Sep 26, 2017

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Teodor Sinezis – Ea e Matilda

 

Nu prea tînăr, cu o oarecare experienţă de presă, Teodor Sinezis debutează, după o scurtă experienţă în cenaclul qPOEM, cu o carte îndrăzneaţă – ea e matilda, Editura Paralela 45, 2016, colecţia qPOEM. Deşi moldovean din Tarcău, trăitor la Piatra Neamţ, el s-a orientat, ca ieşire în piaţa poeziei, spre zona de sud a ţării, debutînd în revista „Mozaicul” de la Craiova, în 2013, şi cu trei ani mai tîrziu, prin intermediul netului, a urcat la Piteşti, unde Călin Vlasie, printr-o strategie de promovare a poeziei şi poetului, a înfiinţat în 2015 cenaclul qPOEM. Peste patruzeci de poeţi, din diverse promoţii poetice, au publicat în această colecţie, justificînd ca fiind foarte viabil şi atrăgător proiectul lui Călin Vlasie.

Teodor Sinezis nu sare din tiparele noilor promoţii, dar este atent şi la ceea ce s-a scris înainte ca douămiiştii să propună noi formule poetice, dar mai ales un „nou loc comun” în limbajul poetic, oarecum dezinvolt şi uşor de transferat în tipare personale. Ceea ce a ştiut să facă de la început Teodor Sinezis este faptul că pe lîngă melanjul unui limbaj uzitat în poezia de la noi în ultimele decenii a strecurat cuvinte din alt spaţiu lexical, mai mult de specialitate, din cibernetică, creînd astfel impresia unei prospeţimi, unei noutăţi. Evident că poetul nu şi-a propus acest lucru, dar, din dorinţa de originalitate, de nou, a încercat un experiment care, se pare, i-a reuşit.

Cartea se vrea una în care dragostea este privită ca o experienţă prin care nu treci de unul singur, ci dimpreună cu „o femeie” sau cu imaginea ei pe care ţi-o construieşti virtual. În cazul lui Teodor Sinezis femeia este matilda, cu m mic, care devine personaj al cărţii, cu toate ingredientele identitare, de cu o geneză, de la prima pagină a cărţii, livrescă: „o văd cum iese din cărţile vieţii/ mele la fel/ cum dintr-un blitz sare/ o cobră în creierul meu apoi/ ray bradbury scoţîndu-şi talpa din gleznă/ dînd cu ea un şut parapetului/ inimii mele zice/ destulă moarte/ pentru această viaţă ea/ este matilda” (ea e matilda, p. 5). Şi de aici ştim ce să urmărim, chiar dacă unele pasaje par a o risipi într-o desuetudine, care, paradoxal, face bine poemelor: se vorbeşte de inimă, de suflet, de surîs, de gînduri, de greşeli, de zboruri, de răni şi aşa mai departe, noţiuni ce ţin de o concreteţe a fiinţei, care pune aici totul în mişcare. Imaginile create astfel, în combinaţii nonşalante, duc textul poetic într-o consistenţă viabilă, îmbietoare la lectură: „într-o zi/ gîndurile mele se vor face peşti din ei va exploda/ marea caraibelor/ şi tu/ vei fi un scarabeu undeva/ printre plăcile mele atomice/ îmi spunea matilda pe plaja de la/ 2 mai cînd/ macaralele şantierului naval îmi/ spînzuraseră privirile în cîrligele lor/ macarena good bye/ curbele trupului ei/ scuturate în peisajul industrial/ fredonau un refren ondulat” ( 2 mai babies, p. 8). Ce joc sinistru, horror chiar, poate antrena matilda în imaginaţia poetului: „cînd îţi vezi vezica biliară plecînd/ cu ficatul tău de mână/ la doctor atunci/ ştii că matilda iar/ s-a jucat/ de-a afganistanul” (afganistan, p. 9) O trimitere nu tocmai fericită, care ascunde o spaimă din care se poate ieşi printr-o altă spaimă.

Teodor Sinezis se strecoară foarte uşor prin astfel de situaţii, care, aparent, nu ar avea nimic cu poezia, ci doar cu un concret al ei. Lipseşte de cele mai multe ori ambiguitatea, care este înlocuită cu un tangaj imagistic, susţinut de un limbaj poetic, aşa cum am spus, proaspăt, pus pe un eşafodaj solid, ivit dintr-o cunoaştere a poeziei bune de la noi şi de aiurea. Iată o construcţie cu inflexiuni din mai toate zonele bănuite a fi ale poeziei: „prea atent la felul cum înghite şarpele/ încolăcit al prezenţei matildiene/ elefantul fantasmele mele (sintagmă nefericită, n.m.)/ nu aud nici sfîrîitul ciupercilor/ în cuptor/ nici ştirea cu jihadistul care şi-a ucis mama/ într-o piaţă publică sau alte/ năzdrăvănii hollywoodiene cu minţi/ fără suflete/ liniştit cît se poate mă uit/ la pachidermul din ce/ în ce mai sustras în timp/ ce trage pe trompă impresii rotunde/ de coapse sau sîni/ de genunchi îăn rinichi de tot/ felul de lucruri conexe da/ îmi arunc ancora fix/ în mijlocul sîngelui/ acestor zile/ pansez zile/ pansez rănile lor cu pielea/ de jar a matildei” (ouroboros’, p. 11). În astfel de texte se vede clar dicteul automat prin alipirea unor imagini ce, aparent, nu se leagă. Încet, încet se profilează portretul madildei, un personaj din care extragi cu greu femeia şi rostul ei într-o poezie ce nu e de dragoste, cum se lăsa a se înţelege de la început, ci frizează dragostea, existenţa, probabil şi frumuseţea acesteia.

Iată şi emblema acestei cărţi, care o evidenţiază pe matilda ca fiinţă ca vie, extrasă din undele magnetice şi memoria unui siliciu numit timp, şi tandră, şi bucolică, aievea: „sau singură sau/ nebăgată preţ de cine ştie cîte minute în seamă/ o vezi cum culege din stratul/ însuşirilor ei o legătură/ din pătrunjelul charismei (iarăşi o sintagmă neinspirată, vetustă ca îmbinare, n.m.)/ ţi-o întinde pe dinaintea ferestrei/ de chat/ presară cîteva emoticoane în jur/ le frăgezeşte cu o puzderie/ de selfe-uri dezbrăcate/ de inhibiţii/ şi gata” (cînd e prea tristă, p. 15). Matilda este aproape firească, totuşi, ea „iese la plimbare”, cu „mişcările ei pisicoase”, în timp ce deciziile ei, cînd se supără, nu sunt normale, ca ale oricărei femei, ci în faţa tastaturii ia atitudini descrise astfel: „…face/ ctrl+a & ctrl+x cu reputaţia mea/ apoi ctrl+v fix în incinta/ deranjului dumisale” (de obicei, p. 16). Alteori „îşi scoate mănuşa visului (altă sintagmă nefericită, vetistă, născută din vechiul loc comun al poeziei, n.m.) prin creştet”.(dimineaţa mati, p.18). Este şi o mercantilă: „adoră preţurile” (flori fete şi băieţi, p. 19).

Portretul matildei se întregeşte de la pagină la pagină, de la poem la poem. Lui Teodor Sinezis nu-i scapă mai nimic din ceea ce ar putea fi femeia pe care el o descrie, fie ruptă din realitate, fie scoasă din imaginaţie cu fidelitatea pe care numai un aparat de fotografiat o poate face.. Iată şi un detaliu elocvent, care pune în evidenţă atenţia cu care poetul scoate în evidenţă amănunte de altfel de neobservat nici de prozatori cîteodată: „cînd  nu are chef de vorbă iar aerul/ meu moare să-i soarbă cuvintele/ scrijeleşte uşor eternul cu unghia/ îşi scoate din geanta ce se ridică/ plutind deschisă spre ea/ amuleta din piatră acră/ face cîteva/ injecţii/ şi discuţia mea o rupe la fugă/ tîrîndu-mă după ea dincolo/ de orice tertipri” (lei it behe he, p. 21). Titlul ne scoate cel puţin un zîmbet, dacă nu chiar un hohot de rîs!

Cartea merge pe acelaşi registru, de portretizare şi scoatere în evidenţă a unor tuşe de remarcat. Nu-i scapă nici talentele culinare de care matilda se bucură, deşi unele deserturi nu-i prea ies. „dacă prăjiturile/ îi ies prea/ prăjite îşi varsă/ necazul pe unghii/ pensete reviste de modă/ pe mine(…)/ îmi fură inerţia toarnă pe ea/ cîteva picături din picătura cu care se umple/ paharul” (p. 24). Iar cînd vorbeşte, matilda are comportamente la fel de ciudate: „îmi răsuceşte litere-n  buze onomatopee/ în timpane/ din simfonia glasului ( o altă expresie nefericită, şi dintr-astea sunt foarte multe în carte, ceea ce ar trebui să însemne caracteristica poeziei lui Teodor Sinezis, ceea ce nu dă notă bună; pe viitor ar trebui să evite astfel de construcţii, pentru a scoate poezia din forma leneşă a unor astfel de construcţii stilistice, n.m.)/ ei izbucneşte/ guvizi, cinematografe, aeroplane/ un petici de lumină/ în privirea mea întinsă peste felia ei de viaţă” (p. 25.) Şi astfel se construieşte poezia prin burta calculatorului: „azi am parolă wireless/ la ruterul excitat/ al matildei/ în apartamentul singurătăţii (sic!!!, n.m.) arctice/ tastatura ne înghite limba plămînii/ pînă la ultima staţie de argou/ dorul de sine îşi încălzeşte mădularele/ în concasorul de pixeli/ confesiunea iese/ răsucită de ficaţi prin eşapamentele/ poeziei” (andante and ante, p. 27). Am putea crede că matilda, cea definită aluziv în primul poem al cărţii, ar fi una virtuală, compusă din unitate, cu hard şi soft, cu tastatură, ca porţiune tactilă a pielii, şi maus, ca impuls transmis prin atingere, cine ştie. Încît relaţia între poet şi echipamentul din faţa sa să fie una atît de intimă, încît cealaltă femeie, adevărată, să fie un accesoriu care l-a obligat pe poet la o astfel de singurătate cu frisoane arctice. Şi femeia adevărată stă ascunsă într-un robot cu nume de Diana, atunci cînd poetul îşi doreşte şi o altfel de relaţie (vezi poezia pe res troika, p. 28).

Şi de aici încolo, nimic nu mai este surprinzător în această carte-poem, în care personajul matilda, după reţetele mai noi aduse în peisaj de noua promoţie de poeţi, face liantul unor fragmente care construiesc şi în acest caz o carte agreabilă.

Revista indexata EBSCO