Sep 26, 2017

Posted by in Poezii

Clara Mărgineanu

 

Peisaj cu statui şi o carte

 

Tu ai scris prefaţa, eu am scris povestea,

Între pagini albe, de balsam şi lut

Fluturii albaştri umilesc trufia

Dincolo de fulger, patimă şi scut.

 

O carte mă înfrînge, cerneala pîine-mi este

În singura mea casă, neterminata gară,

Afară nu mai plouă, sînt lacrimi pe ferestre

Statui nemîngîiate vor inimi să le doară

Luni vei primi o carte, în formă de femeie

Am pus-o ieri la poştă, o trage un hamal,

Fîntîna e secată, cînd torni între tranşee

Două găleţi cu rime în cupe de cristal.

 

M-am scurs, treptat, în pagini, smulse suav din vintre

Măcar pentru postfaţa grăbită, de acum

Ce ieftină e viaţa aceasta de cuvinte

Un dumicat de scîncet, o jale cu parfum.

Cînd vor veni reporteri, autograf să ceară

Nu vor mai fi discursuri, nu va mai fi nici gară,

Statui nemîngîiate îţi vor citi din carte

Vor inimi să le doară, iar eu le-am dat o moarte.

 

 

    Spălaţi de chin precum păsările de aer

 

Durerea rămasă în noi, chemare de clopot,

Cu degetele roase  de creioanele neputinţei,

i-am scris demult:

,,Dacă te simţi vinovat, nu înseamnă că eşti!”

Poate că începusem să orbesc, dar mi se ascuţise intuiţia,

Ştiam, cei ce se cred stăpînii exploziilor senzuale

sînt doar sclavii lor,

Nebunii tînjesc mîngîiere şi poezie,

Reginele dansează umilinţa în haşişul orgoliului,

Regii poartă cu demnitate mantia plină de stafii…

 

Peste ani, într-o clipă de viaţă mai ieftină decît pîinea,

mi-a apărut în faţă. Ochii mei au muşcat iluzie,

Am zîmbit, era încă frumos ca un înger căzut,

Îmbătrînise, ridurile nu devin circumvoluţiuni,

Alt crîmpei de prezent fără viitor.

Cu degetele roase pînă la os de creioanele neputinţei, i-am scris:

,,Vitalitatea ţine de intensitatea trăirii, chiar dacă

în fotografiile de cîndva, ne-a albit părul.”

 

Cerul rîde frumos

 

Vîntul bate din spate, vrea să-mi spună ceva

Vine trist din trecut răstignit pe o stea

S-a uscat dorul negru în paharul cu vin

Rubiniu este gustul aţipit în destin.

Ard vertrebrele toate jinduind doar să curg

Nu mai port în spinare o desagă cu-amurg

Vremea e de beţie şi atît mai am chef

Să îţi mîngîi zîmbind cerarcăne de sidef.

 

Vîntul bate din spate, e trecut fără rod

Simt că-n ziduri de fluturi se ridică un pod

Voi păşi peste el, tot legată la ochi

Şi la capăt voi şti să dezleg de deochi

Cineva îmi spunea, într-o doară, aşa

Pentru tine-aş schimba şi religia mea

Cîntecul arde brusc în povestea de foc

Şi în palme sparg răni în adînc de ghioc.

 

Cerul rîde frumos în paharul cu vin

Fără degete cînţi, doar cu-n ghimpe destin.

 

 

Cuvinte injectate de gheară

 

Cuvintele nu sînt, todeauna, ale noastre,

Sînt injectate de durere, neiubire, singurătate

Şi, mai ales, de otrava lor, a celor care

Ne scrijelesc privirea, ne înfig aşchii în ochi,

Să orbim, ca şi ei, ca şi ele……

De ce, Doamne, de ce Doamne, am întrebat,

De ce tocmai el…de ce ea, le-am dat sînge din inima mea,

Şi bucăţi de viaţă, de ce?

,,Iuda l-a sărutat pe Hristos, nu uita!”, răspunde glasul din lacrima mea,

Te vor tot săruta, draga mea… Te vor săruta şi te vor uita,

Este greu de dus viaţa ta, ei te vor tot săruta…”

Precum Iuda, Doamne? ,,Da, şi el şi-a făcut treaba sa”.

 

Privesc în ochii lor, oare cred că nu simt şi nu ştiu?

Suferinţa e intuiţie, eşecul, tîrziu,

Mă doare, mă doare şi cad, pe stradă Salvare nu e

O cruce de lumină tace răspunsul ,,de ce”

Nu mă voi vindeca de spaima că neputinţa

Poate spînzura, în public, taina prieteniei.

 

Ochii aprinşi de bucurie sînt o amară ipocrizie,

Vor, tînjesc, nu te iartă că eşti, aşa cum eşti

Privesc în ochii lor, chiar cred că nu simt, că nu văd?

Conturul rînjetului, tăcere, prăpăd…

Vina este a mea, cuvintele nu sînt, mereu, poeme din vară

Sînt injectate uneori, fatal. Injectate de gheară.

Iubirea va smluge gheara, din inima celui iubit

Lumina va deveni  cîntec, versul, răsărit.

 

 

 

Foamea de vară

 

Ard dimineţi pe cer, cu stele treze

Lumina taie blînd, în fiecare

Absenţa este o înfometare

Cînd jinduirea stă să explodeze.

Uităm deliberat iubiri clasate

Încremenite într-un cîntec mut

Pe care-nfrigurată îl ascult

În vara mea, vii astăzi, de departe.

 

Am revăzut în tulburarea noastră

Căzînd frumos, alături, lîngă geam

Zăpadă-n focuri sacre şi eram

Actori de geniu, într-o piesă proastă.

Tăcerea e masivă în chitară

Şi pentru ea, acordul e-o absenţă

Îl rog pe Dumnezeu, în penitenţă,

Să cînte viscolul, foamea de vară.

Revista indexata EBSCO