Sep 26, 2017

Posted by in Istorie literara

Dana SCHIPOR – Istoria vãzutã prin ochii unui slujbaș regal. G.T. Kirileanu, Martor la istoria României (1872-1960)

 

Evidenţiind ori de câte ori a avut ocazia valoarea fondului documentar G.T. Kirileanu, Constantin Bostan atrăgea atenţia încă din ani ’70 asupra acestei figuri culturale prea puţin recunoscute la acea vreme, publicând întâiul volumul G.T. Kirileanu. Contribuţii documentare, în colaborare cu Valentin Ciucă. Personalitate activă pe scena culturală românească, G.T. Kirileanu pare totuşi a nu se fi lăsat niciodată cu totul zdrobit sub greutatea marilor nume ale istoriei noastre: ca editor, etnograf şi folclorist, şi mai ales în calitatea sa de bibliotecar şi sfetnic de taină al Casei Regale, Kirileanu rămâne o figură de interes larg. De un exeget loial şi pasionat precum Constantin Bostan avea nevoie remarcabila figură nemţeană pentru ca azi să-i fie recunoscut meritul de prim editor al operei lui Creangă şi al publicisticii eminesciene, ori pur şi simplu ca martor din umbră la viaţa politică şi socială românească a secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. G.T Kirileanu sau Viaţa ca o carte. Mărturii inedite (1985), G.T. Kirileanu. Scrieri (2 volume, 1989-1997), G.T. Kirileanu. Un destin sub semnul lui Creangă şi Eminescu, la Palatul Regal (2010) sunt volume care atestă permanenta preocupare a editorului şi biografului nemţean, de altfel, el însuşi bibliotecar şi director al Bibliotecii Judeţene ,,G.T. Kirileanu” Neamţ, până de curând. Resimţită ca o ,,datorie din urmă faţă de memoria cărturarului” (cum mărturiseşte acesta în prefaţa ultimei sale lucrări), acţiunea de recuperare a acestei personalităţi, întreprinsă de Constantin Bostan, avea să culmineze în 2013, când, părăsind postul de director al bibliotecii unde activa, afirma satisfăcut: ,,De acum mă voi ocupa îndeaproape de un lucru despre care îmi pare rău să spun că nu m-am aplecat asupra lui atât cât ar fi trebuit, valorificarea moştenirii culturale a lui G.T. Kirileanu.”. În scurt timp, proiectul memorialistic de anvergură (6 volume) se concretizează în 3 volume iniţiale, în varianta în care până acum poate fi consultat.

G.T. Kirileanu. Martor la istoria României (1872-1960), cu ultimul volum (cel de-al treilea) apărut în 2015, la editura Rao, se constituie ca un proiect memorialistic amplu, al cărui nucleu iniţial – reconstruirea a ceea ce omul şi cărturarul Kirileanu a fost – se amplifică semnificativ sub privirile satisfăcute ale ,,arheologilor” culturali şi ale pasionaţilor de istorie, în general. De altfel, Constantin Bostan intuieşte el însuşi eventualele prefaceri ale proiectului său, căci, dincolo de recuperarea figurii lui Kirileanu, volumele deschid fereastra veche către panorama unei epoci de plin zbucium naţional, zdruncinate de evenimentele Primului Război Mondial, unde freamătul politic ajunge mai puternic decât oricare altul şi unde schimbările neaşteptate pe linia regalităţii lovesc cu precizie pilonii de rezistenţă ai societăţii române. Reîntorcându-ne la baza documentară a proiectului întreprins, ceea ce trebuie să atragă atenţia este tocmai caracterul disparat al acesteia, pe care însuşi autorul îl mărturiseşte. Ceea ce iniţiază autorul nostru devine un adevărat act de curaj, căci din notiţe, scrieri fragmentare, epistole şi jurnale incomplete (ceea ce lăsase moştenire Kirileanu), el începe ţesătura internă a acestui jurnal şi epistolar, adăugând note de interes cronologic, articole din presa vremii ori fragmente din memoriile contemporanilor. Astfel, mărturiile istorice moştenite fragmentar devin mărturii istorice recuperate în sensul lor tot mai larg, fiindcă evenimentele de răscruce de cele mai multe ori nu sunt narate prin limitare la o singură perspectivă subiectivă, cea a lui G.T. Kirileanu, ci ele devin proiecţie a unei întregi pleiade de contemporani, fie ei memorialişti preţioşi (sunt inserate pagini din jurnalul Reginei Maria ori din memoriile ministrului I.G. Duca, spre exemplu), fie gazetari de răsunet ai vremii. Iată cum, într-o evocare din jurnalul autorului a momentului semnării Tratatului de alianţă cu Antanta, editorul consideră necesare decupajul şi inserţia suplimentară ,,din memoriile unui important martor ocular”, ministrul I.G. Duca; altădată, consemnându-se momentul întrunirii Consiliului de Coroană din 1916, evenimentele ,,capătă noi lumini şi dimensiuni din perspectiva mărturiilor lui Louis Basset, vechiul curtean de taină” (şi se citează), după cum notează scurt biograful. În fond, acţiunea de recuperare a materialului istoric răzbate pe amândouă planurile: pe cel al reconfigurării unei personalităţi singulare (portretul unui om), dar şi pe cel al reconstrucţiei istorice (portretul unei epoci). Şi nu pare să fie deloc întâmplătoare această compensare de mărturie istorică adusă de Constantin Bostan în toate cele trei volume publicate până acum (dincolo de necesitatea ei întru reconstituirea contextului istorico-social în care personalitatea nemţeană a activat ca om de cultură).

Pentru aceasta, este important să revenim la textul şi la intenţiile prime ale scrierilor lui Kirileanu însuşi. Şi, făcând apel la o altă mărturie a custodelui fondului documentar G.T. Kirileanu, remarcăm precizia şi perseverenţa cu care cărturarul de odinioară face consemnări şi notează zilnic, pe bilete, frânturi de hârtie, ciorne, altădată chiar pe invitaţia oficială a unui eveniment, toate întâmplările la care fie rămâne simplu martor, fie ajunge el însuşi protagonist. Conştiinciozitatea cu care sfetnicul regal ţine evidenţa evenimentelor la care ia parte, este, înainte de toate, un act evident de conduită, un exerciţiu zilnic de preţ pe care autorul îl execută din conştiinţa necesităţii sale – să nu uităm că G.T. Kirileanu este fiu de ţăran şi se ridică prin propria voinţă ca om de cultură, fiind totalmente conştient că evoluţia sa implică determinare autodidactă. Nu este un lucru exagerat a bănui chiar că autorul de jurnal a avut drept model în acest sens tocmai jurnalul maiorescian, căci, de altfel, o evocare din 1911 îl înfăţişează pe acesta împreună cu apreciatul critic literar, consultând unul din caietele de însemnări ale acestuia. Este evident că discuţia celor doi culminează cu o mică observaţie pedagogică, căci adânc impresionat, tânărul cărturar pare să se despartă de Maiorescu reflectând, fapt pentru care şi consemnează în paginile personale, dar fără nici un fel de comentariu explicit, importanţa de căpătâi a lecţiei maioresciene: „A început apoi să ne arate foloasele jurnalului […]. Dacă scrii întâmplările vieţii îţi dai mai bine seama de ele şi se întipăresc mai bine în memorie, de unde mai multă consecvenţă în viaţă şi comunitate.”. Dar peste aceste lucruri, toate paginile sale de consemnări pun în lumină profilul omului de epocă, conştient de importanţa istorică şi evenimenţială a timpului căruia îi aparţine, dar şi de importanţa funcţiei sociale pe care o ocupă. Sfetnicul regal nu concepe jurnalul ca pe o oglindă a individualismului existenţial în sensul cunoaşterii şi explorării intime, ci el scrie jurnal cu toată luciditatea valorii sale documentare, cu atât mai mult cu cât revine peste ani asupra propriilor texte, şi le rectifică prin scurte note ce urmăresc, în chip evident, precizia informaţională. Şi tocmai în acest sens, Constantin Bostan nu face altceva decât să ducă o muncă complementară cu cea întreprinsă de autor, adnotând textele acestuia şi întregind, prin intermediul altor documente, tabloul de epocă pe care Kirileanu începuse a-l proiecta pentru posteritate.

Este lesne de remarcat că motorul intern al scrierilor lui Kirileanu se constituie din însuşi sentimentul adânc al necesităţii apartenenţei la o comunitate şi la o epocă puternic individualizate, dar fără să ignore importanţa particulară a demersurilor şi a intenţiilor sale culturale. Înainte ca posteritatea să-l asocieze în mod vădit cu funcţia sa exclusivistă pe care a ocupat-o la Casa Regală, G.T. Kirileanu trebuie receptat ca om de cultură, ca profesor, inspector şcolar, monograf, editor parţial sau integral al unora din cei mai mari scriitori ai noştri, bibliofil şi cititor pasionat. Dacă o parte substanţială a jurnalului şi epistolarului prezintă interes istoric, cealaltă parte înregistrează munca pasionată a cărturarului, munca sa documentară şi filologică. Foarte scurte sunt secvenţele de confesiune care să pună în lumină directă arhitectura sensibilă a autorului, şi în principal, dacă nu provin din anii tinereţii, de la începutul formării sale, când fragmentele introspective par mai lesne de înţeles, ele se strecoară aproape insesizabil, de o scurtime şi de o precizie chiar obiectivă, printre paginile de căpătâi scrise în timpul muncii sale la Casa Regală. Drept dovadă, odată cu funcţia căpătată, conştiinţa istorică şi documentară se accentuează, lăsând mai în umbră profilul umanistului Kirileanu. Şi totuşi, iubitorul de carte şi de natură se va întrezări peste tot printre rânduri, căci nostalgic permanent după plaiurile nemţene natale (până în 1935, când se va reîntoarce de la Bucureşti, la Piatra-Neamţ, fiind înlăturat din postul ocupat la Casa Regală), acesta îşi mărturiseşte cu prima ocazie (într-o scrisoare din 1895) şi ,,boala bibliofagă” intrată ,,într-un stadiu cronic”. Iar cele două coordonate ale naturii lui Kirileanu, ,,boala bibliofagă”, deci aspectul intelectual şi originea simplă, deci apetenţa pentru natură şi viaţa neaoşă, îl proiectează pe acesta ca pe un foarte complex şi interesant protagonist al istoriei noastre văzute la scară mică. De altfel, observaţiile pe care Titu Maiorescu le face acestuia în 1916 intuiau ţesătura internă delicată şi voit ordonată a celui care purta în chip oficial şi titulatura de funcţionar al Casei Regale: ,,- Dumneata, cu prinţii şi ţăranii! […] Dumneata eşti dintre cei care au mai mult înăuntru decât arată în afară.”

Atribuind scrierilor lui Kirileanu calitatea documentară, editorul Constantin Bostan îi conferă automat autorului poziţia privilegiată de ,,martor la istoria României”, aşa cum seria de volume pe care o avem în vedere se intitulează. Dar nu în mod exclusiv despre istoria mare trebuie să discutăm, istorie la care Kirileanu este simplu martor, ci orizontul de percepţie se bifurcă instantaneu. O dată este istoria mică din care însuşi Kirileanu face parte la un moment dat, este istoria care ,,se joacă” în spatele cortinei, dincolo de luminile scenei celei mari,  istoria din spatele istoriei de prim plan, a celei de care aparţine clasa politică în putere şi  regalitatea. Mărturiile sfetnicului regal sunt mărturiile care întregesc spectrul de percepţie al istoriei oficiale, căci ele aduc mult necesara privire dindărătul evenimentelor, privire care, dincolo de faptul că reconstruieşte figura istorică a personalităţilor, poate mai important, ea resuscitează omul, aspectul umanitar al acestor figuri emblematice. Lui Kirileanu îi reuşesc cu succes înregistrările mărunte şi savuroase ale stângăciilor din viaţa particulară regală, dar şi consemnările mai acide la adresa unor nume de care atârnă greu tradiţia noastră culturală. Poate că aspecte precum personalitatea lui Iorga mult doritoare şi îndelung însetate de laudă şi recunoaştere la adresa propriei munci, ori postura sa paternă, în deplină neajutorare şi slăbiciune la îngroparea propriei fiice, aşa cum autorul de jurnal le consemnează, doar ele mai recuperează astăzi din adevărata complexitate a unor profiluri umane marcante.

Pe cât de mică pare să fie această istorie „dindărăt”, pe atât de necesară se arată ea: istoria celor mici devine, în fond, revizuirea marii istorii, iar acest lucru face ca ea să devină, în fond, un element de potenţare în ceea ce priveşte înregistrarea sa obiectivă. Dar revenind la plasarea mărturiilor editorului operei lui Creangă, o dată sesizăm existenţa istoriei mici din care şi Kirileanu face parte, care atestă acestuia poziţia cuminte de simplu martor al istoriei României, evenimenţialul lucrând în favoarea celor care, prin poziţia ocupată, sunt protagonişti de primă linie; a doua oară sesizăm existenţa Istoriei ca desfăşurare de forţe ce scapă din mâinile marilor cârmuitori ai ţării, existenţa Istoriei ca forţă autonomă. Şi când Istoria cere să se scrie cu majusculă, atunci umanitatea însăşi devine în unanimitate simplu şi neputincios… „martor”. Astfel, se întâmplă ca micului slujbaş regal, care consemnează conştiincios facerea istoriei, să i se alăture, pe aceeaşi poziţie umilă şi eminamente pasivă, întreaga societate a epocii, de la oamenii cei mai înalţi, la cei mai obidiţi. Şi întocmai aşa se desfăşoară lucrurile odată ce puterea monstruoasă a Primului Război Mondial creşte peste putinţa de control a conducătorilor noştri. În 1916, în plin război, G.T. Kirileanu adresa retorica întrebare care condensa, în fapt, vocea unei întregi societăţi: ,,Unde e forţa şi clarviziunea conducătorilor?”, pentru ca Iorga să-i răspundă într-o scrisoare de pe 4 decembrie a aceluiaşi an că: ,,Îndată ce s-a văzut că lucrurile merg rău, nu mai era un om, în toată lumea politică, la care să te adresezi pentru a-ţi adăuga încrederea ce ai mai fi putut-o avea faţă de astfel de dovezi. […] Ţara era, în cel mai deplin înţeles al cuvântului, fără stăpân.”. Istoria ca forţă incontrolabilă, se pare, îşi intrase în drepturi.

De unde începe recuperarea unei personalităţi aşa-zis secundare, cum este aceea a lui G.T. Kirileanu, ştim, dar unde se termină ea şi care sunt orizonturile neaşteptate care se deschid prin munca de editare a unui astfel de fond documentar este imposibil de prefigurat. Readus astăzi în atenţia cercetătorilor şi a pasionaţilor de istorie şi istorie culturală de către cel care deja este recunoscut în calitatea sa de custode al fondului documentar G.T. Kirileanu, cărturarul pare să se recomande atât prin activitatea intensă desfăşurată în timpul vieţii, cât şi prin mărturiile scrise pe care le lasă moştenire posterităţii, cu deplina conştiinţă a valorii lor documentare. Când, într-o scrisoare din 20 februarie 1892, adresată învăţătorului său Mihai Lupescu, prea tânărul studios se pronunţa vertiginos şi dârz: ,,Când voi scrie, vreau să scriu; şi am să scriu.”, poate nu realiza pe deplin faptul că propriile-i afirmaţii îl obligau la remarcabile demersuri culturale. Astăzi, pornind într-un amplu proiect edificator, Constantin Bostan aduce la lumină cea mai clară dovadă a realizărilor lui G.T. Kirileanu: 6 tomuri de ,,jurnal şi epistolar” care dau, iată, măsura personalităţii sale adevărate.

Revista indexata EBSCO