhul Sfînt pentru ei. Creștinătatea a trebuit să îndure această tiranie, prin care i-a fost furată  Sfînta Taină și a fost ţinută în captivitate fără vina ei. Și totuși măgarii au vrut să ne vîndă tirania intolerabilă a propriei lor stricăciuni drept faptă voluntară sau ca exemplu pentru creștinătate și să se spele astfel pe mîini. Toate astea ne‑ar lua prea mult timp. Pentru moment, ar fi destul să răspund la întrebările voastre. Pentru mai multe, lăsăm pe altădată. Iertaţi‑mă pentru această lungă scrisoare. Domnul nostru Hristos să fie cu noi cu toţi. Amin.

Martin Luther,bunul tău prieten,din pustnicie22, la 8 septembrie, 1530

 

Note și comentarii

  1. Destinatarul scrisorii este Wenzeslaus Linck (1483 – 1547), erudit și teolog german, unul dintre cei mai apropiaţi adepţi ai lui Luther.
  2. Formula de salut de aici reprezintă o prescurtare a formulei de adresare folosită adesea de Sfîntul Apostol Pavel (1Cor. 1:3; 2Cor. 1:2; Gal. 1:3 etc.). În Vulgata: Gratia vobis et pax a Deo Patre nostro et Domino Jesu Christo.
  3. Avem aici de a face aici cu un concept‑cheie al teologiei lutherane, invocat frecvent și exprimat în germană prin substantivul Gerechigkeit și expresia verbală gerecht werden, care corespund în Noul Testament subst. gr. dikaiosuvnh sau dikaivwsi”, respectiv vb. dikaiovw și subst. lat. justificatio sau justitia, respectiv vb. justificare. Am încercat o redare nuanţată, în funcţie de context, a acestor termeni, prin verbul a îndreptăţi și substantivele îndreptare sau îndreptăţire, ori prin sintagme precum a supune judecăţii, a umbla pe calea cea dreaptă etc.
  4. Scriitorașul respectiv este Hieronymus Emser (1477 – 1527), care publicase, în anul 1527, din îndemnul şi cu sprijinul ducelui Georg de Saxa-Meissen, o versiune, chipurile proprie, a Noului Testament în limba germană, plagiată de fapt după versiunea lutherană de la 1522 (Testamentul din septembrie). A fost desemnat de Luther prin expresia „ţapul de la Leipzig”, într‑un pamflet intitulat An den Bock zu Leipzig. Inamiciţia dintre cei doi era mai veche, Emser atacînd cu virulenţă tratatul An den Christlichen Adel deutscher Nation, publicat de Luther în 1521.
  5. Emser, deja mort de cîţiva ani în momentul în care Luther scria aceste rînduri, se afla așadar înaintea judecătorului suprem!
  6. Este vorba despre ducele Georg de Saxonia-Meissen (1471 – 1539), supranumit şi Georg der Bärtige („George Bărbosul”) şi considerat de Luther drept „cel mai veninos, mai amar şi mai orgolios dintre inamicii mei”. Elogiat de către Erasmus într‑una din scrisorile sale pentru marea sa erudiţie, ducele de Georg de Saxonia s‑a impus ca unul dintre cei mai neînduplecaţi şi eficace adversari catolici ai lui Luther şi ai Reformei. Influenţat de criticile lui Hieronymus Emser, ducele Georg a semnat un decret interzicînd difuzarea pe teritoriile sale a versiunii lui Luther a Noului Testament, dar a permis şi a încurajat plagierea de către Emser a traducerii lui Luther (vezi şi supra, nota 3).
  7. Filip. 1:12‑28.
  8. Juvenal, Sat. 62:23: „Așa doresc, așa poruncesc, voinţa mea să ţină loc de justificare”. Unii exegeţi interpretează citarea în context a cunoscutului poet roman satiric drept o aluzie burlescă la formulări similare din repertoriul eclesial catolic.
  9. 2Corint. 11:16 și urm. Întreaga diatribă care urmează este, din punct de vedere retorico-stilistic, o parafrazare și o adaptare a acestui celebru pasaj paulin.
  10. Fragment dintr-un cîntec popular, probabil.
  11. Johannes Faber (1470 – 1541) și Johannes Cochlaeus (1479 – 1552), teologi catolici, au exprimat constant poziţiile catolice radicale împotriva teologiei lutherane. Amîndoi au participant activ la Dieta de la Augsburg (1530), numărîndu‑se printre redactorii actelor oficiale, prin care se combăteau tezele expuse în mărturisirea de credinţă luterană (Confessio Augustana). Johannes Faber a publicat împotriva lui Luther scrierile polemice Opus adversus nova quaedam dogmata Martini Lutheri (1552) şi Malleus Haereticorum, sex libris ad Hadrianum VI summum Pontificem (1569). Cochlaeus s‑a situat chiar pe poziţii extreme, recomandînd împăratului Carol Quintul măsuri militare drastice pentru împiedicarea răspîndirii lutheranismului. Indicîndu-i cu numele lor germane originare, Schmidt și Rotzlöffel, Luther îi ironizează pe doi dintre adversarii lui catolici cei mai îndîrjiţi pentru faptul că și-au latinizat numele, modă de altfel larg răspîndită în epocă. Prietenii și colaboratorii lui Luther, menţionaţi cîteva paragrafe mai jos, și‑au latinizat și ei numele neaoșe germane, Schwarzerd ‘pămînt negru’ devenind Melanchton, iar Goldhahn ‘cocoș roșu’ devenind Aurogallus.
  12. 1Corint. 1:20 și urm.
  13. Phillippus Melanchton (1497 – 1560) și Matthaeus Aurogallus (1490 – 1543), profesori de greacă și, respectiv, ebraică la Universitatea din Wittemberg și colaboratori ai lui Luther la traducerea Vechiului Testament. Melanchton, pe numele german originar Philipp Schwarzerd, şi‑a elenizat numele cu care a căpătat faima de mare erudit, poliglot, filosof, teolog, filolog, profesor şi poet, onorat de contemporani cu supranumele de Praeceptor Germaniae. Chemat profesor la Wittemberg la vîrsta de 21 de ani, a rostit discursul inaugural De corrigendis adolescentiae studiis, care i‑a impresionat pe contemporani. A fost cel care a redactat în 1530 actul fondator oficial al Reformei, celebra „mărturisire de credinţă de la Augsburg” (Confessio Augustana).
  14. În germana actuală, în exemplele date de Luther, în locul adverbului allein, se folosesc mai frecvent adverbele nur şi bloss.
  15. Mat. 12:34.
  16. Ordinea cuvintelor în limba germană este mult mai strictă decît în limbile romanice, așa încît explicaţiile lui Luther sînt mai greu de înţeles de către cineva care nu stăpînește germana ca limbă maternă.
  17. Luc. 1:28. În originalul grecesc, secvenţa sună astfel: cai`re, kecaritwmevnh, oJ kuvrio” metaV sou`, iar în Vulgata: ave, Maria, gratia plena, Dominus tecum. Cuvîntul prin care îngerul Gabriel o califică pe Sfînta Fecioară nu mai este atestat nicăieri, în niciun text, nici în greaca clasică, nici în Noul Testament ori în greacă medie sau bizantină. Din punct de vedere strict gramatical, kecaritwmevnh reprezintă forma de feminin singular a participiului perfect pasiv a verbului caritovw, verb care, la diateza pasivă, semnifică, aprox. ‘a fi dăruită cu har’. Calitatea de hapax legomenon a acestui cuvînt a fost interpretată adesea la modul simbolic: desemnează o calitate unică, caracterizînd exclusiv persoana unică a Maicii Domnului.
  18. Vezi supra, nota XX. Redarea în alfabet latin a literei grecești eta (h) de la finalul cuvîntului prin i în loc de e atestă faptul că Luther adoptase pronunţarea reuchliniană a literelor grecești, puternic influenţată de fonetica limbii neogrecești.
  19. Dan. 9:23; 10:11 și 19.
  20. Aluzie la versiunea dată cărţilor profetice ale Vechiului Testament de către Ludwig Haetzer și Hans Denk și publicată în anul 1527. „Controlul” evreiesc la care face aluzie Luther se referă la faptul că cei doi teologi anabaptiști menţionaţi au consultat frecvent niște rabini evrei care cunoșteau bine ebraica. Luther a preluat foarte mult din aceste traduceri în ediţia sa, publicată un an mai tîrziu, în 1528.
  21. Se referă probabil la Thomas Münzer (1469 – 1525), teolog şi predicator protestant. Admirator şi adept al lui Luther într‑o primă fază, se radicalizează ulterior, impunîndu‑se ca unul dintre liderii Războiului Ţărănesc German (1524 – 1525).
  22. În original apare expresia latinească ex eremo. Subst. lat. eremus, un împrumut după gr. ρημος, înseamnă ‘loc pustiu; pustietate’. Luther face trimitere aici la castelul Coburg, unde se refugiase în secret în anul 1530, de teama represaliilor papale.

 

Versiune românească de Eugen Munteanu și Mariana Nastasia

Cuvînt înainte, note și comentarii de Eugen Munteanu

Revista indexata EBSCO