Sep 26, 2017

Posted by in ESEU

Adrian PORUCIUC – De la Beda la Brexit – mãrturii ale mîndriei insulare britanice

În urmă cu peste un deceniu, în programul unei conferinţe internaţionale organizate de către Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, a fost inclusă şi o comunicare (cu titlul „Messages, Sages and Ideologies of the English”) a autorului de faţă, comunicarea fiind ulterior publicată într-un volum colectiv (2004). La momentul actual, consider că mult din materialul respectivei lucrări ar putea fi de interes pentru cei care îşi pun întrebări privitoare la rădăcinile şi motivaţiile mult discutatului Brexit şi ale mîndriei insulare arătate de susţinătorii respectivei „ieşiri din scenă”.

Un punct de pornire ar fi observaţia că fiecare ethnos, ca unitate identitară, şi-a produs, de-a lungul secolelor, propriile „mituri de origine” şi, colateral, propriile proiecţii ale mentalului colectiv. Dintre acestea, multe s-au dovedit pe parcurs a fi neplauzibile din punct de vedere „ştiinţific”, deşi au avut efecte notabile în plan socio-politic. E destul să ne amintim că, la noi acasă, mitul purităţii romane „în sânge şi limbă”, promovat în limbaj academic de către Şcoala Ardeleană, a avut un rol fundamental în emanciparea românilor, şi mai ales a celor aflaţi sub stăpînire străină. Mai recent a ajuns să fie însă luat foarte în serios, tot la noi, mitul purităţii dacice, manifestat şi în accese de „dacopatie” (detectabilă pe nenumărate bloguri). Totul ar fi de privit cu îngăduinţă, dacă unele asemenea abordări pseudo-academice nu ar duce şi la ieşiri de naţionalism agresiv. Dar excese de genul celor la care tocmai m-am referit nu sînt nici pe departe specifice doar românilor, după cum voi încerca să scot în evidenţă prin exemplele ilustrative date mai jos.

            Spre deosebire de românii romanici, a căror istorie a fost marcată de multe veacuri de „tăcere” (la nivel documentar), anglo-saxonii păgîni au avut norocul să fie creştinaţi, începînd din jurul anului 600, de misionari trimişi direct de la Roma. Aceştia au adus cu ei nu doar creştinism de coloratură romană, ci şi scrierea cu alfabet latin. Astfel că, destul de curînd după aceea, tineri anglo-saxoni şcoliţi în mănăstiri au ajuns să scrie în limba latină, apoi şi în limba maternă. Dintre acei anglo-saxoni s-a ridicat cărturarul cunoscut ca Beda Venerabilis (sau ca Bede, în engleza modernă), autor al unei „istorii bisericeşti a neamului anglilor” (Historia ecclesiastica gentis Anglorum, terminată în anul 731). Scrisă într-o latină cu totul respectabilă, opera lui Beda avea să fie tradusă apoi în engleza veche (în secolul IX, la curtea lui Alfred cel Mare), ajungînd peste secole să fie considerată a fi un adevărat certificat de naştere al poporului englez. Pe lîngă referirile la fapte deosebite ale anglo-saxonilor şi la minuni săvîrşite de reprezentanţi ai creştinătăţii timpurii din Anglia, este vizibilă în opera lui Beda şi o strădanie de valorificare a unor documente scrise şi de respectare a „legilor istoriei”, după model roman. Dar tot remarcabile sînt şi pasajele în care autorul Istoriei în discuţie prefigurează cîteva dintre aspectele principale ale patriotismului englez de mai tîrziu. (Să nu uităm însă un amănunt: potrivit dicţionarului onomastic Mackensen 1990, Beda era un nume “celtic la origine”, deci cărturarul cel plin de mîndrie anglo-saxonă ar putea să fi avut strămoşi dintre britanii autohtoni.)

Beda se arată a fi fost mîndru de sorgintea sa germanică şi de faptele strămoşilor anglo-saxoni, care cuceriseră o mare parte din Anglia încă din a doua jumătate a secolului V. În fragmentul de mai jos (din capitolul V al Istoriei) sunt relatate evenimente din perioada în care, după retragerea legiunilor romane din provincia Britannia, localnicii, rămaşi fără apărare în faţa unor atacuri ale triburilor din nordul Britaniei (neatinse de romanizare), au fost nevoiţi să apeleze la mercenari germanici, care îndată aveau să se transforme în invadatori:

În anul Domnului 449 [de fapt în 450], Marţian a devenit împărat […]. Pe timpul lui, la chemarea regelui Vortigern [al britanilor], anglii şi saxonii veniră în Britania în trei corăbii lungi şi li se dădu pămînt […], ca ei să apere ţara. Însă ei aveau de gînd să o supună. […] Aceşti nou veniţi erau din cele mai de seamă trei neamuri ale Germaniei, anume saxonii, anglii şi iuţii. […] Nu dură mult pînă cînd hoarde ale acestor neamuri străine dădură aşa năvală pe insulă, încît băştinaşii care îi chemaseră începură să fie cuprinşi de groază. […] Pe scurt, vîlvătăile stîrnite de păgîni se dovediră a fi pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele neamului [britanilor].

Este evident că, în spiritul vremii sale, cărturarul englez creştin considera dezastrele istoriei a fi pedepse divine. Acelaşi cărturar găseşte destule justificări pentru distrugerile provocate de anglo-saxoni în Britania post-romană (în care unele începuturi de creştinare a britanilor se datoraseră chiar unor soldaţi romani). Destul de curios este că Beda îi acuză pe britani că, deşi mulţi dintre ei erau deja creştini, nu au încercat să-i aducă la dreapta credinţă şi pe anglo-saxonii păgîni. Iată ce aflăm despre „crima” respectivă în capitolul XXII (în care anglo-saxonii sînt înfăţişaţi chiar ca „popor ales”):

La alte cumplite crime, pomenite cu mîhnire chiar de istoricul lor, Gildas, ei [britanii] au adăugat-o şi pe aceasta – că nu au propovăduit niciodată Credinţa printre saxonii sau anglii care locuiau împreună cu ei în Britania. Însă Dumnezeu, în bunătatea lui, nu şi-a părăsit cu totul poporul [anglo-saxon] pe care şi-l alesese; căci şi-a amintit de el şi i-a trimis mai vrednici propovăduitori ai adevărului, care să-l aducă la Credinţă.

 

Propovăduitorii la care se referă Beda au fost misionarii trimişi de la Roma, de Grigore cel Mare. În anul 597, sub conducerea lui Augustinus (cel care avea să fie mai tîrziu cunoscut ca Saint Austin, „patronul Angliei”), misionarii au ajuns în Kent, unul dintre cele şapte regate anglo-saxone ale momentului respectiv. Cu permisiunea regelui Aethelberht (încă păgîn, dar decisiv influenţat de soţia sa, Bertha, o prinţesă creştină din familia regală a francilor), misionarii au trecut la convertirea locuitorilor din Kent. Aşa a ajuns Canterbury, capitala acelui regat, să fie socotit şi peste veacuri inima Angliei creştine.

Chiar dacă Beda a trăit mai departe de Canterbury şi mai aproape de York (alt important centru religios, influenţat şi de spiritualitatea Irlandei creştinate de Sfîntul Patrick), el poate fi socotit a fi, în postura sa de anglo-saxon de expresie latină, un produs al misiunii romane din 597. Că atît Augustinus (Austin), cît şi Beda şi alţi cărturari anglo-saxoni au rămas ca nobile figuri ale istoriei spirituale a englezilor, se vede din texte scrise în secolele de după ei.

Ca un fapt remarcabil, cu toate distrugerile provocate culturii anglo-saxone de către cucerirea normandă, care a urmat după bătălia de la Hastings (1066), nuclee de cultură anglo-saxonă au supravieţuit în multe puncte din Anglia, mai ales în centre monastice. Un exemplu ilustrativ pentru curentul „underground” de împotrivire la impunerea francezei normande şi a modelelor „continentale” este textul cunoscut specialiştilor ca The Worcester Fragments, rămas într-un manuscris de pe la 1180 (însă probabil bazat pe un original scris în vechea engleză imediat după instalarea normanzilor lui William Cuceritorul în Anglia). Principalul ţel ideologic al „fragmentelor” era evident glorificarea valorilor spirituale anglo-saxone. Rîndurile de mai jos (traduse după Wakelin 1988) încă arătau, în original, prozodia poemelor anglo-saxone, cu versuri ne-rimate şi cu dese recurgeri la aliteraţie:

 

Sfîntul Beda (Sanctus Beda) la noi în Britania (on Breotene) s-a născut

şi cu-nţelepciune (wisliche) cărţi a tălmăcit (bec awende),

prin care oamenii Angliei (Englise leoden) au fost învăţaţi…

Abatele Aelfric, pe care-l numim Alcuin,

a fost cărturar (bocere) şi a tălmăcit cinci cărţi (fif bec),

Facerea, Ieşirea, Deuteronomul, Numerii, Leviticul,

prin care neamul ne-a fost învăţat în engleză (on Englisc)…

Acum pierdută e învăţătura, iar neamul ni-i oropsit (forloren).

Acum sunt alţii care îi dăscălesc pe-ai noştri (ure folc)…

Însă Domnul (Drihten) ne zice: „Vulturul

îşi îndeamnă puii la zbor înălţîndu-se deasupra lor” [citat în latină].

Acestea-s cuvintele Domnului trimise lumii (to worlde),

ca să ne ţinem cu toată credinţa de El (to Him).

 

Se pot face desigur observaţii critice la afirmaţiile autorului anonim (care trăia din amintiri preţioase, dar imprecise): Beda nu a tradus cărţi, ci şi-a scris principala operă direct în latină; Aelfric şi Alcuin nu reprezintă una şi aceeaşi persoană istorică; ordinea în care sunt enumerate cărţile Vechiului Testament nu e cea îndeobşte cunoscută. Dincolo de aceste „scăderi”, rămîn însă de evidenţiat fervoarea creştinească, elogierea înaintaşilor anglo-saxoni şi dragostea „de neam”. Să mai spunem, ca o paranteză, că se pot menţiona şi cazuri mai recente de refugiere într-un trecut glorios, atunci cînd prezentul e prea apăsător. (A se vedea, de exemplu, chiar a noastră mult discutată „rezistenţă prin cultură”, revendicată acum ca formă de împotrivire la apăsările perioadei comuniste, pe parcursul căreia şi noi glorificam figuri ale trecutului pre-comunist.)

Ne întoarcem în teren britanic, în perioada etichetată ca „anglo-normandă”, dominată de dinastia Plantageneţilor, încă vorbitoare de franceză normandă (un Plantagenet de frunte precum regele-cruciat Richard Inimă-de-Leu scriind chiar poezii în dialectul respectiv). Totuşi, destui reprezentanţi ai populaţiei majoritare supuse baronilor de sorginte normandă continuau să facă eforturi pentru a asigura continuitatea tradiţiilor culturale anglo-saxone. Un exemplu în acea privinţă este autorul textului intitulat Ormulum (scris pe la 1210), autor care semnează Orm (un nume bazat pe substantivul orm „balaur”, provenit din limba vikingilor danezi aşezaţi în unele părţi ale Angliei încă de pe vremea lui Alfred cel Mare). În introducerea dedicată „fratelui Walter”, Orm exprimă şi el, tot cu mijloace prozodice anglo-saxone (dar într-o engleză transcrisă după un sistem cît se poate de personal), aceleaşi sentimente de mîndrie „patriotică” şi de pioşenie creştină care sînt de văzut şi la Beda şi la anonimul cărturar din Worcester. Următoarele versuri din Ormulum sînt traduse după cele originale publicate în Wakelin 1988:

 

Am făcut cum m-ai rugat şi după voia ta,

am tălmăcit în engleză (Ennglissh) a Scripturii sfîntă-nvăţătură,

după măruntul cuget dat mie de Domnul (Drihhtin).

Tu te-ai gîndit că ea ar fi de mare folos (mikell frame),

dacă, de dragul lui Hristos, neamul englez ar învăţa-o,

urmînd-o şi împlinind-o, cu gîndul, cuvîntul şi fapta.

 

Orm se va fi simţit şi el a fi un fel de misionar în mijlocul propriului neam. Din punct de vedere strict literar, el nu a produs nimic deosebit (pentru că textul său nu arată talent poetic), dar Ormulum a avut marele noroc să ajungă pînă în vremurile noastre şi să ne înfăţişeze un creştin englez medieval, preocupat de starea neamului său.

La aproape un secol după Ormulum, adică pe la 1300, devenea populară în Anglia o scriere anonimă intitulată Cursor Mundi, cu mai multe variante dialectale. Voi reda în traducere un fragment din varianta nordică (după Baugh/Cable 1988):

 

După canonul bisericii sfinte (haly kyrkes)

această carte-i tălmăcită (translate) în cuvinte

de înţeles în limba englezească (Inglis tong),

pentru ca englezii s-o citească,

englezii cei din ţara Angliei,

s-o priceapă cei mai de jos dintre ei.

Stihuri franceze (Frankis rimes) pe-aici poţi citi

îndeobşte (communlik), oriunde te-ai găsi:

acelea mai ales pentru francezi se scriu.

Dar ce fac cei ce franceza n-o ştiu?

Să-i dăm fiecăruia limba sa

şi nu cred că s-ar supăra cineva.

Eu la englezul de rînd mă gîndesc,

cel care pricepe ce-i povestesc.

 

Oricine va fi scris versiunea originală a cărţii în discuţie, acela cu siguranţă a fost animat de intenţia de a promova o formă de engleză scrisă (măcar la nivel de dialect literar) într-o perioadă în care cultura de nivel mai înalt din Anglia era dominată de vorbitorii de franceză normandă. De fapt, din punct de vedere prozodic, Cursor Mundi reflecta deja influenţa modelelor continentale de vers rimat (cu o metrică destul de neregulată, aşa cum am căutat s-o redau şi în traducere). Iar în privinţa vocabularului, oricît de anti-francez ar suna mesajul autorului anonim, în Cursor Mundi apar multe împrumuturi lexicale din franceză (vezi translate şi rimes în fragmentul tradus mai sus), împrumuturi care erau deja de uz communlik în engleza de atunci.

Istoria secolului XIV a fost marcată de înşiruirea de evenimente care a constituit prima parte a Războiului de O Sută de Ani, război în care, printre altele, adolescentul Chaucer a căzut prizonier la francezi (fiind apoi răscumpărat). Războiul în discuţie a însemnat şi o dramatică desprindere a Angliei de Franţa (devenită inamicul numărul unu chiar şi pentru nobilimea de sorginte anglo-normandă). De fapt, pe parcursul perioadei respective, în ambele ţări s-au închegat forme de mîndrie patriotică şi chiar un anume „proto-naţionalism”. Una dintre urmările conflictului în discuţie a fost un reviriment al limbii engleze, deşi tot în forme dialectale. Şi, pentru că am adus vorba de Chaucer, s-a întîmplat că tocmai în anul 1340, în general considerat a fi anul naşterii marelui poet, un oarecare Dan Michel din Northgate îşi scria  propria „carte” (tot cu tematică religioasă, ca cea a lui Orm), în dialectul din Kent. După o scurtă introducere în proză, în care este amintit şi Saint Austin, ni se înfăţişează intenţiile religios-educaţionale ale lui Dan Michel, în versuri rimate:

 

Această carte este a lui Dan Michel din Northgate, scrisă în engleză chiar de mîna lui. Se cheamă Mustrare de cuget (Remorse of Conscience) şi ţine de biblioteca Sfîntului Austin din Canterbury (the bochouse of Saynt Austines of Canterbery).

Vreau să ştiţi de ce cartea de faţă (this boc)

în engleza din Kent a prins viaţă.

Am scris-o pentru oameni din popor (lewede men),

pentru tata şi mama şi tot neamul lor,

să-i apere şi să le fie de-ajutor…

 

Deşi Dan Michel a ţinut să se prezinte ca autor „cu semnătură”, el nu se apropie nici pe departe de Chaucer (cel cu nume normand), chiar dacă şi acesta avea să scrie, cu mare măiestrie însă, tot într-un dialect literar, bazat pe engleza vorbită pe atunci în  Londra. Dar, cu toată afecţiunea arătată limbii engleze şi tradiţiilor Angliei, Chaucer nu ar putea fi acuzat nici de patriotism exacerbat, nici de insularitate. El putea oricînd să scrie (şi a scris) în franceză, ca şi în latină. Iar pe lîngă prizonieratul în Franţa, a avut şi ocazia să călătorească în Italia, unde a aflat şi ce scriau unii italieni de seamă din vremea aceea (precum Petrarca şi Boccaccio). Nu am exagera deci să-l socotim pe Chaucer a fi fost „european” în spirit.

După Războiul de O Sută de Ani şi după Chaucer (m. 1400) au urmat evenimente mai bine cunoscute, drept care le voi prezenta lapidar. Războiul Celor Două Roze (1455-1485), în care s-au înfruntat două ramuri ale Plantageneţilor, s-a încheiat prin uciderea în luptă a lui Richard III (cel demonizat de Shakespeare) de către Henry Tudor, care avea să devină Henry VII, întemeietor al dinastiei Tudor. Dacă Henry VII nu a făcut decît să se abţină (în 1501) de a da curs chemării papale la o cruciadă anti-otomană, urmaşul său, Henry VIII, avea să rupă decisiv legăturile cu Roma şi să devină el însuşi cap al Bisericii Anglicane, ca biserică „de stat”. Ar fi de remarcat că, în timp ce mai timpuriul Henry V, ca mare învingător al Franţei (în 1415), a căpătat o statură eroică într-o piesă istorică shakespeariană, pe Henry VIII Shakespeare (foarte probabil în calitate de coautor) l-a prezentat într-o piesă care se încheie cu apoteotica naştere (în 1588) a fiicei regelui, Elizabeth, viitoarea Virgin Queen.

Shakespeare a devenit cunoscut mai ales ca maestru suprem în folosirea limbii engleze, dar el a fost şi un autor „multicultural”, prin selecţia sa de subiecte şi personaje, venind dinspre cronicile Angliei şi Scoţiei, dar şi dinspre tradiţiile războiului troian, sau istoria Greciei şi Romei antice, sau legende consemnate în ţări precum Italia şi Danemarca. Ca individ istoric, Shakespeare, a fost şi martor al unor evenimente epocale, care aveau să propulseze Anglia spre o poziţie de mare putere. De menţionat ar fi în primul rînd ieşirea victorioasă a Angliei din înfruntarea cu Spania (1588), ca şi întronarea lui James I, din dinastia scoţiană Stuart, ca rege al Angliei, după moartea „Reginei Fecioare” (1603). Acea „Uniune a Coroanelor” a fost un pas important, care avea să ducă însă abia în 1707 la un Act of Union (între Anglia şi Scoţia, unite ca United Kingdom of Great Britain), apoi la un alt Act (1801), care consfinţea includerea şi a Irlandei în Regatul Unit. (După primul război mondial, cea mai mare parte a Irlandei a devenit republică independentă, doar Irlanda de Nord rămînînd inclusă în UK.)

Deja sub Elisabeta I regatul englez a ajuns să se manifeste ca putere transoceanică. Se poate spune că începuturile fuseseră marcate de momentul în care bunicul Elisabetei,  Henry VII, l-a angajat pe John Cabot (de fapt un navigator veneţian, Zuan Chabotto) să exploreze coastele Americii de Nord, în 1497, deci la doar cinci ani după „descoperirea Americii” de către Columb. După ce Anglia s-a impus în războiul comercial cu Spania (izbucnit în 1564, anul naşterii lui Shakespeare), s-a făcut prima încercare de colonizare englezească pe continentul nord-american, într-o regiune desemnată ca Virginia (în cinstea „Reginei Fecioare”). În zona respectivă va fi întemeiat, în 1607, oraşul Jamestown (după numele regelui James I). Tot în Virginia aveau să fie aduşi primii sclavi africani, în 1619.

Paşi importanţi către viitorul British Empire au fost reprezentaţi de întemeierea companiei East India (1600) şi de prima aşezare propriu-zisă a englezilor pe sub-continentul indian (1624). „Acasă” au urmat frămîntările Războiului Civil (care au dus la executarea regelui Charles I Stuart şi la proclamarea, de către protestanţii conduşi de Cromwell, a unei forme statale parlamentar-republicane – Commonwealth). Alte evenimente demne de consemnat aici au fost Restauraţia din 1660, „Glorioasa Revoluţie” din 1688 (prin invitarea la tron a lui William de Orania) şi ocuparea Gibraltarului în 1704. India a fost ocupată pas cu pas pe parcursul secolului XVIII şi în prima parte a secolului următor. Regatul Unit a pierdut războiul cu  propriile colonii nord-americane (care şi-au proclamat independenţa, ca United States of America, în 1776), dar a ieşit apoi victorios din înfruntarea cu imperiul lui Napoleon. Perioada care a urmat a fost denumită „secolul imperial britanic” (1815-1914). Ca cea mai impozantă figură a acelui secol a fost considerată Victoria, întronată ca regină a Regatului Unit în 1837 şi proclamată împărăteasă a Indiei în 1876.

Din păcate, tocmai în epoca victoriană entuziasmele imperiale au transformat vechea mîndrie anglo-saxonă în naţionalism agresiv şi într-o formă specific britanică de şovinism, denumită în engleză jingoism. După cum indică dicţionarul etimologic Oxford, termenul respectiv se bazează pe o exclamaţie argotică (by jingo!), de origine obscură. Respectiva exclamaţie a devenit populară datorită folosirii ei într-un cîntec compus de G. W. Hunt în 1878, an în care naţionaliştii britanici (încurajaţi de prim ministrul Disraeli) protestau vehement contra atacării Turciei de către Rusia. (Este vorba de al nostru „război de independenţă”!) După aceea jingo a fost folosit ca poreclă pentru toţi adepţii unor „politici belicoase în relaţii cu puteri străine”.

Bineînţeles, şi pe parcursul perioadei colonial-imperiale britanice s-au scris versuri patriotice, dar ele nu prea mai aminteau de cele ale vechilor iubitori de neam pomeniţi mai sus. În această privinţă, interesantă este soarta unei poezii cu titlul, des citat, Rule, Britannia! (cu virgulă şi cu semnul exclamării, deci nu Rule Britannia, ca variantă fără punctuaţie, la care voi reveni mai jos). Poezia, atribuită poetului scoţian James Thomas, a fost scrisă în deceniul al patrulea al secolului XVIII şi a fost pusă pe note de Thomas Augustine Arne în 1740 (cîntecul fiind inclus într-o piesă cu măşti dedicată prinţului Frederick, fiul regelui George II din dinastia de Hanovra, cea redenumită ulterior Windsor). În text se afirmă, printre altele, că britanicii nu vor ceda în faţa unor „tirani trufaşi” – haughty tyrants (a se compara cu „barbarii de tirani” din imnul nostru naţional), iar dintr-un vers devenit parte din refren aflăm că „Britanicii niciodată nu vor fi sclavi” – Britons never will be slaves. Versul rimează tocmai cu îndemnul din care a fost extras titlul poeziei-cîntec: Rule, Britannia! Britannia rule the waves (traductibil ca „Stăpînă fii, Britania! Britania să fie stăpână peste valuri”). Îndemnul iniţial, al lui Thomas şi al lui Arne, era ca Britania să se impună ca supremă putere navală. În epoca victoriană cîntecul avea să aibă un mare succes, devenind un adevărat „imn naţional neoficial”. Dar, la aproximativ un secol după aceea, titlul şi refrenul aveau să se refere la stăpînirea britanică nu doar asupra mărilor şi oceanelor, ci asupra lumii întregi.

O analiză critică a manifestărilor naţionalismului imperial britanic din perioada victoriană este făcută de H. A. MacDougall în cartea sa privitoare la „mitul rasial în istoria engleză” (Racial Myth in English History – Trojans, Teutons, and Anglo-Saxons, 1982). Printre altele, în volumul respectiv (p. 97), MacDougall se referă la marea aniversare a naşterii regelui Alfred cel Mare (n. 849) şi la „spiritul jingoist” care a dominat acea aniversare. Ca exemplu ilustrativ este dată poezia The Anglo-Saxon Race publicată de poetului victorian Martin F. Tupper în 1850. Nu era o poezie patriotică scrisă pentru „tata şi mama”, sau pentru supravieţuirea „neamului englezesc”, ci o poezia menită să întreţină avîntul imperialist al britanicilor. Pe aceştia Tupper îi îmboldea să-şi întindă „cortul” peste tot globul, convins fiind că englezii sînt „adevăraţii stăpîni ai lumii” (the world’s true lords) şi că lumea aparţine de drept „rasei saxone” (the Saxon race).

În finalul volumului său, MacDougall menţionează doi autori care şi-au publicat, separat, speculaţiile pseudo-academice în chiar primul an al secolului XX. Este vorba, mai întîi de volumul prin care antropologul britanic A. H. Keane voia să demonstreze că „rasa anglo-saxonă” întruneşte toate calităţile pentru a prelua controlul „asupra destinelor umane”. Alt antropolog britanic, N. C. Macnamara, îşi publica şi el convingerile privitoare la „originea şi caracterul poporului britanic”. În volumul respectiv anglo-saxonii apăreau încadraţi în mai cuprinzătoarea „rasă teutonică”, descinsă direct din „vechea rasă ariană”. În viziunea lui Macnamara, cel mai ilustru reprezentant al rasei teutonice era „actualul Împărat al Germaniei” (Kaiser Wilhelm II), care era, de fapt, şi cel mai vîrstnic nepot al Reginei Victoria. (Din păcate, se cuvine să observăm, iluzia solidarităţii rasiale teutonice nu avea să dureze decît pînă la izbucnirea primului război mondial, pe parcursul căruia britanicii aveau să-i eticheteze pe germani drept „huni”, punct de pornire fiind  o comparaţie nefericită făcută chiar de Wilhelm II într-o cuvîntare.)

Fără îndoială, nu toţi britanicii au devenit jingoişti pe parcursul „secolului imperial”. După cum menţionează acelaşi MacDougall, chiar în acel secol voci ale unor britanici de seamă (printre care şi Darwin) s-au ridicat împotriva exagerărilor rasial-imperiale. Iar în secolul următor „mitul anglo-saxon” avea să cunoască o accentuată decădere, după cum se afirmă în următorul pasaj (MacDougall,1982, p. 130, trad. A.P.):

 

Evenimentele secolului XX, care au redus în aşa măsură poziţia internaţională a Angliei (şi chiar a Europei), au lăsat mitul anglo-saxon într-o stare de plîns. Astăzi el se mai bucură de puţini apărători educaţi, chiar dacă mai supravieţuieşte la nivelul prejudecăţilor populare. Principiile sale mai ies la suprafaţă, de exemplu, atunci cînd membrii Frontului Naţional mai organizează vreo întrunire publică; sau, cu mai multă subtilitate, cînd un prim ministru deplînge „năpădirea” culturii tradiţionale engleze de către influenţe străine şi îndeamnă la găsirea unei „soluţii clare în vederea stopării imigraţiei”. Ne putem totuşi îndoi că etno-centrismul unei mişcări populiste neo-fasciste, sau exasperările unui lider conservator confruntat cu probleme interne insurmontabile pot face ceva în vederea revigorării unui mit expirat, care şi-a epuizat utilitatea politică.

 

A nu se uita, comentariile de mai sus se referă la evenimente ale anilor 80. Era perioada în care Frontul Naţional deja îşi pierduse din avînt, unele principii ale sale fiind însă perpetuate de mai moderat-intelectualul UKIP (UK Independence Party, înfiinţat în 1991). Respectivul partid eurosceptic avea să  joace, sub conducerea lui Nigel Farage, un important rol pe direcţia Brexit.

În ce priveşte premierul (conservator) la care se referea MacDougall, este desigur vorba de „Doamna de Fier”, baroneasa Margaret Hilda Thatcher, cea care a gestionat nu doar cele mai ample greve ale minerilor englezi, ci şi conflictul armat (cu Argentina) din insulele Falklands-Malvinas (1982). Acest din urmă eveniment a fost o (ultimă?) ocazie  pentru tabloidele britanice de a publica articole privitoare la vitejia „flăcăilor noştri” (our lads) în recucerirea unor teritorii „de peste mări”. Am introdus o paranteză cu un semn de întrebare în propoziţia precedentă, deoarece în prezent conservatorii (în majoritate pro-Brexit) o au ca prim ministră pe Theresa May, care, foarte probabil, şi-ar dori să fie privită ca o a doua „Doamnă de Fier”. Cu doar cîteva luni în urmă, răspunzînd unor zvonuri potrivit cărora un Brexit ar putea duce şi la preluarea Gibraltarului de către Spania, Theresa May a declarat că UK se va împotrivi prin orice mijloace unei asemenea iniţiative. Cu astfel de ieşiri belicoase evident n-au fost de acord laburiştii, cei cu sprijinul cărora Londra a ajuns prima mare capitală europeana cu primar musulman: actualul primar londonez, Sadiq Khan, se trage dintr-o familie pakistaneză şi este proeminent reprezentant al partidului laburist. (Iar pentru că veni vorba de Gibraltar, să nu uităm că numele respectivei „stînci” strategice se trage din arabă, denumirea originală, Jabal Tariq – „Muntele lui Tariq” făcînd referire la Tariq, cel sub conducerea căruia, în 711, „maurii” au debarcat în Spania, pe care aveau s-o cucerească aproape în totalitate, în numele Islamului.)

Starea actuală de lucruri din UK este fundamental diferită de cea de pe timpul Reginei/Împărătesei Victoria şi foarte diferită şi de cea a perioadei în care Margaret Thatcher a condus guvernul britanic (1979-1990). Însă şi în zilele noastre, în care vechiul spirit expansionist a fost înlocuit de ceea ce presa britanică numeşte „naţionalism izolaţionist”, pot fi consemnate ieşiri belicoase, ca cele menţionate mai sus, sau altele, de dată foarte recentă. De exemplu, chiar la începutul lunii iunie a anului curent (2017), presa britanică semnala apariţia unei „misterioase efigii”, plasată (cu macaraua) pe vestitele stînci de la Dover (vizibile, pe vreme bună, şi din Franţa). Supradimensionata „efigie” o înfăţişează pe Theresa May (drapată în drapelul britanic), cu mîna stîngă ridicată (către Continent) şi cu două degete desfăcute în semnul victoriei, dar cu dosul palmei întors spre în afară (gest considerat a fi obscen). World News a comentat evenimentul într-un articol (online) cu titlul Rude Britannia, traductibil ca „Britania grosolană”. Este vorba în acest caz de o evidentă parafrazare a titlului cîntecului patriotic discutat mai sus. De fapt soarta cîntecului în discuţie pe parcursul ultimelor decenii oglindeşte fidel ceea ce MacDougall a perceput ca „stare de plîns” a mitului anglo-saxon. Voi da mai jos trei exemple ilustrative.

În 1972, deci cu exact un deceniu înainte de războiul din Falklands-Malvinas (război în care UK avea să se bucure şi de sprijin logistic american), Daphne du Maurier publica romanul Rule Britannia. În rezumat: locuitorii unui paşnic sat din Cornwall sînt martori ai unei neaşteptate debarcări de trupe americane, ulterior posturile de radio anunţînd că, deoarece Europa avea mult prea multe probleme, Marea Britanie şi Statele Unite au hotărît să formeze „o singură naţiune”, care, în perspectivă, avea să includă şi alte naţiuni anglofone (ficţiune, sau premoniţie?). Al doilea exemplu este reprezentat de o recent lansată serie de filme documentare, produsă de VICE Films sub titlul Rule Britannia (tot fără punctuaţia originalului). Cele mai mult episoade abordează aspecte britanice nu prea mobilizatoare, precum: şocant de ridicatul nivel al consumului de heroină din UK, numărul extrem de ridicat al recidiviştilor foarte tineri, dependenţa multor cetăţeni britanici de cupoanele de alimente, violenta revoltă a studenţimii britanice contra creşterii excesive a nivelului taxelor şcolare (2010) etc. Iar ca ultim exemplu voi menţiona un articol din Mail Online (15 iunie 2017), referitor la o recentă întrunire a Women’s Institute, o societate de „doamne politicoase unite într-o cauză comună”. La iniţiativa unora dintre doamnele respective, la un moment al întrunirii s-au intonat cîteva „cîntece patriotice vechi”, inclusiv Rule, Britannia! Reacţia altor doamne prezente (mai ales dintre cele care reprezentau „a doua generaţie de imigranţi”) a fost să nu se ridice respectuos în picioare, ba chiar să acuze organizatoarele de jingoism.

Ca sud-est-europeni, putem fi afectaţi de atitudinea negativă a multor britanici faţă de cei veniţi (legal) la lucru în UK, din ţări precum România şi Bulgaria, atitudine care contrastează frapant cu înţelegerea arătată de Regatul Unit faţă de valurile de imigranţi din fostele colonii „de peste mări”, adică din statele cuprinse în actuala „uniune de state independente” căreia i s-a aplicat vechea denumire de Commonwealth. Desigur, şi noi putem simţi chiar admiraţie pentru neo-britanicii de succes, precum respectivele doamne „de a doua generaţie” care au ajuns membre în Women’s Institute, sau precum Sadiq Khan, primarul Londrei, alături de care (ca exemplu ilustrativ) îl putem menţiona şi pe actualul prim ministru al Republicii Irlanda, Leo Varadkar („homosexual declarat, fiu al unui imigrant indian” – după cum aflăm de pe internet). Nu avem noi căderea să judecăm ce se întîmplă cu structura populaţiei şi cu mentalitatea din Marea Britanie. Dar, în condiţiile în care avem suficiente cunoştinţe despre cum era odată şi cum a evoluat respectiva mentalitate de-a lungul secolelor, ne putem pune întrebări precum următoarele: Oare pentru urmaşii neo-britanicilor de origini extrem de diverse vor mai avea vreo însemnătate figuri precum Beda, sau Alfred cel Mare, sau Regina Fecioară, sau chiar Shakespeare? Sau vor avea acei urmaşi capacitatea să înlocuiască aparent „expiratul” mit anglo-saxon cu vreun mit multicultural coerent (şi, eventual, chiar politically correct)? Sau va să marcheze mult-discutatul Brexit vreun reviriment al mîndriei anglo-saxone de pe vremuri?

 

Bibliografie

 

– Baugh, A. C./ Th. Cable, 1978. A History of the English Language. Englewood Cliffs: Prentice-Hall.

– Bede [Beda Venerabilis], 1968. A History of the English Church and People (trad. L. Sherley-Price). Penguin.

– Hoad, T. F. (ed.), 1993. The Concise Oxford Dictionary of English Etymology. Oxford: Oxford University Press.

– MacDougall, H. A., 1982. Racial Myth in English History – Trojans, Teutons, and Anglo-Saxons. Montreal: Harvest House.

– Mackensen, L., 1990. Das grosse Buch der Vornamen. Wiesbaden: VMA.

– Poruciuc, A., 1999. Limbă şi istorie engleză. Iaşi: Polirom.

– Poruciuc, A., 2004. „Messages, Sages and Ideologies of the English”, în vol. Messages, Sages and Ages. Suceava: Editura Universităţii Suceava.

– Wakelin, M., 1988. The Archaeology of English. Totowa, NJ: Barnes & Noble.

Revista indexata EBSCO