Sep 26, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Virgil Diaconu, un „cronicar al sufletului”

 

„Eu am exploatat propria mină poetică”

 

Păşind cu superbie pe calea himerei, reacreditînd Iluzia, îmbătat de o mistică a sufletului şi a inimii-scriptorium, scriind „sub daimon”, Virgil Diaconu, este, negreşit, „numele unui poet”, cum ne asigura, cu ani în urmă, Gheorghe Tomozei. Înţelegînd poezia ca „muză capricioasă”, el dezvoltă un lirism sentenţios, în regimul erosului, fireşte; această „erotică a poeticii”, observa Gheorghe Grigurcu, străină, însă, de orice poetică de grup, ne dezvăluie un ins vulnerabil, lucid şi fantezist (deopotrivă), trudind la „fabrica de visuri”, în „ţara fără hotar a închipuirii”. Visătoria sa face, paradoxal, casă bună cu apetitul teoretizant, evidenţiind o voce distinctă (nerăsfăţată, e drept), deloc încrezătoare în artele poetice „generaţioniste”. Mai mult, în chip de teoretician, Virgil Diaconu îşi probează fibra polemică. Punînd la lucru experienţa de cititor şi, desigur, propriile experienţe textuale, el propune, teoretizînd poezia, o viziune; adică o interpretare vibrantă a realităţii (locuită poetic), celebrînd existenţa estetică. Şi vestejind „convenţiile generaţioniste”, închise în epoca lor, cu viaţă scurtă. Încrezător doar în lirica înaltă, mizînd pe unda emoţională (revelaţii, căutări, uimiri), sfidînd programatic reciclarea postmodernistă în favoarea Istoriei fantasmei, ca lucrător în „atelierul de fluturi”, refuzînd soluţiile mimetice ori „înnoirile” obosite.

Poate că Mara Magda Maftei are dreptate; da, Virgil Diaconu scrie „cu frustrare”, războindu-se cu „guvernele literare” (proletcultist, al realismului socialist sau cel generaţionist postmodern). De unde o retragere orgolioasă, neavînd „visurile culturii de masă” (v. Portret cu cireşul în braţe), coborînd în „depărtarea lăuntrică” a sinelui, iscodit în profunzime. Precum un Don Quijote, „cel cu himera pe umăr”, închipuind o geografie simbolică, cu tuşe senzualist-fabulistice, visînd la dezmărginire spirituală, convins că nu putem asista neputincioşi la „lichidarea emoţiilor şi a sentimentelor” (v. Absurdistan).

Totuşi, Virgil Diaconu, aşa semeţ-solitar, cu pusee rebele, afişînd o poetică inactuală (adică: mereu actuală), ţine de optzecism. Sigur, nu îmbracă uniforma generaţiei, nu acceptă „cochilia colectivă”, nu elogiază generatita. În fond, fiecare poet are a aspira la fenomenul individuaţiei, doar aşa dobîndind (mă refer la „vîrfuri”) o atenţie memorială. Că în practică asistăm la falsificarea ierarhiilor, la gonflarea unor nume sau la ignorarea altora, e deja altă „poveste”. Iar harta lirică a optzecismului s-a „îmbogăţit”, zicea Mircea Cărtărescu, îndemnînd la ecumenism, văzînd în optzecism un „minunat amalgam poetic”, departe de a se restrînge la falanga lunedistă. Însuşi Cărtărescu, reamintim, constata că era „din altă parte”, îndatorat mai degrabă spiritului muntenesc. Or, Virgil Diaconu, om de atitudine, se războieşte, printre altele, cu „glorioleta” cărtăresciană, ceea ce nu putea rămîne fără consecinţe. Suspectat că ar fi pierdut „trenul optzecist”, ţinut departe de podium, ignorat, sfătuit să-şi tempereze tonul virulent, poetul piteştean, ca „lup singuratic”, vădeşte, prin fanatismul său literar, o intensitate a trăirilor, divulgate prompt, de la tribuna antioptzecistă. Evident că „opiniile diaconeşti” (cf. Remus V. Giorgioni) au supărat pre mulţi şi execuţiile (silenţioase) n-au întîrziat.

Cu „sufletul uitat deschis”, construindu-şi răbduriu, în timp, ca orice creator puternic, inconfundabil, o mitologie personală, acest fantezist „rege al morilor” pare a înţelege poezia ca refugiu, plonjînd salvator în irealitate. În aceeaşi măsură, însă, convocînd norul / „legiunile de vrăbii” pentru a dărîma zidurile întunericului, el denunţă „haznaua politică” şi, la cîrma revistei Cafeneaua literară, provoacă / întreţine polemici de ecou. Fără a fi literat (cîndva proiectant auto, cum aflăm), vădeşte fanatism literar şi se vrea „o flacără îndrăgostită”. Obsesiile sale tematice, trăite vibratil, învaţă „alfabetul mirării”, retrăiesc „neînvinsa copilăriei”, cîntă lumea, „acest Laudatio Domini” şi mulţimea vieţuitoarelor, „chipurile, pe pămînt, ale veşniciei”.

Provocator, spuneam, prin anchetele revistei, chemînd la judecată C.C. al Postmodernismului, repudiind mimetismul de grup (vai, productiv!) şi „deşeurile vocal-textualiste”, peste care – observă poetul – „plouă cu elogii”, Virgil Diaconu are, previzibil, viaţă grea, ţinut la distanţă de diriguitorii obştei scriitoriceşti. La care vom adăuga elanul teoretizant, trudind la Canonul poeziei, cu bufeuri polemice, sancţionînd principiul bloomian al stranietăţii ori „anxietatea influenţei”, ca interpretare greşită a literaturii predecesoare, blamînd „democraţia de cabaret”, împănată cu „fuste tricolore” (v. Occident), în poeme discursive, de un civism violent, cum observase Gh. Mocuţa.

Virgil Diaconu, esenţial, într-o alternanţă bine ritmată, cultivă spectacolul sentimental. Poate fi tandru şi dur, retractil sau ofensiv, risipind rafale de sarcasm. Universul său liric, original, abundă în concreteţe şi ne invită în inefabilul abstracţiunilor; sedus de daimon, locuieşte „într-o bătaie de inimă”, dar poate fi „chiar ziua în flăcări”; nonconformist, topeşte hieratismul solemn, oximoronic, în protest vehement; scrie normal, nedorind a leza ortografia (mărturisea) şi a alunga cititorii, şi aşa puţini. Developează lăuntricul, sinele, mustind de angoase şi viziuni, evadînd din oraşul de fier, transcriind freamătul şi presiunea trăirilor, vectorizate de Eros. Un poet solar, aparent, de o senzualitate rafinată, înţelegînd Femeia ca zeitate absolută, himerică, intangibilă; o promisiune amînată şi o înfrîngere dorită, în necurmată căutare, suspendînd cenzura divină: „Mai bine Ţi-ai vedea de treburile Tale, Doamne! / Şi m-ai lăsa să-i pun cireşe la urechi/ şi să-mi fac cuib în umărul ei./ Mai bine ai ridica pentru o clipă cenzura. Mai bine!”

Împătimit, invadat de gînduri albastre, asaltat de vietăţi ingenue, plombînd la tot pasul simboluri vegetale şi epitete (personificatoare) recurente, aflînd sensul „anilor repezi” doar prin Iubire, poetul vizează idealul androginic: „Eu locuiesc într-un crin şi tu eşti crinul acela”. Sau rîvnitul trup de prinţesă, „în care ne vom întîlni cît de curînd”. Iar revoltele sale, mascîndu-i timiditatea, radiografiază „democraţia purulentă”, denunţă „mistreţii puterii”, leprocraţia, chemînd în sprijin „gura de aer a străzii”, născînd o „solidaritate electrică”. Peste care pluteşte, regretabil, indiferenţa divină (v. Unde eşti, Doamne?). Deloc în pas cu vremurile, Virgil Diaconu, să reamintim, debuta în Argeş (1968), trăgea, în 1981, într-un exemplar, la editura „Evrika” (maşina de scris, evident), o carte samizdat (Schimnic) destinată prietenilor (siguri); ca şi revista samizdat RA, în cinci numere. Dar „vînzătorii şi hoţii împărăţesc lumea”, constată, peste ani, poetul.

Volumul dedicat prinţesei cu fluture (2012) e alcătuit, de fapt, din trei cărţi, ca etape iniţiatice, constata Mioara Bahna, descifrînd „semnele heraldice” într-o poezie grijuliu elaborată. Ea, prinţesa-flacără, închisă „ca o cetate”, scriindu-se „şoaptă cu şoaptă”, mutîndu-se în inima Poetului, alungă întunericul sau „iarba neagră a singurătăţii”. Trupul-manuscris, cu o identitate multiplă, în prefacere, poate fi Andrada ori Luiza (ca în Secol, poetul aspirînd la un tratat de luizologie). Sau un fluture, de pildă: „Ea este un fluture/ Aripile ei bat la mine în piept./ Lacrima ei trece prin mine/ ca un glonte./ Ea este femeia albastră./ Este victoria mea cu o singură aripă.” (v. Femeia albastră). Capricioasă, „ispitită cu privirea”, asaltată de hăitaşi, adăpostită în inima poetului, ea rămîne o „Femeie secretă”, o Lolită a cireşelor: „Dragostea a străbătut cu tălpile goale deşertul/ şi s-a strecurat pînă în camera mea” (v. Dragostea merge la muzeu). Poetul recunoaşte: „rîsul ei deschide în mine ferestre!” (v. Calea Regală). Dar „ascunsă într-un cîntec”, ea rămîne avuţia lui tăinuită: „S-o ştie toată lumea, să n-o atingă nimeni”. Femeia-poezie, aşadar, cu îmbrăţişări carnivore, uneori, şi, mai ales, o absenţă durernică, deseori: „De cînd ai uitat drumul spre casă, / mîinile mele sînt catedrala absenţei” (v. Rochia colorată).

Şi fiindcă am pomenit de Lolita, vom reaminti că Virgil Diaconu a luat foarte în serios o mai veche observaţie (lansată de Paul Aretzu) privind „lipsa fermentului senzual”, din moment ce, în tandem cu faimoasa Lolita, publica, în 2006, o plachetă intitulată sec Jurnal erotic. E drept, aşa era trend-ul epocii, frisonată de cultura publicitară a corpului. Dar, să nu uităm, şi pînă la acest opus poetul piteştean, altminteri spirit aşezat, oferise suficiente dovezi că nu vrea să gîndească „cu prezervativ”. Un răzvrătit, indiscutabil, polemic cu program, pendulînd între reflexivitatea psalmistă şi solemnitatea ironică, el poate – pe suportul colocvialităţii – fraterniza ori, spirit sceptic fiind, pica în resemnare. Aşadar, între sarcasmul iscat de circul cotidian şi bucuria extatică întreţinută de setea de celest, el contemplă îngîndurat-jucăuş, cu o evidentă siguranţă a rostirii, „cadavrul zilei”, „gălăgia de flori” a primăverii ori dragostea cea „neînţeleasă” azi, expediată la muzeu. Degajă forţă, fervori mistice şi încearcă o recuperare a inocenţei, în numele unui vizionarism care nu are de-a face cu „educaţia optzecistă”, deşi, biologiceşte, s-ar plasa taman în prima ei linie. Rămîne un poet neîncadrabil, chiar după aproape patru decenii de la debut (Departele Epimenides, Editura Litera, 1976), avînd un impresionant palmares editorial. Aşadar, un rebel, propunînd o poezie personalizată, citit ca atare în poemele sociale, ample şi vitriolante, risipind accente pamfletare, cu gîndurile mereu plecate „la război”. Un „pamfletar prin excelenţă”, s-a spus. N-o fi chiar aşa, dar apetitul său polemic e mereu în ofensivă, pe baricade. Ca dovadă, ultimele sale iniţiative, de-ar fi să pomenim doar „trăsnita” manifestare piteşteană, cînd poeţii tîrgului „şi-au luat lumea în cap” mărşăluind „în vers liber” ori comentariile incisive, pigmentate cu opinii tăioase, la adresa USR, a conferinţei lui Mircea Flonta (Ce sînt intelectualii?) ş.a., editorialistul blamînd „democraţia de cabaret”, lipitorile politice sau metehnele iluştrilor contemporani (servilismul „scriitorilor de casierie” ş.c.l.). Gata să se certe cu „norul de vrăbii”, poetul ştie că fericirea se plimbă cu „Jeepurile bicamerale”. Poate fi un meditativ elegiac, dar şi un inclement insurgent, desfăşurînd o satiră care, uneori, nu ocoleşte grotescul. Scindat, aşadar, gata de a-şi recunoaşte vulnerabilitatea, ştiind că există verticala, acea luminoasă noosferă, întorcîndu-ne, miraculos, la puritate şi, totodată, apt de teribile expediţii justiţiare, vădind, asuprit de singurătate, o devorantă luciditate: „pe străzi înfloreşte demenţa”. Acea structură „aproape androgină” (nota H. Dulvac) se confirmă, deşi „cuplul divin, androginul,   s-a desfăcut”; Lolita, co-semnatara (vorba vine!) plachetei, ar fi chiar „jumătatea iluziilor noastre”. Prezentă în poem(e), ieşind „din corola rochiei”, ea pare „o regină printre lucrurile mărunte ale zilei” (vezi Bună dimineaţa, femeie). Totuşi, demistificarea (nesurdinizată) răzbate din cutele textului. Inventînd o altă zi, iubita „se ghemuieşte în vis ca un fetus”; închisă în „celulele visului”, ea este, însă, o crizantemă carnivoră.

Jurnalul lui Virgil Diaconu, considerat un „viraj”, cochetînd cu „tonul” acelui val, construit cu un atent dozaj al efectelor este, în fond, o înscenare, un dialog (schimb de replici) între doi autori care nu-şi amestecă, din fericire, cernelurile. Iată depoziţia Lolitei: „Probabil ar fi pentru tine prea mult să îţi spun / cum arde cearşaful sub tălpile mele / doar la gîndul îmbrăţişării din gară,/ cînd gecile noastre s-au atins în secret,/ ca şi cum ar fi vorbit despre dragoste,/ înainte ca pielea ta să îmi ştie carnea.” (v. Distanţa). Sau mai încolo: „Dimineaţa, ca un armăsar lovind din copite, / împrăştie fierbinţeala strînsă-ntre coapse./ Cînd vînătaia de pe gît se zbate ca un fluture negru,/ dimineaţa se strecoară pe gaura cheii./ Teama, ca un motan alintat, se cuibăreşte în pat/ şi pielea ta prinde crustă./ Nu-ţi mai treci mîinile prin părul meu / fără ca el să te taie; de parcă ai aluneca/ pe lama unui cuţit perfect ascuţit.” (v. Dimineaţa, ca un armăsar alb).

Replica e sarcastică. Autorul, acceptînd coabitarea întru lirism, denunţă escapadele Lolitelor, cele care vor schimba faţa literaturii. Versurile sînt scrise „printre pulpe”, ovarele lucrează „pentru marele premiu”, podiumul testosteronic aşteaptă manuscrisul carnivor, trecut prin „cearşafurile criticii”. Iar „surîsul 4×4” şi „poezia estrogenă” ne vor înghiţi – iată profeţia celui care comentează, în prima secţiune a cărţii, arta consacrării. El ştie că „gloria literară se pregăteşte pe canapele”; „falusurile critice stau la pîndă / prin stufărişul literar” pregătind triumful Lolitelor pe piaţa textuală. Iată o mostră: „Să fim serioşi! – gloria literară se pregăteşte pe canapele! / Primele cărămizi pentru soclurile gloriei / se pun la marginea patului, pe fotoliu sau în colţul mesei, / şi asta chiar înainte ca producţiile literare ale Lolitelor / să iasă pe piaţa textuală.” (v. Bulevardul gloriei).

Curgînd, inevitabil, ca scenariu repetitiv, acest schimb „epistolar” devine un lung monolog (suferitor, fireşte), balansînd între real şi virtual, navetînd, după numeroase decepţii, către femeia din vis: „Patul e gol ca o stepă prin care doar visul aleargă călare”. Pînă la urmă, volumul în cauză se vrea o lungă scrisoare de dragoste (rescrisă în nenumărate variante), punînd în pagină chiar sufletul. În secţiunea Fructe secrete poetul evocă şi invocă „femeia din care beau apă pe furiş”, femeia-ispită, însămînţată, răvăşindu-i zilele şi desferecîndu-i „leii”. Pricină pentru care, vulnerabil, poetul va recunoaşte: „Îmbrăţişarea ta îmi face întotdeauna ţăndări / turnul în care încerc să mă retrag” (v. Îmbrăţişare). Jurnalul erotic, echipat cu un bogat grupaj de referinţe critice, confirma permeabilitatea autorului, deschis la varii experienţe, vocaţia (demult probată) şi, desigur, nutrimentul cultural, plus „simţul metafizic”, sesizat de Alex Ştefănescu.

Rostirea oraculară şi lapidaritatea, remarcate altădată, grefate pe un fundal care îmbie la scepticism ne fac părtaşi acum, într-o lume fără obiect, într-o „lume dezvelită de cămaşa lucrurilor: sufletul!”, la un ţipător limbaj al corpului. Mitul unei etici a consumului, îmbibat de conotaţii sexuale, plonjînd în erotism publicitar, face din trup – observa Jean Baudrillard (Societatea de consum) – un „obiect al mîntuirii”, înlocuind sufletul. Şi tot sociologul francez nota că statutul corpului este, neîndoielnic, un fapt cultural. Nu e vorba aici de „carne” în viziune religioasă, de logica industrială ori de cultul narcisic, ci, pur şi simplu, de un corp erotizat, „eliberat”, devenit obiect în absenţa liantului afectiv. Şi Virgil Diaconu o spune apăsat: „Dragostea mea va merge la muzeu. / Ea va fi pusă sub sticlă, ca o ceramică veche. / Într-un cub de sticlă, aşa, ca să poată fi văzută de oricine, / din toate unghiurile minunăţiei sale.” (v. Dragostea merge la muzeu).

Maculatura pornografică, „proza fesieră”, desantul sexo-cultist exprimă, dincolo de strategia de marketing, şocînd – probabil – cititorul, un vid interior, o decompresie ontologică. Efect tardiv al „postului lingvistic” (ni se explică), oricum fără miză estetică, saturînd, după zgomotul de rigoare, piaţa, o astfel de literatură/poezie ţine de „borşul cotidian”. Iată contextul în care noii veniţi („douămiiştii”) vor să-şi probeze „forţa de ruptură”, cum mărturisea Claudiu Komartin. Iar prima condiţie ar fi să scrie bine. Şi apoi nu inconformismul e blamabil. Dar sub steagul lui defilează cei care au declarat război pudibonderiei, aruncînd şocant, pe piaţa literară, stihuri licenţioase şi impunînd, prin „utilizare băţoasă” (cf. Gh. Grigurcu), tonul vulgar. Pansexualismul actual livrează, fără economie, scîrboşenii, pricopsindu-ne cu excremente verbale. E vorba de o direcţie care se va stinge, probabil, prin uzaj masiv. Ceata vulgarofililor creşte, „poezia falocratică” invocă dezinhibarea şi exhibiţionismul, exploatînd sugestiile erotizării „soft” şi consumerismul în floare. Fiindcă falocraţia exhibă corpul-trofeu iar „închegarea” milenariştilor (ca generaţie „în aflux”, demonstra Daniel Cristea-Enache), încercînd a zdruncina establishmentul literar în numele organicismului dezabuzat, presupune astfel de investiţii (critice) la bursa literară. O precizare se impune imediat: constructul generaţionist, dacă mizează pe o unică formulă de sensibilitate lirică (procustianizînd, altfel zis), e sortit eşecului. Nu poţi rămîne în literatură marşînd pe conduita mimetică. Şi încă fără tentă metafizică.

Doar părelnic Virgil Diaconu pare a se fi aliniat acestui „trend”. Poetul piteştean e străin de spectrul terifiant, de cabotinismul sentimental, gesticulant, dovedeşte – cu moderaţie – dexterităţi textualiste, fiind un om instruit; pîndit, însă, de „negura însingurărilor”, încercat de chemarea erotică, chemînd în sprijin chiar Divinitatea. Ea, Femeia, „surpă lumea cu cîntecul ei”, „întoarce apa-n izvoare”, zădărnicindu-i gîndurile. Ea poate fi, deopotrivă, „o anticameră a Raiului” sau „un preludiu al morţii” (v. Androgin). Încît Ruga poate interveni salvator: „Tocmai de aceea Te rog, Doamne, pe Tine, / care pînă mai ieri ai împărţit pîinea singurătăţii cu mine, / nu mă lăsa tocmai acum pradă ispitei! / Şi scoate chiar acum şarpele din casa şi din sufletul meu. / Şi lasă-mi mie singurătatea, / care va răzbate prin noapte cu mine, de acum înainte. / Care mă va lua de mînă prin crînguri, / prin clătinarea de ierburi şi prin cîntecul mierlei. / Singurătatea, care îmi va fi casă de acum înainte, / Lasă-mi singurătatea, acest fel de a fi împreună / în verdele pădurii, în cîntecul mierlei…”.

Trăgînd linie, vom zice că, mai degrabă, pomenitul volum, completat cu cîteva parabole adunate sub genericul Omului vulnerabil („atinsul de aură”), poate fi citit ca o replică la valul editorial al „cărticelelor fără organ”, vădind inapetenţă metafizică. Într-o vreme în care critificatorii produc, pe bandă, cronici tarifate şi prefeţe comandate, poetul piteştean ar merita, cinstit judecînd, o altă vizibilitate literară. Jurnalul erotic („împărţind” gloria cu Lolita) ar fi fost un îndemn şi o garanţie, ispitind (măcar prin titlu) critica publicitară, zgomotoasă şi confuză. Prinţesă cu fluture, o splendidă carte de dragoste, venea să confirme că avem în Virgil Diaconu un nume pe care putem conta. Iar acum mixtura ingenioasă din Atelierul de fluturi (Editura Tiparg, 2016), transgresînd genuri, secţionată treimic, adunînd poeme, microeseuri, un interviu etc., prelungeşte linia erotică, trecînd „pe curat” avalanşa de spaime şi bucurii. Se înţelege, pe fundalul exerciţiilor cogitabunde, lansînd notaţii aforistice. Tonul sapienţial, în aşteptarea Duhului se însoţeşte cu elanul polemic. Muntele, de pildă, ca simbol reiterat are „menirea” de a pune în evidenţă singurătatea şi valoarea („nimeni asemenea”); el „nu poate fi decît singur”. Dacă în poemele ample din Dimineţile Domnului (2004), înşelătoarele cărări ni-l îndepărtau, acum cerul însuşi „se sprijină pe cîteva creste” (v. Muntele). Să notăm, în treacăt, că adversarul preferat (Mircea Cărtărescu), un scriitor „autocentrat”, alegînd, exasperat, soluţia protestului civic (v. Peisaj după isterie, Humanitas, 2017), invoca, şi el, muntele. Dar în cu totul alt sens, vorbind despre „muntele cărţilor proaste, pierdute în anomie”. Şi făcînd, astfel, vizibil sanctuarul, cu efect convergent, subliniem, în ambele cazuri.

Topind contrariile, fraternizînd cu toate ale firii, bucurîndu-se de făpturile Domnului, Virgil Diaconu se opune dezvrăjirii lumii. Cu vocaţie justiţiară, dinamitard, convins că fără dragoste nu există poezie, el ştie că îmbrăţişarea înseamnă „o singurătate învinsă”. Încît, fiind „purtătorul de cuvînt al propriei singurătăţi” (cf. Ancelin Roseti), frisonat de „alfabetul neliniştii”, năzuieşte a ne oferi, ieşind din temniţa sinelui egoist, tocmai periplul spre iubita „ascunsă într-un cîntec”, „îmbrăcată sumar / doar într-o metaforă”. În consecinţă, se autodefineşte memorabil: „Eu nu sînt altceva decît o călătorie spre Tine”, înspre un Eros cosmicizat, înspre metafizic, pipăind înaltul şi contemplînd precara fiinţă, jefuită de timp. Un „esenţialism”, altfel spus, care se autodenunţă, poetul dorindu-se un „cronicar al sufletului”. Şi care, rîvnind la O clipă de nemurire, ştie că sîntem „liberi în măsura în care ne împlinim proiectele”. Or, doldora de proiecte, păstorind Cafeneaua literară, împărtăşindu-i lui Petruţ Pîrvescu (în 2009) temerea că, în viaţa-zar, destinul ţine (şi) de evaluarea altora, Virgil Diaconu ar merita, credem, un alt tratament; redescoperit cu onestitate de „oştirea criticilor”, dincolo de jocurile găştilor cimentate, impunînd ierarhii de cafenea.

Revista indexata EBSCO