Sep 26, 2017

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Ficțiunea consemnãrilor

 

Un roman anterior semnat de Liviu Ioan Stoiciu (Vrăjmaş, Editura Polirom, 2014) surprindea prin acutizarea incidenţei paranormalului, manifestat la nivel de credinţe ezoterice, coordonare telepatică a personajului, intervenţia personajelor dintr-o zonă laterală a religiosului, intervenţii dictate de diavoli, îngeri, balauri, toate plasate într-o mixtură existenţială cotidiană de necontestat. De această dată, un nou volum semnat de acelaşi autor (Transfer, Editura Polirom, 2017), redimensionează problematica romanului, propunînd, într-o denudare narativă de mare virtuozitate, o „materie” îndelung tratată de romanul românesc, aceea a vieţii în sistemul concentraţionar, de care, credem/ sau nu, ne-am fi despărţit de aproape trei decenii.

Lucrurile par a fi cît se poate de evidente în acest roman a cărui acţiune (cu mărci temporale decizionale, de tip jurnalistic) se derulează pe parcursul unui an şi ceva, mai precis din octombrie 1976 pînă spre finele anului următor, 1977, fatidic an, al cutremurului din luna martie, ziua de 4, orele 21.22, după cum ne re-aminteşte la un moment dat chiar textul romanului. Personajul principal est un ins mai degrabă anodin, tînăr pedagog la un liceu din Focşani, cu pasiuni pentru lectură (avînd ca dominantă  poezia românească din epocă; e un fenomen ce ţine de o sociologie a literaturii de atunci care ar  merita mult interes, de altfel, multă lume citea in extenso literatură română pe atunci, din interese ce depăşesc adesea factorul beletristic în sine); în termeni mai direcţi, am putea spune că insul denominat prin personajul lui Stoiciu, deşi „drăguţ”, cum spune naratorul cu o anume ironie subtilă, e mai degrabă lipsit de atributele ce ar putea să atragă atenţia: „Olimpiu are 26 de ani, ˝un metru şaptezeci ̏, cu trăsături fine, gropiţă în bărbie, ochi aprigi,  ˝drăguţ˝, sportiv, sever, introvertit, e căsătorit de un an şi jumătate şi e înnebunit de aftele bucale (azi i-a apărut a treia aftă, la baza dinţilor maxilarului inferior). E convins că aftele au legătură cu tutunul. Pe 1 ianuarie s-a lăsat de fumat, locuieşte la socri şi n-are unde să fumeze. Iarna ieşea pe balcon. O lună s-a tot chinuit bînd lapte acru şi ţinând o ţigară cu filtru în gură, pe care n-o aprindea, e convins că laptele ăsta acru i-a transmis un virus de la o vacă bolnavă de febră aftoasă.”  Dacă naraţiunea ar fi excelat doar pe această linie, cu descrierea unei existenţe absolut mediocre (iarăşi aparent) am fi avut un anume tip de roman; textul însă, mult mai ambiţios în provocarea sa narativă, ne conduce spre un al doilea plan (poate fi şi primul, desigur) ce tratează un interesant caz de dedublare (cu foarte multe înţelesuri simbolice), caz ce provine dintr-o boală psihică a unui alt personaj, fratele soţiei personajului principal, Radu, diagnosticat cu o severă boală psihică. Lucrurile sunt însă încurcate cu semnificaţii, deoarece acest personaj, cu anumite cunoştinţe de ordin teoretic pe care naraţiunea ni le oferă cu mare plăcere, reuşeşte un „transfer” cu totul deosebit, aducînd în psihicul său trăirile unui elev plutonier din anul 1917, adică din timpul Marelui Război, cum a fost, legitim, denumit o vreme Primul Război Mondial. Şi astfel, romanul lui Liviu Ioan Stoiciu ne oferă posibilitatea de a alătura două şiruri de experienţe/ trăiri/ notaţii (pînă la urmă): pe de o parte o exemplară copiere compoziţional a unui exerciţiu de trai în comunista perioadă a anilor 76-77, cu toate caracteristicile posibile, pe de altă parte înregistrarea momentelor de acum o sută de ani, din război, văzute prin ochi „trăitorului” de atunci transferat într-o conştiinţă bolnavă, ala cum e diagnosticată aceea a lui Radu. Dar boala e mai mult decît totul şi dacă ea s-ar referi la o anume formă de cancer, cu siguranţă ca ar trimite spre tot sistemul.

Rezultă un roman ce trezeşte un interes crescînd totcmai prin absenţa totală sau aproape totală a elementelor de senzaţional narativ pe care mai toţi cititorii le caută, la nivelul primului plan narativ. Internatul în care îşi desfăşoară activitatea personajul lui Stoiciu, un apendice al liceului în care cancelaria e un segment al lumii comuniste, capătă trăsăturile unui spaţiu rezidual cu valenţe de purgatoriu. Adunînd elevi din judeţ, la vîrsta periculoasă a adolescenţei, internatul adăposteşti patimi, pulsiuni, violenţe greu de stăpînit de cei trei pedagogi, cu structuri de personalitate total diferite. Dincolo de spectacolul micii societăţi care este internatul, interesul se concentrează pe Olimpiu, a cărui trecere prin „viaţă” este înregistrată secvenţă cu secvenţă, acumulîndu-se detalii insignifiante, fapte derizorii, zbateri curente, semne ale mediocrităţii ce se luptă, parcă, să demonstreze că personajul este şters, fără curajul necesar de ieşi în evidenţă. Toate sunt interpretabile, însă. Deasupra lui Olimpiu, deşi el nu le acceptă, sunt „forţe”. Forţe care îi direcţionează un salariu infim, care abia îl lasă să supravieţuiască, împreună cu Dida şi Mihai, soţia şi copilul, adică. Forţe care îl obligă să se teamă pentru pierderea postului de mărunt slujbaş şcolar, răsplătit cu cea mai mică „primă” într-o ierarhie a şcolii care anulează ideea de intelectualitate. Drumurile la Adjud şi la Cişlea, întălniri cu rudele apropiate, descrierea în amănunte neaşteptate a evenimentelor mici de familie, aşteptări, eşecuri, examene şcolare, mici excursii, cumpărăturile cotidiene, vacanţele lipsite de culoare, răutatea adolescenţilor înfierbîntaţi de alcool, drog, sex, lipsurile de tot felul, episoade de dragoste cu soţia, consumate în spaima de a nu avea un al doilea copil, dificultatea de a întreţine o familie cu un salariu de pedagog, bucuriile puţine (o excursie la munte, la Neamţ, cura de struguri la ţară, joaca alături de un copil neştiutor….). Peste toate, absenţa unei aşteptări/ eliberări, în sensul de şansă previzibilă sau de utopie (de aici, şansa paranormalului).  Uneori, personajul crede că aceasta eliberare ar fi plecarea la Bucureşti, unde ar trebui să muncească altceva. Va fi, e drept, o plecare spre Bucureşti, în zilele de după cutremur, într-un gest ce motivează tentativa personajului de a deveni erou. În acele zile de după cutremur, personajul va rupe frînghiile invizibile care îl ţin legat de mica sa lume şi va rătăci, haotic, printr-un mare oraş devastat, căutînd, iluzoriu, să devină util, salvator, negăsind nimic din ceea ce spera fără să ştie ce speră, de fapt.

Toate acestea sunt consemnate cu sfinţenie, într-o acribie ce ţine de stil: ca şi cum un funcţionar ad-hoc al scrisului e desemnat să înregistreze tot ce ţine de viaţa unui alt funcţionar, dintr-o viaţă comunistă lipsită de culoare, de echidistanţă, o viaţă în care primează frica de cei mai, sordidul existenţial, o viaţă în care amorul arele cotele sale de vinovăţie, o viaţă în care absenţa sensibilităţii cîştigă, dragostea fiind înlocuita de sexualitate iar cunoaşterea rafinată  de forme negestionate ale violenţei (internatul în care îşi petrece în mare parte timpul personajul principal devine o imagine privită de aproape a societăţii).

Romanul nu dă reţete, în schimb consemnează, după cum spuneam. Ceea ce i se întîmplă lui Radu, fratele Didei, nu e o sugestie spre forme de evadare, după formula romantică a evadării în altceva. Pînă la notaţiile ce ne trimit la spiritul unui plutonier român din 1917, adevărat cronicar, la rîndu-i, al evenimentelor de atunci, o serie întreagă elemente ce ţin de crearea contextului: somnabulismul, levitaţia, obsesia dublului, psihoza dedublării ca replică a unei vieţi de dinainte, morţii care învie şi multe altele, inclusiv în inserturi de diverse provenienţe: despre acesta de aici, naratorul ne informează că e preluat dintr-o revistă, „cu un citat înconjurat cu carioca, ˝Underhill”: Fenomenul cunoscut sub numele de personalitate dublă sau dezintegrată ne poate da, probabil, o sugestie asupra naturii mecanice a schimbării înfăptuite de contemplaţie. În cazul acestei maladii psihice, întregul caracter al pacientului este scindat; un anumit grup de însuşiri sunt, cum s-ar zice, abstrase din conştiinţa de suprafaţă şi asociate atît de strîns, încît să formeze în ele însele un caracter sau o personalitate completă – în mod necesar diametral opusă caracterului pe care sinele îl dezvăluie de obicei lumii, căci primul dintre aceste caractere constă exclusiv din acele elemente ce sunt omise din cel de-al doilea…”. Sunt două texte despre război, spuneam: o carte despre prizonierat şi notele personajul dedublat, Radu, note care ar aparţine direct celui din 1917, un anume Marian K, adică un nume cu o trimitere directă. Războiul are privaţiunile sale, momentele de viaţă sunt, cum altfel, tensionate dar ceea ce citim e de fapt rodul a ceea ce e intersectarea/ transferul a două epoci; deşi aflate la capetele unui secol, cele două lumi par a fi complementare prin atmosfera gri respirată de oameni fără şansă, fără viitor. Anumite secvenţe din roman duc dedublarea şi spre anii de acum ai scriitorului (o anume Anca vine din anul 2015), un episod scurt trimite spre ipotetica revoluţie din 1989; totul se deschide sau se închide în meditaţie, Radu dispare, poate lumea (care lume?) va fi jucată de ficţiunea unui foarte bun şi atent narator şi tot ce aşteptăm nu se ştie. Se ştie, spre exemplu, ceea ce se spune lămurit într-o carte: „Înainte să adoarmă, lui Olimpiu îi vin în minte prizonierii români din Bulgaria, desculţi (cu încălţămintea furată de bulgari) şi goi, puşi să traverseze ape îngheţate, flămînzi. Cei netîlhăriţi îşi vînduseră şi verighetele ca să poată să-şi ducă zilele, Crăciunul l-au improvizat cu o creangă de pom împodobită cu lanţuri de hîrtie, au cîntat şi au arborat şi un fel de tricolor românesc, agăţînd o zdreanţă roşie, un prosop galben şi o cămaşă albastră. Ofiţerii români erau scuipaţi în gură de ofiţerii bulgari. Pe 8 ianuarie 1917, pe viscol, zăpadă mare şi ger năprasnic, 400 de ofiţeri au fost obligaţi să meargă pe jos 45 de kilometri, la Haskovo, în lagăr – care a ajuns viu n-a putut să doarmă în baracă din cauza frigului; se mişcau în cerc ca să nu îngheţe. Au murit 15000 de oameni în Bulgaria!”

Iar romanul lui Liviu Ioan Stoiciu, vorbind despre lumi  apuse, aşa cum fac cărţile serioase, nu exclude ideea de aparenţă.

 

Revista indexata EBSCO