Sep 26, 2017

Posted by in EDITORIAL

Mircea A. DIACONU – I. Negoițescu. În cunoștințã de cauzã și istoria politicã a literaturii

 

Cu textele lui politice, volumul În cunoştinţă de cauză (Editura Dacia, 1990) poate explica de ce susţine Negoiţescu că Istoria sa e o operă de exil, nu în sensul dificultăţilor inerente, ci al libertăţii de gîndire şi interpretare. Cînd precizează că „Textele aici adunate – care, cu excepţia unuia singur, au apărut mai întîi în presa străină şi în cea de exil, ori au fost difuzate prin posturile de radio Europa liberă şi BBC, n.n. ţin de existenţa mea literară şi de perioada istorică pe care am trăit-o din tinereţe pînă în pragul bătrîneţii” (În cunoştinţă de cauză, p. 5), Negoiţescu precizează, în fond, că opţiunea pentru estetic este, ca şi în cazul lui Lovinescu, de altfel, şi o opţiune politică. De altfel, invocînd în Scrisoarea către Paul Goma excepţia, reprezentată de cunoscutul Manifest, Negoiţescu afirmă că el „şi-a avut partea sa de contribuţie la demobilizarea ideologiei fasciste în cultură” (Idem, 15). De fapt, cu toată pledoaria declarată pentru primatul esteticului, chiar aşa a înţeles Lovinescu însuşi Manifestul din moment ce, în răspunsul său, invocă ameninţările cu moartea pe care a trebuit să le suporte pentru opţiunile sale. Aşa a fost perceput de contemporani (nu s-ar explica altfel reacţiile de respingere cu conotaţii politice), aşa e perceput şi imediat după 1990.

Să revenim însă la Scrisoarea către Paul Goma, document esenţial în biografia interioară a lui Negoiţescu, pentru a vedea cum receptează el însuşi acest document moral la cîţiva ani distanţă de la evenimentele care l-au declanşat. Aşadar, la 3 martie 1977, cu o zi înaintea cutremurului devastator din Bucureşti, fapt care avea să deturneze în bună măsură semnificaţia gestului său, postul de radio Europa liberă difuzează scrisoarea lui Negoiţescu către Paul Goma, un mesaj de adeziune şi de susţinere. Dincolo de patriotismul pe care vrea să-l releve, în cuvinte care nu necesită comentarii („Personal, eu nu fac parte dintre cei care intenţionează să emigreze. Prea multe, şi în bine şi în rău, bucurii şi suferinţe, mă leagă de ţara în care m-am născut şi pentru drepturile şi gloria căreia strămoşii mei au luptat. Bunicul meu, ardelean, a fost memorandist; tatăl meu, muntean, şi-a vărsat sîngele în războiul din 1916. Iar eu mi-am dedicat întreaga existenţă cercetării şi promovării literaturii române, ceea ce mi-a adus, cum spuneam, destule bucurii, dar şi suferinţe: operele mele, pe de o parte, şi anii de închisoare, pe de alta, stau mărturie”, mărturiseşte el – În cunoştinţă de cauză, 13), Negoiţescu supune atenţiei pericolul la care este supusă literatura română prin intervenţia cenzurii şi prin uniformizarea generată de discursul oficial şi de literatura care slujeşte propagandei naţionaliste. De reţinut afirmaţia în care Negoiţescu îşi motivează gestul („Ceea ce constituie […] pentru mine o problemă esenţială este starea generală a literaturii române în clipa de faţă” – Idem, p. 14) şi acela în care îşi exprimă temerea disperată că literatura română este într-un mare pericol din cauza pervertirii rolului limbii într-o societate schizoidă şi malformată, în care totul trebuia să fie clişeu: „Ce poezie, ce proză, demne de a fi numite artă, se vor mai putea naşte din această numire degenerată care e limba noastră uzuală acum?” (Ibidem, 16). Într-o cronică pe care o vom analiza mai tîrziu, Diana Adamek rezuma foarte bine, vorbind despre „alterarea conceptului de naţionalism şi degradarea noţiunii de patriotism, automatizate şi banalizate amîndouă de retorica grosolană şi pustiitoare, caracteristică ţărilor cu regim comunist”. La cîteva luni distanţă de acest mesaj, în noiembrie 1977, într-un interviu pe care i-l ia Anneli Ute Gabany, Negoiţescu formulează aceeaşi profesiune de credinţă în favoarea literaturii şi în favoarea slujitorii literaturii române. Cînd Anneli Ute Gabany îl întreabă, aşteptînd şi prevăzînd un răspuns pozitiv, dacă scrisoarea către Goma poate fi considerată „un gest politic”, Negoiţescu răspunde fără nici o ezitare negativ: „Ţelul pe care l-am urmărit de fapt cu scrisoarea mea către Goma n-a fost expres politic. M-a interesat în primul rînd să pun în lumină anumite aspecte negative în domeniul literaturii şi al organizării literare” (Ibidem, 19). Iar finalul interviului e o reafirmare a acestei poziţii şi o reangajare, parcă sub semnul imperativului moral absolut, în slujirea literaturii române. „N-am publicat pînă acum nici o lucrare în contradicţie cu etica profesională; am servit întotdeauna numai literatura. Dacă e adevărat că literatura română trebuie să continue să existe, atunci e tot atît de adevărat că eu trebuie să-i atest existenţa prin scrisul meu” (Ibidem, p. 20). Aşadar, în slujba literaturii, în special, a literaturii române şi a condiţiilor de libertate a scriitorului din România.

Ceea ce ne interesează este să constatăm ce se întîmplă cu această atitudine. În anii următori, aproape că nu este interviu în care Negoiţescu să nu exprime regretul, dezamăgirea, frustrarea chiar, că miza acţiunilor sale, ca ale puţinilor scriitori români care au reacţionat faţă de sistemul politic, n-a fost decît profesională şi literară. Ceea ce cere el în anii următori scriitorilor români este o angajare nu pentru drepturile individuale (şi profesionale) ale scriitorului, ci angajarea pentru drepturile omului, pentru valorile Europei moderne, pentru o societate liberă. Schimbînd ce e de schimbat, valorile pentru care ar trebui să lupte scriitorii contemporani sînt similare cu acelea ale paşoptiştilor. Într-un interviu din 18 aug. 1983 acordat aceleiaşi Anneli Ute Gabany, Negoiţescu vorbeşte de faptul că Goma a luptat pentru drepturile omului şi opinia lui, acum, este că dreptatea fusese de partea lui, căci „Pentru a cîştiga libertatea de creaţie şi de expresie, pentru a scăpa de umilinţă şi pentru a obţine autoritatea morală adevărată în rîndurile concetăţenilor lor, scriitorii şi artiştii români trebuie să pornească la lupta pentru drepturile fundamentale ale omului, să activeze în arena mai largă a problemelor politice şi sociale” (Ibidem, p. 27). Tocmai de aceea îşi reproşează că în 1977 se revolta în el „cetăţeanul în calitatea lui de scriitor” (Ibidem, p. 30), că scrisoarea fusese „mult prea subiectivă” (Ibidem, p. 31), că rămăsese, în fond, „orb la nevoile concetăţenilor săi” (Ibidem, p. 39). Într-un text intitulat „Vina noastră cea de toate zilele”, Negoiţescu invocă faptul că în 1955, cînd Balotă se angajase „într-o curajoasă acţiune de protest împotriva persecutării bisericii greco-catolice, eu – mărturiseşte Negoiţescu – l-am îndemnat să renunţe, pe motivul că scriitorii trebuie să se mărginească la acţiuni politice privind exclusiv interesele literaturii. Azi mă simt profund vinovat de îndemnul ce l-am dat odinioară” (Ibidem, p. 86). De aici, crezul său, exprimat clar într-o convorbire cu Ion Solacolu din 1 august 1989: „Trebuie să pretindem scriitorilor să revină în politică. Nu să scrie literatură politică, ci să facă politică. Nu să scrie poezii şi romane politice…” (Ibidem, p. 51). Acţiunea lui Goma, conchide, nu fusese „nici intelectuală, nici scriitoricească, ci politică” (Ibidem, p. 51.). Cu un an înainte, într-un interviu acordat lui Emil Hurezeanu, motivaţia unei astfel de înţelegeri capătă accente dramatice: „Ce loc mai poate avea literatura într-o societate moral pustiită, căreia i s-a răpit sufletul?” (Ibidem, p. 34). Iar atitudinea şi răspunsul implicit sînt de sorginte junimistă. Emil Hurezeanu invocă, din Istoria contemporană a României, carte căreia Negoiţescu însuşi îi acordă locul esenţial printre scrierile lui Maiorescu, întrebarea lui Costaforu, care venind la Iaşi, îl convinge pe Maiorescu că slujirea doar a literaturii nu e suficientă. Spusese el: „la ce folos literatura, dacă prin pasivitatea oamenilor politici se periclitează însăşi ţara?” (Ibidem, p. 35). Iar opinia lui, a lui Negoiţescu, este că „România se găseşte astăzi într-o primejdie de moarte” (Ibidem, p. 49).

Aşadar, se petrece o schimbare radicală faţă de modalitatea lui Negoiţescu de a se situa în istorie prin ignorarea ei, ca în exemplul în care îl invoca pe Balotă, modalitate la care apelase imediat după instaurarea comunismului. Euphorionismul chiar asta însemna: un refugiu din istorie sau, poate, o amînare a contactului cu ea, în speranţa că lucrurile se vor schimba. Euphorionul ar fi trebuit să păstreze nealterate, atîta vreme cît răul se perpetua, valorile purităţii artei devenite între timp valori, cum le numeşte Negoiţescu, axiologice. Or, istoria s-a dovedit mai complicată. În acest sens, merită să supunem discuţiei o idee pe care Negoiţescu o problematizează în interviurile din perioada exilului. Amintindu-şi anii 70 şi izolarea puţinilor dizidenţi români, precizează: „Eu însă eram mai vulnerabil decît toţi ceilalţi, fiindcă nu voiam să fac politică, fiindcă voiam să rup lanţul umilinţei fără să renunţ la poziţia umilită a scriitorului român, pierdut în apărarea intereselor lui profesionale şi orb la nevoile concetăţenilor săi” (Ibidem, p. 39). Fireşte, asemenea lui Lovinescu, refuzul de a face politică însemna un mod  de a face politică – lupta lui pentru estetic era o luptă împotriva curentelor etniciste şi, deci, o luptă pentru europenism, democraţie, libertate de expresie. S-a dovedit însă că orizontul acesta nu era suficient. Tocmai de aceea mărturiseşte: „Eu însumi am subapreciat politicul, şi am spus lucrul acesta în repetate rînduri. Nu mi-am dat seama de asta. Abia după mişcarea Goma mi-am dat seama că eu însumi eram pe o cale greşită, deoarece consideram că o politică este şi faptul de a nu te manifesta politic, că abţinerea de la politică este o politică. Or, din păcate, s-a dovedit că nu este aşa” (Ibidem, p. 48). Făcută în septembrie 1989 şi aparţinînd interviului rezumat sub titlul „De la romantism la rezistenţă”, afirmaţia e condensată astfel: „Acest a-politism avea o semnificaţie politică şi aceasta este tradiţionala rezistenţă a scriitorilor români” (Ibidem, p. 42). Atitudinea lui Negoiţescu, faţă de el însuşi şi faţă de scriitorii români în general, este de dezaprobare. În acest context, răspunsul lui Maiorescu la provocarea lui Costaforu, concretizat în intrarea lui Maiorescu în arena politică, capătă valoare emblematică. Şi tot cu valoare emblematică invocă Negoiţescu atitudinea paşoptiştilor, o confirmare a faptului că rădăcinile literaturii române sînt fixate în angajarea politică (id est pro-europeană) a paşoptiştilor.  Ecou al perspectivei din Istoria încă nepublicată, el se referă la exemplul oferit de paşoptişti, pe care îi invocă în acest sens explicit în interviul acordat lui Ion Solacolu: „Acum, în ce priveşte trecutul, avem exemple. Sigur că teroarea, în România, n-a cunoscut niciodată formele îngrozitoare de astăzi. Ceea ce nu justifică, după părerea mea, pasivitatea intelectuală. În trecutul mai îndepărtat, de exemplu, avem exemplul generaţiei de la 1848, al paşoptiştilor. Ei au fost intelectuali, şi mare parte dintre dînşii au fost scriitori. Scriitorii cei mai importanţi ai generaţiei paşoptiste (pe care eu îi numesc «generaţia ’40», pentru că în 1840 începe să se manifeste această generaţie) au făcut parte dintr-o generaţie foarte politică. Toţi au făcut politică: au militat pentru idealurile pe care apoi au încercat să le pună în practică în timpul revoluţiei de la 1848, au militat pe plan naţional, pe plan social – plan foarte important pe atunci, spre deosebire de ceea ce a urmat. Ei au activat politic, şi chiar scrisul şi l-au pus în slujba politicului. Ei au făcut faţă momentului: ţara avea nevoie neapărat de o activitate politică puternică deoarece, chiar dacă în 1840 trecuse primejdia de moarte pe care o reprezentase epoca fanarioţilor, trebuia făcut un salt foarte mare în viitor pentru a recupera pierderi din trecut. Şi atunci, intelectualitatea română a făcut faţă în mod admirabil, luptînd. Cînd spunem că astăzi e teroare mare şi atunci nu era, să nu uităm că Bălcescu a cunoscut o închisoare tot atît de grea ca şi astăzi. Dar ce să mai spunem de Mitiţă Filipescu, care a fost în fruntea complotului la care a participat şi Bălcescu, şi care a fost pur şi simplu nimicit în închisoare…” (Ibidem, p. 49-50).

Paradoxal, deci, acuzat „pentru crimă de estetism” (Ibidem, p. 43), Negoiţescu înţelege că locul scriitorului este pe baricade – şi lauda adusă paşoptiştilor e un reproş continuu adresat contemporanilor săi, scriitorii români, dar şi sie însuşi (pentru această înţelegere prea tardivă). Iată de ce Istoria lui este ea însăşi un manifest şi iată de ce spunea Negoiţescu că „Operele literare cercetate în lucrarea mea au fost citite şi recitite din unghiul istoriei trăite şi meditate zi de zi” (Istoria literaturii, p. 9).

Dar, apărută sub semnul imperativului, al urgenţei (prefaţa este datată 31 ianuarie 1990), În cunoştinţă de cauză, cu subtitlul „texte politice”, nu putea decît să deruteze; oricum, n-a constituit deloc, aşa cum ar fi trebui, o cheie de lectură pentru Istoria care avea să apară în scurtă vreme. Un aproape necunoscut azi, Dorin Serghie (n. 1954 – m. 1998), îşi deschidea recenzia despre acest volum din „Steaua” (nr. 5-6-7, 1991, p. 17) spunînd: „N-aş fi crezut niciodată că un estet rasat, ca Ion Negoiţescu, s-ar putea revolta cu adevărat”. E, într-un fel surpriza pe care o trăiesc şi criticii de seamă, chiar dacă aceştia ştiu că Negoiţescu a fost dintotdeauna un revoltat, sau măcar un rebel. Nicolae Manolescu îşi încheie cronica sa din „România literară” („Texte politice”, nr. 10, joi, 7 martie 1991, p. 9) mirîndu-se de faptul că în analizele propuse de Negoiţescu volumelor ultime semnate de Anei Blandiana, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran „accentul cade aproape exclusiv pe elementul politic”. De aici, concluzia, îndoielnică fără doar şi poate: „Criticul «estetic» pe care-l ştiam din alte cărţi a lăsat în cea de faţă locul criticului «politic». E şi acesta un semn al timpului”. Totuşi, Manolescu îşi începea cronica remarcînd natura organică a atitudinii lui Negoiţescu: „Sînt cîteva dovezi remarcabile de consecvenţă politică în gîndirea criticului literar, pe care textele din volumul de faţă le învederează”. Iar consecvenţa e dată de Manifestul din 1943 (de reţinut analiza făcută: „Scrisoarea din 1943 era menită să ia apărarea lui E. Lovinescu, tot mai încolţit de extremismul de dreapta, şi totodată să reafirme locul culturii române în Europa civilizată, împotriva spiritului primar agresiv şi autohtoniştilor”), de scrisoarea de adeziune la mişcarea Goma, de interviurile de peste timp adunate acum în volum. Peste toate acestea, totuşi, reticenţa lui Nicolae Manolescu: Negoiţescu ar fi prea sever faţă de confraţii rămaşi în România. Mult mai drastic, într-o cronică intitulată „Fierul roşu” (publicată în „Luceafărul”, nr. 24, 12 iunie 1991), lui Florin Manolescu cartea aceasta i se pare „cea mai vehementă, cea mai angajată şi cea mai intolerantă” dintre cele scrise de Negoiţescu. Neînţelegere la fel de inexplicabilă, din moment ce Florin Manolescu reţine modelul înalt pe care şi-l asumase Negoiţescu, modelul paşoptiştilor care, cum sintetizează el însuşi, „au cunoscut sentimentul solidarităţii şi au înfruntat închisorile şi chiar moartea dezinteresîndu-se, în numele întregii comunităţi, de opera lor literară”. Invocînd „consideraţiile cîrtitoare” ale lui Florin Manolescu (printre ele, şi acuzaţia că Negoiţescu ar fi minimalizat „tot ce s-a scris în România în ultimii cincisprezece-douăzeci de ani”), Gheorghe Grigurcu polemizează, în „Reaua înţelegere” (text publicat probabil în „Contemporanul. Ideea Europeană”, citat de noi din volumul E. Lovinescu între continuatori şi uzurpatori, Editura Jurnalul Literar, 1997), cu perspectiva propusă de Florin Manolescu concluzionînd: „Departe de orice «inconsecvenţă» şi «contradicţie» căutate cu lumînarea, vedem într-însa (în cartea comentată, n.n.) o reîntoarcere a criticului expatriat la dispoziţia combativă a începuturilor sale, la tonul acelui celebru Manifest al Cercului literar de la Sibiu […]. În cunoştinţă de cauză reprezintă o veritabilă Cartă a convingerilor omului de litere român lucid şi intransigent” (p. 117).

În fond, în spatele severităţii lui Negoiţescu, inclemenţei lui, se ascunde disperarea, patriotismul, trauma dezrădăcinării, chiar dacă n-ar trebui scoase cu totul din cauză, poate, nevoia de spectaculozitate, histrionismul, dorinţa de a scandaliza, plăcerea de a fi incomod. După ani de exil, toate acestea, neamintite de critica defavorabilă lui Negoiţescu, vii cîndva, vor fi ajuns o umbră.

N-a fost, însă, doar o astfel de receptare. Mai înţelegătoare, căci nu judecă şi nu contestă severitatea care-i lezează pe Nicolae şi deopotrivă pe Florin Manolescu, este poziţia Dianei Adamek, care-şi numeşte cronica din „Tribuna” (nr. 9, 28.02. – 6. 03. 1991, p. 4) „Povestea casei urîte” – povestea casei din care Negoiţescu a plecat autoexilîndu-se. Este exprimată astfel mai degrabă solidaritatea cu poziţia criticului. Tocmai de aceea, ea consideră textele politice ca relevînd exilul interior, „exilul vinovat” al estetismului „de care, spunea Diana Adamek, s-a lăsat sedus spiritul poporului nostru”. Estetismul – o formă de dezertare, ba chiar de compromis şi complicitate; estetismul – alternativă la naţionalism, asociată europenismului, iată capcana în care s-a dizolvat şi deopotrivă împlinit mare parte din literatura română sub comunism. Faptul a fost înregistrat prea bine de Petru Poantă în primele pagini dedicate cerchiştilor din volumul pe care li-l dedică, fapt pe care avea să-l analizeze cu acuitate Mircea Martin în „Cultura română între comunism şi naţionalism”, serialul din  revista „22” (2002). În fine, în lectura solidară pe care o propune, Diana Adamek invocă atitudinea aproape cioraniană a lui Negoiţescu. „Una din ideile cuprinse aici e că poporul român somnolează, pueril şi deopotrivă prematur îmbătrînit”, spune ea. O lectură pe aceleaşi coordonate face Sanda Cordoş în „Steaua”, nr. 5-6-7, 1991, p. 16-17 în textul intitulat „Vina noastră cea de toate zilele”. Ea plasează „textele politice” în continuarea volumului Un roman epistolar, căci ar putea fi citite ca secvenţele unui bildungsroman, „formarea conştiinţei-de-sine” fiind continuată de „formarea conştiinţei-de-ceilalţi”. În tot cazul, nici Sanda Cordoş  nu reacţionează la „severităţile” lui Negoiţescu pe care vrea mai degrabă să le înţeleagă, nu să le denunţe; tocmai de aceea constată că, folosind elementele unei „sociologii comparate”, Negoiţescu plasează această chestiune, „a pasivităţii intelectualităţii româneşti”, în contextul generaţiilor anteriore şi a celorlalte ţări socialiste.

Oricum, după cele cîteva cronici de întîmpinare, supuse sau nu timpului pe cît de fierbinte, pe atît de tulbure al primilor ani de după 1989, referirile la volum dispar cu totul. Nu ştiu să fi făcut obiectul unor analize ulteriore. În DGLR, Petru Poantă, bun cunoscător al sensurilor politice implicate de critica lui Negoiţescu, nu invocă volumul. Mai ciudat este că n-o făcuse în prima carte despre cerchişti, Cercul Literar de la Sibiu, volum din 1997 (Editura Clusium, Cluj), deşi are toate premisele pentru a remarca dimensiunea specială a textelor politice. Mai întîi, cum spuneam deja, pornind de la volumul lui Nemoianu despre Doinaş (Surîsul abundenţei. Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Ştefan Augustin Doinaş, Editura Eminescu, 1994), el observă dimensiune politică a Cercului. Afirmînd că gruparea „s-a considerat apolitică”, constată că ea se fundamentează totuşi pe „o orientare politico-ideologică”, reprezentată de „tradiţia liberală” (Cercul Literar de la Sibiu, p. 9), la care contribuise în bună măsură şi Lovinescu. O tradiţie liberală care înseamnă un sistem de valori europene sintetizat astfel: „Concret, liberalismul înseamnă pentru ei (pentru cerchişti, n.n.) promovarea prerogativelor fundamentale ale democraţiei, ale societăţii civile deschise; mai exact, înseamnă privilegierea libertăţilor individuale, a iniţiativei creatoare şi a competenţei profesionale” (Idem, p.10). Mai mult, ceea ce e cu adevărat surprinzător e faptul că Petru Poantă remarcă două texte ale lui Radu Stanca, unu din 1941 („Mihail Kogălniceanu”), al doilea din 1945 („Literatul paşoptist”) – publicate în volumul Acvariu (editura Dacia, 1971) – care au drept obiect figura lui Kogălniceanu, a liberalului paşoptist Kogălniceanu, apoi a paşoptiştilor în ansamblu. Or, în 1941, Radu Stanca făcea cam ceea ce avea să facă Negoiţescu în anii exilului, şi anume să invoce posibilul model al paşoptiştilor prin atitudinea lor civică şi naţională. Să preluăm fragmente chiar din studiul lui Petru Poantă: „Într-un ton patetic-depresiv, autorul reia viziunea eminesciană din Epigonii, relevînd clivajul dramatic dintre scriitorul (politicianul) patriot al generaţiei paşoptiste şi cel patriotard, politicianist, al anilor ’40. «Sîntem în plin dezastru», spune în 1941 Radu Stanca, referindu-se atît la şirul de laşităţi politice care favorizau dezintegrarea statului român, cît şi la absenţa unei autentice vocaţii patriotice a scriitorului autohton. Decăderea a fost posibilă prin abdicarea de la onestitate, printr-o politică a «subterfugiului»; pe scurt, printr-o «cădere din istorie». «Să ne întoarcem deci la istorie» – iată soluţia. Dar ea nu înseamnă elogiul epigonic al trecutului, ci al forţelor creatoare de istorie, continuînd modelul liberal al paşoptiştilor. Asemenea interogaţii retorice se pliază pe o ideologie politică precisă: «Şi mă întreb: de ce oare pe Mihail Kogălniceanu îl ascultă cu interes străinătatea? De ce oare cuvîntul lui, ca şi al lui I.I.C. Brătianu, ca şi al celorlalţi, putea străbate demn toate saloanele apusului? Şi de ce oare toate fantoşele politice ale vremii noastre nu au avut nici măcar curajul unui gest protestatar? De ce nu ne-am plasat pe linia pe care cea mai superbă generaţie a istoriei noastre – aceea de la 48 – a înţeles să ne plaseze? De ce am discutat atît despre eroismul generaţiei noastre, cînd ştim bine că ne lipseşte şi un Alecsandri, şi un Kogălniceanu?»” (Ibidem, p. 13-14). Am putea uşor crede că textul îi aparţine lui Negoiţescu şi face parte din „textele lui politice” redactate în exil, biciuind de acolo intelighenţia românească, pe sine însuşi. Iată „severitatea” pe care nu o agreează, considerînd-o o eroare de receptare, criticii majori invocaţi anterior, ei înşişi personaje în istoria literaturii sub comunism. Mai mult, Petru Poantă nu putea să nu remarce aceste similitudini, care au în vedere şi Istoria propriu-zisă (a scandalizat tocmai poziţia privilegiată a paşoptiştilor în Istorie, căci sînt declaraţi de Negoiţescu moderni), şi textele din volumul În cunoştinţă de cauză, cu atît mai mult cu cît afirmă: „Este, aşadar, uimitor să constaţi că o grupare literară, receptată ca exemplară prin apolitismul său, are, de fapt, o clară orientare ideologico-politică […]. Această ideologie liberală, integral pro-occidentală, se manifestă, implacabil, în opera «estetului» I. Negoiţescu; şi ne gîndim, în primul rînd, la controversata Istorie a literaturii române. Modelul ei ideologic este Istoria civilizaţiei române moderne  a lui Lovinescu” (Petru Poantă, op. cit., p. 15).

Să mai spunem că în Istoria sa, Nicolae Manolescu nu aduce în discuţie textele politice” ale lui Negoiţescu? Ciudat şi faptul că, într-un interviu din „România Literară”, publicat în septembrie 1991, Gabriel Dimisianu, deşi vorbeşte, în întrebările pe care le pune, despre angajarea politică a criticului, ignoră cu totul volumul În cunoştinţă de cauză. Or, interviul purta titlul „Angajamentul politic al scriitorului este o problemă de etică socială” („România Literară”, nr. 37, joi 12 septembrie 1991, p. 12-13) – chiar dacă nu mergea pînă acolo încît să pună problema dimensiunii estetice din angajarea politică,

În fine, pentru felul cum au fost înţelese „textele politice”, e la fel de relevant faptul că, în receptarea Istoriei (care apare la un an şi ceva distanţă şi care, în paranteză fie zis, n-a fost prea răbdătoare: Negoiţescu însuşi se plînge undeva că opul i-a fost citit superficial, neînţelegător; în ce mă priveşte, l-aş lua pe insula pustie), nimeni (asta pot să spun în acest moment) nu le-a invocat. În cunoştinţă de cauză şi Istoria literaturii române sînt considerate opere aproape incompatibile, divergente, construite pe principii diferite. Omul politic şi artistul (omul artist) n-ar face casă bună, cu atît mai mult cînd artistul pledase adesea (contextul nuanţator e ignorat cu superbie) pentru drogul frumuseţii, pentru puritatea ei. În tot cazul, În cunoştinţă de cauză ar vorbi mai degrabă despre omul Negoiţescu, despre experienţele lui biografice, contextuale, în nici un caz despre viziunea lui asupra literaturii.

Se ignoră astfel două indicii semnificative pe care Negoiţescu ni le pune implicit la dispoziţie pentru o corectă/ adecvată interpretare. Primul se referă la faptul că în evaluarea paşoptiştilor (pe care îi consideră moderni, id est europeni) şi, de fapt, nu numai al lor, el acordă o atenţie sporită textelor care nu aparţin strict literaturii. E vorba despre scrieri biografice (corespondenţă, memorii) sau chiar politice. Exemplele din paşoptişti vor fi prezentate într-o analiză ulterioară. Să reţinem acum că un Odobescu e scriitor major nu prin operele care i-au fascinat pe criticii din ţară, ci prin corespondenţa sa. Mai mult, Închisorile mele, opera memorialistică a lui Slavici, dar şi Preludiile lui C. Stere, ori Cum am devenit huligan, a lui Mihail Sebastian constituie opere majore, opinie care ascunde, dincolo de efectul surprizei, o viziune despre literatură care ar trebui reconstituită. „Cu toate că nu are valoare beletristică deosebită, (Închisorile mele, n.n.) rămîne totuşi în literatura noastră […] printre documentele ei morale importante” (Istorie, 115), spune Negoiţescu. O asemenea schimbare de ierarhii apare şi la Maiorescu, dar nu vom insista asupra ei aici. În fond, schimbînd ce e de schimbat, o afirmaţie similară s-ar putea face despre În cunoştinţă de cauză. Poate că nu are valoare critică deosebită, dar rămîne printre documentele morale ale literaturii române. De fapt, „textele politice” constituie solul ideatic (osatura chiar) pe care se construieşte Istoria şi, odată cu ea, viziunea lui Negoiţescu despre condiţia literaturii şi a scriitorului. Iar Negoiţescu acordă un sens major tocmai semnificaţiei morale a literaturii.

Revista indexata EBSCO