Sep 26, 2017

Posted by in Proza

Nicolae ILIESCU – Prozã istoricã

 

„Detest călătoriile şi exploratorii. Şi iată-mă gata să-mi povestesc expediţiile.” Claude Levi-Strauss, Tropice triste

 

  • Uite, la noi un rulou se termină în două zile.
  • Şi cîţi sînteţi cu toţii?
  • Trei, că l-am adus şi pe ăla bătrîn al nevesti-mii. Fata de-abia s-a născut.

Maşina trecea pe galben, ciupea culoarea galbenă a semaforului. Ea însăşi era galbenă, maşina.

  • Da, dom’le, trei adulţi cum ar veni.

 

Avea ambele geamuri laterale coborîte, că era început de primăvară belalie rău de tot, cu temperaturi de peste douăzeci şi opt de grade. Ei erau doi, unul elegant, în costum albastru electric, cămaşă albă, cravată bleumarin cu picuri roşii, celălalt, adică şoferul, tricou bleu, şapcă albă cu cozoroc albastru închis, pantaloni scurţi cafenii, ciorapi albi, pantofi de sport, tot albi.

Vorbeau despre hîrtia igienică. Porniseră de la una care plecase în străinătate imediat după evenimentele din’90 şi descria cît de curate şi dichisite sînt closetele pe acolo. Mai apăruse, tot pe atunci, un actor bîlbîit, un dobitoc de altfel, care trîntise un sul de hîrtie roz pe pupitrul unui comentator de televiziune şi-i îndemnase pe toţi din radio şi televiziune să se şteargă mai întîi la gură.

  • Dom’le, uite, io cînd am citit Balzac pentru prima oară, la asta m-am gîndit: oare personajele alea nu se duc şi la veceu, dom’le? Că timp de tot felul de alişverişuri au, să se dea în gît, să se tragă pe sfoară, să-şi ia averile, să se toarne, să se omoare, să facă tot felul de chestii.
  • Da, corectă observaţie şi interesantă grilă de lectură.
  • Păi, vedeţi, io aşa aş vrea să citesc, ceva din viaţă, despre noi. Uitaţi, m-am însurat de doi ani, am şi o fetiţă…
  • …să vă trăiască!
  • Mulţumesc la fel, dacă aveţi…şi stau cu socrii, că n-avem unde, am făcut un împrumut şi m-am înscris la „prima casă”. E nasol, aveţi dreptate, să stai cu ăi bătrîni.
  • Îţi vine să-i urăşti.
  • Pă bune. Ei au trăit, şi-au trăit traiul, şi-au mîncat mălaiul, să-i lase şi pe alţii. Avem şi noi dreptul la fericire, nu?
  • Bineînţeles, categoric. Vedeţi, şi eu am devenit cam expirat, că număr şaizeci de primăveri obosite.
  • Nu arătaţi, să ştiţi! V-a plăcut viaţa, sînteţi bine întreţinut, nu vă dădeam decît aşa, patru’ş cinci, p-acolo.
  • Aşa şi studenţii, că mai predau încă, îmi zic „dom’ profesor, păi sînteţi mai mare ca tata!”. Ce să-i faci, nu m-am dus pe şantier, mi-a plăcut mai mult să citesc.
  • A bătrînă a nevestei şade în casa lor, pe pămînt. Ştiţi cu ce se ocupă? Bucătăreşte la nişte de-ăştia avuţi, o iau cu maşina la şase dimineaţa şi vine cu taxiul seara, pe la opt. Îi dau un milion pe zi. A fost bucătăreasă la „Herculane”, pe lîngă Moşilor, era un cinematograf, „Viitorul”. Da’ ce-aţi predat?
  • Ştiu „Viitorul”, ăl de dădea filme de artă pe vremea noastră. Şi farmacia „Herculane” era bună, avea ceva separeuri la intrare, venea des acolo Nicu Constantin. Sînt profesor de matematică.
  • Eu ştiu de „Gloria”, de la noi, din Baltă. Stăteam în Barajul Dunării. Nu în Berceni, ca acum. Nicu Constantin, ce actori am avut dom’ le, păi mai avem acum? Şi eu am terminat la „Jurnalism”. Şi-acum o fac pe taxiul.
  • Bine că totuşi cîştigă soacra, se întreţine. Acum, apropo de actori, de unde, nici teatre nu prea mai sînt. Stand by comedy.
  • Păi dar? Ei, a bătrînă, cum v-am spus, îi mai dă nevesti-mii. Că soră-mea a plecat în Canada cu toate alea trei fete ale ei. Munceşte de dimineaţa pînă seara, ca şi bărbatu-său. Mi-a trimis bani să-i iau un apartament, ca să vină după ce le-o rostui pe fetele alea ale lor pe-acolo.

 

 

 

E foarte greu să vorbeşti despre propria ta copilărie. Cum nu aveai atît de multe jucării pe cît ţi-ai fi dorit, cum ieşeai rar şi întotdeauna supravegheat în grădina din spatele blocului, cum îţi inventai tu însuţi jocuri şi jucării.

Aveai şapte ani şi de-abia te operaseră ai tăi de amigdale, că atunci era moda extirpării gîlcilor, pe urmă s-a întors mentalitatea şi s-a zis că mai bine e să le laşi acolo să oprească infecţiile şi să nu le ducă direct înspre plămîni. Ei bine, veniseşi acasă şi aşteptai să vezi jocul promis, cel de fotbal. Ai tăi îţi luaseră Piticot şi tu ai început să plîngi iar taică-tău a dat fuga la librăria de la cinematograful Volga – de fapt blocul cu cinematograful era lipit de ăsta nou, cu o librărie foarte aprovizionată cu cărţi, caiete, stilouri şi pixuri, creioane colorate, hîrtii de împachetat manuale, cadouri, hîrtie creponată bună pentru ghirlandele de la serbare, discuri, păpuşi, vaze, felicitări, diverse alte lucruri strălucitoare şi foşnitoare care îţi luau ochii de cum intrai şi care şedeau împrăştiate pe mai multe rafturi şi raioane. Iar cărţile, cărţile erau pe mese lungi, le puteai răsfoi, le puteai aduce la nas. Tipăritura proaspătă, tuşul miroseau aparte, diferit de revistele şi broşurile de la tutungerie sau de cărţile hărtănite aflate pe rafturi de lemn la parterul blocului de vizavi, unde se afla Biblioteca „B.P. Hasdeu”, filială a Bibliotecii orăşeneşti „Mihail Sadoveanu”.

Copilăria a fost plană, oablă, decentă, înceată, fără hîrtoape, nu şi-a schimbat decorul decît o singură dată, prin 1961, cînd din blocul 1 de pe Bateriilor te-ai mutat în blocul 15, din şoseaua Ştefan cel Mare 15, fostă Bonaparte. Dintr-o cameră la comun, alături de familia Eibenschutz, aveaţi două, semicomandate, cu un balcon-terasă de 6, 32 metri pătraţi, dependinţe, boxă, mansardă, spălătorie, la comun. Pe mansardă jucaţi „capitaly”, un fel de monopoly localizat pe Bucureştiul de altădată şi mai ales fotbal cu nasturi. Tu, nonconformist şi iritant de mic, adică dintr-a şasea, îţi aleseseşi RFG. Luţă era Brazilia, Flocamete Italia, Mirel Argentina, Adi El Salvador, Vova evident URSS, Vali Anglia şi Cornel România.

 

  • Aşa vrei tu să începi o proză despre Primul Război Mondial, Guriţă?
  • Da, Nae. Nae Nicolae, de Gheorghe Ciprian. Mă interesează cum s-a trăit în acea vreme, una dintre cele mai tîmpite perioade din istoria noastră, o perioadă pe care nu ştiu de ce o trecem sub plăpumi de tăcere, o îngropăm cît mai adînc printre rufele murdare ale evenimentelor petrecute în ţărişoara asta a noastră. Trecem peste ocupaţia Puterilor Centrale, îndeosebi germană, căci armatele celelalte, austro-ungară, turcă, bulgară au avut puţini militari încartiruiţi aici, în Bucureşti.
  • Primul îl anticipează pe Al Doilea, care a fost cea mai mare revărsare de ură din întreaga istorie a omenirii. De altminteri, am citit undeva că un istoric francez a scris o carte întreagă despre Războiul de treizeci de ani din veacul al douăzecilea. El le ia împreună pe cel din 1914 – 1918 cu ăsta din 1939 – 1945.
  • Vrei să zici 1938, cînd Hitler a îmbrăţişat pînă a sugrumat biata Austrie! Care avea drept cancelar un submediocru. De fapt, Hitler a rescris anul 1918 în 1940.
  • Al Doilea Război Mondial este după părerea mea, şi cred că nu numai a mea, cel mai sinistru episod din istoria generală a umanităţii. Deşi după Primul multă lume credea că gata, s-a prăbuşit omenirea, a venit încununarea acestei prăbuşiri. Verdun, taxiurile de pe Marna au fost surclasate de bătălia de la Kursk, de asediul Leningradului şi mai ales de bătălia de la Stalingrad, cea mai lungă şi mai sîngeroasă cunoscută de istorie.
  • Vieţi pierdute sau ruinate pentru un deziderat naţional. Dar cît de durabilă ar fi astă realizare într-o Europă fără graniţe şi într-o lume globalistă?
  • Nu ştiu şi nici nu vom şti vreodată, noi, generaţia asta. Intrarea acum în război nu mai este o opţiune politică. Războiul însuşi s-a schimbat, nu mai e perceput ca un act măreţ, eroic. Se vorbeşte despre războaie asimetrice unde înalta tehnologie zdrobeşte puşcoacele uzate moral. Se pedepsesc gesturi inumane, gazarea unor grădiniţe sau a unor spitale de copii. Se vorbeşte despre războaie chirurgicale.
  • Da, dar şi despre pagube colaterale, din păcate.
  • Arrianus, în „Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia” spune că nu ştiu care popor dintre grecii din arhipelag înainte de a da piept cu falanga macedoneană sacrifică rapid trei fecioare invocînd zeul Marte.
  • Şi ce-i cu asta? Atunci viaţa nu avea preţ decît ca act de bravură.
  • Şi acum viaţa cîntăreşte destul de puţin. Chiar se dau scene sîngeroase – blurate sau nu, dar se dau – deşi sîntem avertizaţi că ne vor putea defrişa emoţional. Ele, secvenţele astea, circulă pe net, pe youtube, pe diverse reţele de socializare. Totul este vizibil, înregistrat, redat, pus să şocheze: „Memory boom”, războiul industrial şi moartea în masă.
  • În Primul Război se ascundeau toate chestiile astea, se inventau proteze, măşti. Atunci războiul avea decenţă, era considerat un element fondator. Cred că Valery avea dreptate să creadă că s-a dărîmat lumea. A fost probabil ultimul strigăt al unui anumit cavalerism. Dispărut în Al Doilea Război Mondial.
  • Cred că şi acum se manifestă aşa ceva. Nu se pleacă decît după ce se anunţă, decît după ce se consultă parlamentele, după ce se dau ultimatumuri, după ce se negociază pînă-n zori.
  • Şi tu ce vrei să faci, să copiezi o realitate la care nu mai are acces nimeni direct?
  • Vreau să-mi povestesc mie realitatea pe care o scot din texte şi din contexte.
  • Deci o imitaţie fără imaginaţie.
  • Ba taman invers, cred că imaginaţia nu are niciun sens fără imitaţie. În romanul „Eu, Supremul” a lui Augusto Roa Bastos, scribul copiază dialogul groparilor din Hamlet. Cu asta ar trebui să înceapă toate tratatele de istorie, cu dialogul ăla spumos al groparilor.
  • Puterea se bazează pe slăbiciune, pe vulnerabilitate, ca la bridge.
  • Şi pe ignoranţă.
  • Şi pe spectacol. Cu cît apari mai anturat de suite lungi şi lucioase, cu pene, cu fireturi, cu fanfare, cu defilări, în uniforme cu nasturi de metal daţi cu „amor” – aşa se chema unsoarea aia pentru argint şi alpaca pe care o avea şi taică-meu – cu atît mai mult provoci teamă şi un soi de respect din frică.

 

 

 

De Sfîntul Nicolae al anului 1916, capitala îi vede pe ocupanţi într-un număr din ce în ce mai mare. În oraş se mai găsesc reprezentanţi ai corpului administrativ, dar şi politicieni de conjunctură pentru a menţine o brumă de autoritate. Sosirea trupelor Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman) a fost precedată de o serie de jafuri şi altercaţii, însă imediat (a doua zi) feldmareşalul von Mackensen, comandantul tuturor trupelor, dă publicităţii un comunicat militar în care garantează viaţa şi avutul fiecărui locuitor în schimbul colaborării cu trupele de ocupaţie. Este evident că promisiunea, ca orice promisiune, nici vorbă să fie  respectată.

Oraşul Bucureşti a fost ocupat de trupe germane. Prezenţa militară austro-ungară, bulgară şi turcă a avut mai mult un caracter simbolic. Cîte o companie turcească şi bulgărească au fost încartiruite în clădirea Şcolii de geniu şi de artilerie de pe Calea Griviţei. Din motive disciplinare, garnizoana bulgară a fost stabilită ulterior în cartierul Şerban Vodă. Ofiţerii bulgari şi-au instalat un club la “Capşa”, locul cel mai rîvnit de ei.

La 6 decembrie, în jurul orelor patru după-amiaza soseşte în curtea Palatului Regal feldmareşalul August von Mackensen şi este întîmpinat la coborîrea din automobil de Al. Tzigara-Samurcaş, bănuit ca fiu nelegitim al lui Carol Întîi, însărcinat de a se îngriji de Domeniile Coroanei, precum şi de colonelul Mauriciu Brociner, administratorul Palatului şi fostul secretar al reginei Elisabeta. Curtea era înţesată de oameni care i-au aclamat pe ocupanţi. Feldmareşalul îşi stabileşte reşedinţa la 11 decembrie în casa lui G. Meitani, din Piaţa Valter Mărăcineanu de lîngă Cişmigiu, ocupată cîndva de guvernatorul Pavel Kisselef. I se mai oferiseră spre alegere casa Elenei Kretzulescu din Ştirbei Vodă 39, actualul Centru European pentru Învăţămîntul Superior, casa Assan (actuala Casă a Oamenilor de Ştiinţă din Piaţa Lahovary) şi casa Florescu din strada Victor Emmanuel, fostă Fundaţiei, fostă I.C. Frimu, actualmente dispărută în bulevardul Dacia, în respectiva clădire acum retrocedată aflîndu-se pentru multă vreme Muzeul Literaturii Române. Lui Mackensen i se dă comanda Bucureştiului, deşi acesta căzuse sub generalul Erich von Falkenhayn.

Constantin Bacalbaşa, cunoscut jurnalist şi om politic român a inventariat cel puţin cincizeci de ordonanţe militare prin care bucureştenilor li se raţionaliza sau confisca, după caz toată, toată agoniseala. În acelaşi mod au procedat ocupanţii şi cu produsele strategice ale României: petrol, cereale, lemn, material rulant, unităţi de producţie industrială şi agricolă. Cu binecunoscuta lui rigoare, ocupantul a înfiinţat zece secţiuni de supraveghere şi control a vieţii oraşului. Orice abatere era pedepsită cu moartea. Desigur, au fost şi excepţii, cînd viaţa unora a fost răscumpărată cu ajutorul banilor sau a altor monede de schimb. La 8 decembrie 1916 funcţiona deja Guvernămîntul Imperial al Cetăţii Bucureşti. Acesta avea în subordonare inclusiv autorităţile locale româneşti (primar, prefectul poliţiei, garantul Ministerului de Interne, prefectul judeţului). Unităţile germane de control şi prevenire erau următoarele: Centrala, Poliţia judiciară, Serviciul de circulaţie şi întreţinere a străzilor, Serviciul de supraveghere a localurilor publice şi a sălilor de spectacol, Poliţia criminală, poliţia de moravuri, Compania de poliţie însărcinată cu paza oraşului şi menţinerea ordinii publice, Casieria (colectarea de taxe de la localuri publice), Secţia de evidenţă a populaţiei, Siguranţa Germană (condusă de comisarul Pinkof, sosit de la Paris, unde a activat pînă la începerea războiului sub acoperirea de negustor de umbrele). În primele zile ale ocupaţiei au avut loc devastări deliberate ale proprietăţilor antantofililor refugiaţi la Iaşi (Tache Ionescu, Emil Costinescu, Victor Antonescu, Dinu Brătianu, etc.) Cartierul general al armatei germane s-a încartiruit la hotel Athenee Palace (abia construit, în 1914). Cercul Militar (parţial construit) a ajuns arest pentru ofiţerii şi soldaţii români capturaţi în timpul retragerii. (S-au ridicat în jur de 700-800 de prizonieri, printre care şi ofiţeri). Hotelul “Imperial”, de pe Calea Victoriei (hotelurile “Imperial” şi “Splendid” ocupau aproximativ zona pe care se află acum Sala mică a Palatului şi hotelul “Bucureşti” – “Radisson”) va deveni domiciliu forţat pentru ostaticii ridicaţi din rîndul germanofobilor. Printre aceştia pot fi enumeraţi Mina Minovici, Constantin Rădulescu-Motru, Constantin Cantacuzino, Aristide Alexandrescu, Ion Berindei, Ionică Pilat, Ion Duca, Constantin Antoniade, Alexandru Donescu, Vasile Cancicov. Ultimul îşi notează în jurnal şi masa primită: “25 de grame de boabe de mazăre fiartă în apă (…), mămăligă de hrişcă cu zahăr pisat (…), o bucăţică de tort.”. Întreţinerea acestora privea Primăria Capitalei. Aveau loc periodic defilări ale trupelor Puterilor Centrale aflate în tranzit prin Bucureşti pentru a uza moralul populaţiei. Au fost schimbate nume de edificii, restaurante şi hoteluri. La 5/18 decembrie 1916 s-a redeschis cabaretul „Majestic-Femina”, din Calea Victoriei numărul 5, cu spectacole de varietăţi ţinute de germani pentru germani. La parterul Hotelului “Imperial” funcţiona restaurantul “Zur Taube”, exclusiv pentru ofiţerii trupelor de ocupaţie şi unde cînta zilnic o orchestră austriacă în uniformă. Cafenelele High Life şi De la Paix au devenit “Kaiserpalast” şi respectiv “Berliner Café”. Hotelul Victoria, “fost Grand Hotel de France”, vizavi de biserica Zlătari ajunge “Zum Deutschen Kronprinz”. A fost restrînsă pînă şi circulaţia tramvaielor, fiind permisă doar în intervalurile 7 – 8, 12 – 15 şi 19 – 20 şi numai pe linia ce ducea la gară.

Se introduc apoi raţionalizări la principalele produse alimentare şi de consum casnic (gaz, electricitate, păcură) cu excepţia clădirilor ocupate de germani. Circulaţia birjelor sau a oricăror alte mijloace de transport a fost interzisă pentru localnici, excepţie făcînd personalul militar al Puterilor Centrale. Bucureştenii au fost obligaţi să se deplaseze pedestru. Au fost ridicate clopotele bisericilor pentru a fi transformate în muniţie. S-a jefuit avutul bisericesc. A fost introdus calendarul gregorian în locul celui iulian. A fost schimbată ora Bucureştiului după ora Europei centrale, deci a Germaniei. Se introduce munca forţată fără distincţie socială. Se schimbă numele şi destinaţia localurilor. La parterul Hotelului “Imperial”funcţionează acum restaurantul “Zur Taube”, exclusiv pentru ofiţerii trupelor de ocupaţie şi unde cîntă zilnic o orchestră austriacă în uniform. Cafenelele High Life şi De la Paix devin “Kaiserpalast” şi respective “Berliner Café”. Hotelul Victoria, fost Grand Hotel de France, vizavi de biserica Zlătari ajunge “Zum Deutschen Kronprinz”. S-a impus ştergerea sau tăierea numelui statului România şi a stemei ţării. Pe acte şi pe mărci poştale se aplicau iniţialele M.V.R., Militar –Verwaltung in Rumanien.

La 30 decembrie 1916 a sosit la Bucureşti generalul prusac de infanterie Erich Franz Theodor Tülff, devenit din 1913 von Tscheppe und Weidenbach, guvernatorul teritoriului ocupat din România cu planuri dinainte stabilite pentru exploatarea întregului potenţial economic al ţării noastre. S-a instalat în Palatul Şuţu, actualul Muzeu de Istorie a Capitalei, unde a schimbat întreg mobilierul pe spezele Primăriei – costul s-a ridicat la 80 000 lei.

Iernile anilor 1916-1917 şi 1917-1918 au fost foarte aspre. Este lesne de înţeles că acestea au provocat şi locuitorilor dar şi trupelor de ocupaţie multe neajunsuri, însă cel mai mult au suferit localnicii. În timp ce nemţii tăiau arborii din Grădina Cişmigiu, iar vara cultivau varză roşie, românii puneau gardurile pe foc, în lipsa lemnului rechiziţionat pentru armata germană. În aceste împrejurări s-a făcut o severă rechiziţie de plăpumi şi blănuri în tot oraşul pentru ocupanţi. În privinţa comportamentului ocupantului faţă de bucureşteni, germanii au păstrat un grad relativ onorabil, deşi au spoliat tot, pe cînd bulgarii au fost cei mai recalcitranţi şi violenţi, poate şi datorită înfrîngerilor din 1913. Chiar şi turcii care au confiscate cele două tunuri aflate lîngă statuia lui Mihai Viteazul, capturate de noi la Plevna. Siluiri ale fetelor, femeilor, chiar şi ale celor în vîrstă, furturi, jafuri, ocuparea cafenelei Capşa, consumul exagerat de alimente şi băuturi în schimbul unor bonuri de rechiziţie fără nicio acoperire, furtul celor 607 documente slave de la Academia Română ridicate de locotenentul Pavel Oreşkov (restituite parţial peste cîteva zile în urma unui memoriu semnat de slavistul Ioan Bogdan şi susţinut de Marghiloman şi de Tzigara-Samurcaş în faţa feldmareşalului von Mackensen şi total abia după terminarea Războiului) şi ale moaştelor Sf. Dumitru Basarabov, patronul spiritual al oraşului (acestea din urmă au fost recuperate cu ajutorul Comandamentului german), au fost fapte ale corpului militar bulgăresc încartiruit la Bucureşti. Capitala arăta ca o garnizoană din spatele frontului. Vasile Cancicov notează: “trei maidane noi s-au deschis pe Calea Victoriei (…): Piaţa Sărindar, Piaţa Teatrului şi Piaţa Ateneului. Pe aceste pieţe poposesc căruţele, se deshamă caii, li se dă hrană şi apă, aci bivuachează trupa şi stă la masă. Consecinţa e că, pe ploile ce cad, s-au creat încă trei focare de murdărie în plin oraş.”.

Cît priveşte populaţia Capitalei, în mare parte ea a arătat, ca de altfel de atîtea ori, stoicism şi încredere într-un viitor mai bun şi în sfîrşitul cît mai grabnic al coşmarului şi a nedreptăţilor. Au fost însă şi bucureşteni care au încercat să facă speculă cu produse de primă necesitate, au pîrît pe pro-antantişti la poliţia germană, au făcut afaceri cu ocupantul, astfel încît unii s-au îmbogăţit de-a dreptul iar alţii s-au pus în slujba ocupantului fie din teamă, fie din interes material. Riguroşi cum îi ştim, germanii au făcut un recensămînt al populaţiei. Rezultatele obţinute şi pe baza cărora s-au introdus cartelele de alimente arătau că Bucureştiul număra 308 987 locuitori, din care 119 960 (38,82 %) bărbaţi şi 189 027 (61,19 %) femei. În acelaşi timp, printr-un ordin al lui von Mackensen s-a instituit sistemul coletelor prin care se îngăduia militarilor străini să ia, la plecarea în permisie, alimente din România pînă la greutatea de 25 de kilograme. De asemenea, aveau dreptul să trimită acasă lădiţe cu alimente, în număr nelimitat, a cîte 5 – 10 kilograme.

  • Bine, asta scrie pe orice site, orice accesezi îţi dă propoziţiile astea migratoare. Cucerire a tehnologiei. De la Herodot la Tucidide aceeaşi naraţiune istorică, acelaşi parcurs. Nu spunea Cicero că-i învăţătoarea vieţii, că toţi avem o datorie faţă de trecut şi faţă de strămoşi?
  • Şi atunci să ne urîm întotdeauna asupritorii, ocupanţii sau, mă rog, ăia care au fost în stare să ne învingă?
  • Nu neapărat, dar orice comemorare se leagă întîi de toate de momentul ei, desigur, dar are şi o funcţie, cum să zic, rectificatoare. Ca în baladă, unde ne eroizăm cît putem. Ştii ce, nemţii ăştia ar fi trebuit puşi în carantină pentru vreo sută de ani! Mare cultură, mare civilizaţie, dar prea au făcut crime, războaie, nu s-au astîmpărat nici pînă acum. Ehrenburg cerea să fie decimaţi, la care Stalin, vestitul şi temutul Stalin îi răspundea afabil şi părinteşte: “dragul meu Ylia, nu crezi că nu popoarele sînt vinovate pentru greşelile conducătorilor lor?”.
  • Dar Istoria asta, ce este ea?
  • Ficţiune? Interpretare? Sursă nesfîrşită de războaie, de revoluţii, de colonizări, suită de regi, împăraţi, preşedinţi? Omul simplu cum trece el: peste sau pe sub? Suptiscălitul Anton Pann?
  • Omul simplu este statistic. Războaiele nu mai au rolul ăla pedagogic, educativ şi formativ, iar lecţiile de istorie nu mai sînt şi lecţii de viaţă utile cetăţeanului de rînd. Obiectivitatea documentelor, rece, seacă a făcut loc interogării asupra locului individului în dispozitivul militar. Componenta militară este esenţială pentru absolut toate statele moderne.
  • Vezi armata obligatorie şi complexul militar-industrial, nu?
  • Fireşte. Condimentul ăsta este absolut necesar în aluatul societăţii, el dă ordine, disciplină, reguli, blocaje, chiar o anumită formă de isonomie, adică egalitate în faţa legii. Acum serviciul militar nu mai este la modă, războaiele sînt purtate de drone, de rachete intercontinentale, soldaţii sînt profesionişti, foşti luptători de greco-romane, foşti rugbişti sau foşti boxeri. Este o situaţie asemănătoare cu a echipelor de fotbal, cu transferuri, contracte, prime. Războiul nu mai este o epopee mitică, acum se învinge fără glorie.
  • Auzi, am să te întreb ceva foarte scurt şi te rog să nu te superi, căci ţine tot de istorie: ce porecle aveai tu în copilărie?
  • Dino, de la dinozăuraşul ăla din familia Flinstonilor, că eram destul de grăsuţ, Şarpele cu ochelari, că am purtat ochelari dintr-a patra pînă în 2008, cînd mi-am schimbat cristalinul şi la stîngul şi la dreptul, Parbriz şi Moise.
  • Copiii nu au prea multă imaginaţie. Dar de ce Moise?
  • Fiindcă nu-mi plăcea niciodată să mă bat şi încercam să aplanez conflictele care se iţeau în spatele blocului, la joacă, sau pe Aleea Circului.
  • Vorba ceea: “de ce dai mă, nu ştii să-njuri?”.
  • Mi-a plăcut cititul şi visatul în jurul cuvintelor. Şi nu mi-a plăcut să vorbesc despre ceva decît după ce mă documentez. Vorba ceea, pe care mi-o aminteau deseori ai mei: întîi gîndeşte şi apoi vorbeşte!

 

Constantin Stere, basarabean de origine, care a fost un colaboraţionist greţos – fireşte, din ură faţă de Rusia – după cum îl defineşte însuşi filosoful Nicolae Bagdasar în Amintirile sale, a scos un ziar de două sau, pe parcurs, de patru pagini, format mare, plin de publicitate şi de reclame, pe care-l scria mai mult singur şi care costa zece bani: Lumina. Primul număr a apărut la 1 septembrie 1917, ultimul în 12 noiembrie 1918. Mai trage şi cîte o ediţie specială. Semnează el, DD Pătrăşcanu, Bucura Dumbravă, Barbu Nemţeanu, Ion Theodorescu (Tudor Arghezi). Printre reclame vedem Croitoria “Şicul Tinerimii”. Programe de teatru de revistă şi film la Arenele Amicii Orbilor, Grădina Blanduziei, Parcul Oteteleşanu, Cinematografele Lux, Colosal, Kino Classic, Kino Zaharia, Teatrele Comoedia, Modern, Regal, Lyric, Café Kronprinz. Eldorado Paţac, Strada Doamnei, nr. 2. Publicaţia este de simplă propagandă, plătită din reclame, fără vreun interes major. Singura rubrică demnă de remarcat – fireşte, cu excepţia editorialelor lui Stere – este cronica teatrală ţinută de Liviu Rebreanu.

Mai interesantă este Săptămîna ilustrată, hebdomadar de 16 pagini, cu dată de apariţie joia, numărul unu scos pe 17 mai 1917, costînd 25 de bani, format tabloid. Editor: Mihail Sărăţeanu (avocatul M. Selzer…). Printre colaboratorii asidui: D. Karnabatt, Barbu Nemţeanu. Printre ocazionali: A de Herz, Gala Galaction, Hirpus, E.C., F.L., Carmen Sylva, Şt. O. Iosif. Prima pagină conţine un articol de fond, ultima este dedicată caricaturii politice. La început, fiecare număr conţine cîte un medalion al unei mari personalităţi culturale germane, precum şi descrierea cîte unui mare oraş german. Astfel avem în primul număr perechea Goethe – Berlin, în numărul 2 Schiller – Munchen, numărul trei conţine Heine şi Lipsca, apoi Lessing şi Hamburg, numărul 5 Lenau şi Nurnberg, numărul 6 Uhland şi Hanovra. Prezentarea oboseşte, dar din cînd în cînd mai apare cîte un medalion P.P. Carp (în numărul 9), Femeia germană şi Războiul (în  numărul 12), Papa Benedict al XV-lea (în numărul 14). Descrieri de oraşe în numărul 9 – Frankfurt -, în 12 Colonia, în 13 Brema, în 15 Riga, în 16 Viena, în 22 Budapesta. Numărul 18 conţine entuziastul reportaj „Crefeld – din viaţa prizonierilor români”, precum şi o rubrică de modă semnată de Constantin Wachmann. Numărul 19 – 20 este dublu, are deci 32 de pagini şi este centrat pe Vizita Împăratului Wilhelm al II-lea, întîmplată între 20 şi 24 septembrie 1917. Majordom de onoare: Al. Tzigara-Samurcaş. Semnează: Alfred Keller şi A. Verea. Numărul 22, din 6 decembrie 1917 serbează, cum îi şade şi bine, „Un an de la predarea Bucureştilor”. Numărul 26 conţine un alt reportaj, nesemnat, despre „Cafenele şi grădini din trecut”. Un eseu interesant, dar părtinitor, „Cinematograful în România” semnat de Herbert Lewandowski apare în paginile 10 şi 11 ale numărului 27 din 23 ianuarie 1918. Revista îşi încetează apariţia cu numărul 40 din 29 iulie acelaşi an. Număr care costă, începînd cu 31, din 5 martie 1918, 50 de bani.

 

  • Fireşte, cel mai cunoscut şi singurul ziar autorizat să apară era Gazeta Bucureştilor, versiunea în limba română a ziarului Bukarester Tageblatt, fost oficios al Legaţiei germane din Bucureşti suspendat la intrarea noastră în război şi care era condus de un domn dr. Pop. Gazeta apare în patru pagini format mare, primele două redactate în germană, celelalte în româneşte. Pe frontispiciu stă inscripţia “ediţie de război sub ocupaţiune germană”. Redacţia şi tipografia sînt plasate în Sărindar, numerele 9 şi 11, deci redacţia Adevărului lui Constantin Mille, energic susţinător al alipirii României alături de Antantă! Redactori pentru partea germană erau ofiţeri germani, redactor şef un anumit Rudolf Dammert, fost redactor şef la ziarul din Stuttgart, Wurttemberger Zeitung, în schimb pentru partea română au lucrat foştii colaboratori ai gazetelor finanţate de legaţiile Puterilor Centrale. Redactor-şef al Gazetei Bucureştilor a fost numit Metaxa Doro, iar din redacţie au făcut parte Ion Teodorescu (Arghezi), Victor Anestin, D.D. Pătrăşcanu, Ioan Slavici, precum şi alţii, mai puţin importanţi, ca soţii Lucreţia şi D. Karnabatt, Dem. Theodorescu, A. de Herz, A. Camburopol, A. Davidescu.
  • Gazetele minţeau după cum am fost noi obişnuiţi să spunem în copilărie “minţi ca o gazetă imperialistă” sau erau un fel de gazete de perete?
  • Nu minţeau, acopereau căci oricum erau cenzurate. Fireşte, mai dădeau vina şi pe lipsa de prevedere a fostelor guverne, mai ales atunci cînd se simţea lipsa vreunui produs de strict necesitate sau a lemnelor de foc. De pe atunci germanii şi austro-ungarii defrişau în prostie pădurile noastre!
  • Ştii ce vreau să aflu dintr-o carte de istorie sau, mă rog, dintr-un roman istoric? Cum se trăia cu adevărat.
  • Aflăm din Vasile Cancicov, care notează la 20 martie 1917: “Guvernămîntul Imperial a dat o soluţie în chestia lefurilor şi pensiunilor. Pensiunile pînă la 100 lei se vor plăti integral; cele pînă la 200 lei cu oarecare reducere; cele ce trec de 200 lei se reduc toate la maximum 200 lei lunar. Funcţionarii, numai acei ce vor fi întrebuinţaţi, îşi vor primi lefurile reduse după o anumită proporţie. Universitatea se suprimă; profesorii secundari, primari şi institutorii vor primi leafa redusă numai acei ai căror şcoli vor funcţiona”.
  • Şi ce făceai cu ăştia?
  • Tot el notează în 20 aprilie acelaşi an: “Scumpetea vieţii a ajuns cam la următoarele: o pereche de ghete 120 lei; o reparaţie 40 lei; săpunul de rufe 16 lei kilo, prin contrabandă, deoarece fabricaţia e interzisă; carnea pe la speculanţi, deoarece în piaţă nu există, se plăteşte 6 lei kilo; untul 22 lei kilo; brînza albă 8 lei kilo; o lămîie 1,50; untdelemnul de floarea soarelui 30 lei sticla; bomboanele 30 lei kilo; o găină 14 lei; oul 35 bani; cafeaua 40 lei kilo; orezul 15 lei kilo; lemnele 150 lei mia de kilograme (…) pîinea de 800 gr. e 35 bani, dar aşa miroase a mucegai şi aşa e de dezgustătoare la vedere, că nu se poate mînca”.
  • Şi colaboraţioniştii de pe la ziare cît primeau?
  • Slavici de pildă încasa 50 lei pe un editorial publicat de Gazeta Bucureştilor. Şi scria trei pe săptămînă.
  • 707 zile au stat pe capul nostrum aceşti oaspeţi agasant de simpatico, nu-i aşa?
  • Bineînţeles. Chiar există o carte a lui Virgiliu N. Drăghiceanu cu acest titlu: “707 zile sub cultura pumnului german”. Zice autorul: “ca o gheară imensă se înfig din ce în ce în grumazul nostru”. Uite aici: “Iau Brăila la 5 ianuarie 1917, Hamburgul României cum îl numesc ei, extaziaţi de frumuseţea oraşului, mulţimea docurilor, silozurilor şi hambarelor de grîne”.
  • Am auzit că au vrut şi Cloşca vestită împreună cu puii de aur, că era de la ei?
  • Adevărat, dar fusese trimisă în Moldova.
  • Dar cît cotropiseră ei, cotropitorii?
  • Cam două treimi din teritoriul nostru de atunci. De fapt cei mai hrăpăreţi s-au dovedit austro-ungarii, care doreau Oltenia, pe care o mai administraseră, Muntenia şi partea de Moldovă pînă la Siret. Nemţii erau mai şireţi, ne doreau pentru a ne da la schimb. Dobrogea zbura şi ea la bulgari şi la turci. Noroc că Primul Răboi Mondial a însemnat şi sfîrşitul a trei imperii, “închisori ale popoarelor” şi “bolnavi ai Europei”.
  • Chiar patru dacă ne gîndim că şi Imperiul ţarist s-a prăbuşit. Fireşte, el a fost înlocuit de o Uniune de republici.
  • De altfel, am găsit un almanah italienesc pe 1917 care spunea că va fi un an bun, plin de roadă. Dar anunţa şi un fapt divers: miliţiile germane-austriece mobilizează tineri de 15 şi 16 ani. Şi se remarca o gravă lipsă de porci, or aşa ceva nu se întîmplase prea des în decursul veacurilor: nemţi fără salam! Mai scria acolo că anul 1917 corespunde anului 6630 al perioadei iuliene.
  • Anul 1917 avea să fie fast pentru noi. În vară, soldaţii noştri din Armata întîi, bine echipaţi şi bine antrenaţi de ofiţerii francezi poposiţi în cadrul misiunii generalului Berthelot, alături de Armata a IV-a rusă, au înfrînt contraofensiva germană la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Acolo s-au prăpădit aproape 25 000 de militari români şi între 50 şi 65 000 de soldaţi inamici. În Primul Război Mondial au pierit aproape 10 milioane de oameni. Războiul este un joc de-a masacrul. Dincolo de poveştile şi de relatările generalilor, scriitorilor, ofiţerilor, soldaţilor, oamenilor simpli care nu pot fi diferite în general şi care îşi impart aceleaşi subterane ale memoriei, intervine factorul individual, războiul personal resimţit ca experienţă proprie.
  • Dar nu crezi că au fost şi scene absurde, comice, ridicule?
  • Oho, o grămadă! Războiul înseamnă şi întîmplare, şi nebunie, şi orgoliu, cîteodată şi prostie. Din prostie a căzut Turtucaia, de exemplu. Am citit undeva că Falkenhayn a avut intenţia să epuizeze armata franceză la Verdun şi să-i provoace pierderi grele – saigner a blanc este expresia folosită aici şi vine dinspre abator, cînd o vită este lăsată să sîngereze complet pentru a avea carnea albă, fragedă – lucru care i s-a întîmplat lui însuşi. Cine sapă groapa altuia cade singur în plasă!
  • De altminteri, după cîte se ştie acolo a fost un adevărat abator. Care a durat peste nouă luni şi în loc să nască vreo idee măcar, a făcut peste 700 000 de victime!
  • Vorbim din texte, dar nu ştim cum miroase un cîmp de bătălie, ce se aude, ce comenzi se răcnesc, cum se stă în tranşee, ce nelinişti au soldaţii, ce gîndesc ofiţerii, cît la sută e hazard. Oare cît de mare e frica?
  • Chiar dacă au mai fost şi scene demne de Caragiale, de la intrarea trupelor aşteptate să vină dintr-o parte, ele intrînd pe alta, chiar dacă şi nemţii între ei s-au mai certat asupra întîietăţii – Falkenhayn cu Mackensen –, chiar dacă armatele de ocupaţie au fost primite cu flori de june servitoare nemţoaice sau unguroaice din Bucureşti, ziua de miercuri, 6 decembrie 1916 a fost resimţită ca o insultă. Iar ocupaţia în totul ei a fost un jaf regulamentar şi o barbarie. Încheiată la 18 noiembrie 1918.
Revista indexata EBSCO