Sep 26, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Ioan LASCU – Banatul în memoria secolului

 

De zece ani, ba chiar de douăzeci de ani încoace, mai cu seamă în media româneşti se apelează adesea la exprimări de genul „diaspora” sau „românii de pretutindeni”. Deşi nu foarte agreate, ele sînt admise ca nişte referinţe la două stări de fapt ce nu mai pot fi eludate. Dacă înainte de 1990 primul termen desemna doar „diaspora evreiască” fără putinţă să fi fost folosit în absenţa unei realităţi româneşti, a doua formulă nici nu era în uz. Oricum, ambele ar fi fost tabu, avînd în vedere situaţia politică a statului român sub comunism. Dacă prin termenul „diasporă”, adoptat impropriu, se desemnează masiva emigraţie românească postdecembristă din Europa, America de Nord, ce zic eu? – din aproape toată lumea, inimaginabilă în vremea dictaturii, prin sintagma „românii de pretutindeni” se stabileşte o relaţie între nişte realităţi istorice, în parte vechi de cîteva secole, şi noul fenomen al emigraţiei, motivat economic. „Românii de pretutindeni” înseamnă îndeosebi o referinţă la grupurile etnice de origine română, vorbitoare de limbă română, păstrătoare ale unor tradiţii româneşti, declarate şi recunoscute ca atare, o populaţie ce îşi duce existenţa în jurul graniţelor României, în Ucraina, Republica Moldova, Serbia, Ungaria şi Bulgaria. Aşadar România este înconjurată de români…

Nu mă voi opri în contextul acestui articol – de altfel nici nu ţine de competenţele mele – la împrejurările istorice ce au favorizat o atare situaţie paradoxală. Voi aminti însă că în trecute vremi socialiste, dacă despre Basarabia şi despre Bucovina de Nord (Cernăuţi) se vorbea cu mare fereală doar în cercuri neoficiale şi din motive ştiute, cel mai frecvent erau pomeniţi românii din Iugoslavia, în speţă cei din Banatul sîrbesc, din jurul oraşului Vîrşeţ. Ei apăreau ca un grup compact, mai bine organizat, ce devenise cunoscut şi datorită relaţiilor politice mai relaxate cu fostul regim titoist. La graniţa dintre Banatul românesc şi cel sîrbesc se practica micul trafic, la Bucureşti şi în alte centre universitare, la Timişoara desigur, cei mai mulţi studenţi străini de origine română proveneau din Serbia. Aşa am auzit, la începutul anilor ’70, de Vîrşeţ, de Banatul sîrbesc, de românii de acolo.

Este firesc aşadar să ne punem întrebarea prin ce mijloace şi modalităţi au putut românii din jurul patriei-mamă să-şi păstreze, nu de puţine ori cu sacrificii, cu perseverenţă şi îndrăzneală, cu demnitate şi diplomaţie, identitatea? Azi întrebarea pare un clişeu, dar numai luată în sens general. În detaliu, nu se ştiu prea multe lucruri…

Românii din ex-Iugoslavia, cu precădere cei din Serbia actuală unde vieţuiesc comunităţile cele mai compacte, au creat şi au menţinut vie o adevărată cultură, luptînd pentru folosirea limbii străbune în şcoli şi în biserică, înfiinţînd şi menţinînd asociaţii culturale, publicaţii, edituri cu prestaţii în română. Una din publicaţiile cele mai reprezentative, cu o activitate neîntreruptă timp de 70 de ani, este revista Lumina, care îşi sărbătoreşte jubileul cu reală mîndrie. Are apariţii lunare, uneori o ediţie concentrînd 2-3 numere, se apropie de 600 de numere şi se subintitulează fără complexe Revistă de literatură, artă şi cultură transfrontalieră. Pentru a marca (şi) în plan livresc aniversarea celor şapte decenii, zelosul redactor-şef, Ioan Baba, s-a ocupat de apariţia a două masive şi oportune volume-document: Lumina. Contribuţii monografic-bibliologice şi Banatul în memoria clipei, ambele publicate la Editura „Libertatea” din Panciova, în 2016 şi 2017. Dacă primul îşi deconspiră intenţia şi conţinutul încă din titlu, al doilea este o cuprinzătoare antologie ce reuneşte peste cincizeci de poeţi de limbă română din Serbia. Ei sînt ordonaţi după anul naşterii, începînd cu Teodor Şandru (1912-1993) şi încheind cu Monica Dumitrescu Ţăran şi Maria-Elena Brânzei, ambele născute în 1978. Se vede treaba că nu peste multă vreme se va sărbători un secol de poezie română în Serbia!

De-a lungul celor şapte decenii, la conducerea mensualului Lumina s-au perindat personalităţi literare recunoscute, cele mai proeminente figuri fiind Vasko Popa, Radu Flora şi Slavco Almăjan, poeţi de anvergură europeană. Ceilalţi: Mihai Avramescu, Ion Bălan, Emil Filip, Aurel Gavrilov, Simion Lăzăreanu şi Ioan Baba, nu s-au lăsat mai prejos în ce priveşte activităţile de administrare, redactare şi publicare, asigurînd, toţi laolaltă, o apariţie fără hiatusuri şi o creştere calitativă, în aşa fel încît astăzi revista Lumina poate sta, fără alte comentarii, alături de multe din suratele ei din România.

Vasko Popa (1922-1991), poetul care a început să scrie în româneşte (1947-1949) nemaivrînd apoi să publice decît în limba sîrbo-croată, se află la originile revistei Lumina, al cărui prim număr a fost oferit publicului în ianuarie 1947. Tot ce s-a tipărit în limba română din opera sa reprezintă traduceri, între care şi excelenta antologie Sare de lup (Editura „Univers”, 1983, traducere:  Marin Sorescu şi Slavomir Popovici). S-a ocupat, în calitate de redactor „răspunzător”, de apariţia a douăsprezece numere ale revistei, timp în care a publicat aici articole de propagandă românească şi de critică literară. Ioan Baba, autorul amintitei monografii istorice şi bibliografice, consemnează cu satisfacţie că Vasko Popa „Este o personalitate căreia îi plăcea să converseze cu noi, românii, doar în româneşte şi care a rămas în memoria noastră individuală şi colectivă.” (Lumina – Contribuţii…, p. 29). A întreţinut în permanenţă relaţii cu „minoritatea română şi deja în 1946 îl găsim drept întemeietor şi animator al mişcării literare în limba română din Iugoslavia.” (op. cit., p. 31). I-a fost într-un fel mai uşor, fiindcă Vasko Popa pendula cu dezinvoltură şi cu autoritatea unui mare scriitor între mediile de limbă sîrbă şi română, mereu în folosul comunităţilor româneşti. Este încadrat ca poet de avangardă cu care începe perioada modernă postbelică din literatura sîrbă. La înmormîntarea sa (ianuarie 1991, Belgrad), „Desanka Maksimovici, doamna literelor sîrbeşti, menţiona că Vasko Popa este cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a putut face literaturii sîrbe.” (ibid., p. 35). A preferat să scrie în limba sîrbă deoareace, cum a recunoscut, el nu cunoaştea română atît de bine încît să poată spune tot ce ar fi dorit.

Radu Flora (1922-1989) este considerat „un savant printre redactori”. Aceasta datorită multiplelor lui preocupări filologice: autor de dicţionare, istorii literare, lucrări de folcloristică şi de dialectologie, Radu Flora fiind şi un valoros poet şi prozator. În ipostază de redactor responsabil la Lumina, Radu Flora s-a îngrijit de publicarea a douăsprezece numere de revistă în anul 1950 şi, în 1975, de apariţia ediţiilor cu numerele 6 şi 10-12, alături de Emil Filip. L-a evocat pe Vasko Popa referindu-se la anii tinereţii amîndurora, în Vasko – omul (Lumina, 1973): „Aveam o dragoste comună, respectiv un obiect al dragostei – poezia. Măcar că o înţelegeam în moduri şi feluri diferite încă de la început.” Radu Flora se regăseşte printre întemeietorii Societăţii de Limba Română din Provincia Autonomă Voivodina, în anii socialismului iugoslav.

Slavco Almăjan (n. 1940) este prezentat cu toată îndreptăţirea drept o „Personalitate emblematică a culturii româneşti care s-a zidit într-o pluralitate a eu-rilor – ca poet, dramaturg, romancier, eseist, imagolog, cineast şi traducător.” (Lumina – Contribuţii…, p. 66). A fost redactor-şef al revistei Lumina timp de şase ani, între 1976 şi 1981, angajînd-o într-o benefică ascensiune valorică, publicînd personal cu asiduitate în paginile ei „versuri şi proză, traduceri, articole inspirate despre cultura autohtonă şi românească în genere, aprecieri despre scriitori” din România şi din Serbia, clasici şi contemporani, începînd cu Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Constantin Noica şi continuînd cu Radu Flora, Nicu Ciobanu, Ion Miloş, Florica Ştefan, Simion Drăguţa, Mihai Avramescu, George Muntean, Anghel Dumbrăveanu. Slavco Almăjan a debutat cu versuri chiar în revista Lumina în 1957, la numai 17 ani. Este membru în numeroase organizaţii şi  asociaţii, inclusiv în Uniunea Scriitorilor din România. S-a dovedit a fi un lider de generaţie, succedat fiind de Ioan Flora, Petru Cîrdu, Olimpiu Baloş, poeţi de autentică valoare ai generaţiei ’80. Deşi autor al unei creaţii vaste, în România a fost cunoscut abia către sfîrşitul anilor ’80, prin volumul Poeme, publicat la Editura „Scrisul Românesc” din Craiova, în 1988. Despre apariţia şi locul lui Slavco Almăjan în literatura română, poetul şi criticul literar Nicu Ciobanu opina că: „Discursul poetic pune în mişcare o miraculoasă energie, mai mult chiar – este întreţesut de o uluitoare imaginaţie, surprinzător de inventivă, dispus să producă o ruptură în creaţia poetică moştenită […]. Modernismul, care în literatura română de la noi îşi asigură spaţiul de manifestare tocmai prin rostirea poetică proprie lui Almăjan, ţine de o experienţă cultivată cu deosebit rafinament şi simţ poetic.”

Dintre toţi redactorii-şefi                 cel mai longeviv în fruntea revistei Lumina a fost Ion Bălan (1925-1976), în funcţie între anii 1956-1976. Este secondat de publicistul şi laboriosul traducător Simion Lăzăreanu (n. 1948), redactor-şef între anii1981-1994, cînd, după anumite afirmaţii, „Revista a atins treapta cea mai înaltă a valorii artistice.” (loc. cit., p. 79).

Pe toţi îi întrece însă actualul redactor-şef, Ioan Baba (n. 1951), „noul orfevru”, căruia i s-a încredinţat timona în ianuarie 1995, într-un moment de derivă, după cum singur constata în primul editorial: „Nu s-a putut lăsa corabia în voia valurilor şi iată că pe la mijlocul lui ianuarie 1995 ni s-a oferit deopotrivă povara şi plăcerea să rezolvăm enigma astrală, să şlefuim una din pietrele eponime – LUMINA – care este concomitent pilonul şi rădăcina noastră. […]. Eram conştienţi că ne vom izbi şi de succesiunea unor tradiţionale cabale ostile, deseori malefice.” În pofida tuturor adversităţilor „LUMINA va avea deci o concepţie şi un caracter logic, firesc şi comprehensibil pentru fiecare creator, Om conştient de sine.”  (ibid., p. 86). Longevitatea actualului redactor-şef rezidă în tenacitate şi în forţa angajamentului. Ca poet a debutat la 20 de ani, în 1971. A lucrat ca redactor-şef şi responsabil al programelor în limba română de la Radio Novisad. Cunoscut ca nonconformist şi chiar ca disident faţă de politicile oficiale, Ioan Baba a fost destituit din funcţie în 1990. De asemenea, redactor responsabil al programului în limba română la RTV – Televiziunea din Voivodina. Publicist prolific şi combativ, Ioan Baba este şi un poet de prim rang al poeziei contemporane din ceea ce noi, cei din România, numim Banatul sîrbesc. Volume precum Oglinda triunghiulară, Poeme incisive, Inscripţie în aer, Starea de ţăndări, Senzaţii cu amprentă, Adevăruri bandajate au fost bine primite de critică. Unele dintre acestea au apărut în România, la Timişoara, Iaşi sau Drobeta Turnu Severin.

Într-un atare climat psiho-cultural, cu o asemenea producţie literară şi dacă va avea parte mereu de diriguitori pe măsură, ca şi pînă acuma, Lumina va ajunge cu siguranţă la celebrarea centenarului!

Revista indexata EBSCO