Sep 26, 2017

Posted by in EDITORIAL

Ștefan AFLOROAEI – Multe rãspunsuri, însã arareori unul propriu

 

Revin la o întrebare pe care noi, oamenii acestor timpuri, o socotim uneori obscură, alteori pur speculativă, gratuită. Este vorba de întrebarea cu privire la un posibil sens al vieţii. De regulă credem că la o asemenea întrebare, astăzi, mai nimeni nu caută un nou răspuns, iar cele vechi sunt tot mai rar întîlnite şi la fel de rar urmate. Într-adevăr, e greu în această privinţă să formulezi o idee sau alta. Cu toate acestea, poţi întîlni astăzi multe opinii şi răspunsuri, probabil prea multe. Unele provin din scrieri mai vechi sau mai noi, altele de la cei care se văd îndreptăţiţi să vorbească despre acest lucru. Însă cele mai multe sunt propuse pe loc şi cu mare uşurinţă, indiferent de cine anume, curaj care astăzi nu mai sperie. Iar ceea ce cu adevărat întîrzie este tocmai întrebarea ca atare, regăsirea ei în tăcere şi pe cont propriu.

Exista obiceiul altădată, bunăoară în mediul stoic de gîndire sau în cel creştin, să i reamintească omului unele răspunsuri posibile. Cel care voia să readucă în discuţie chestiunea „scopului vieţii” căuta în prealabil să vadă cam ce răspunsuri de luat în seamă s-au dat pînă atunci. Şi întotdeauna se găseau destule. Un erudit din vechime, Marcus Terentius Varro, constată că în disputa cu privire la „cel mai înalt bun al omului” s-au născut 288 de secte filosofice şi religioase! Nu ştim în ce fel le-a numărat, însă ne dăm seama că fiecare „sectă” avea un răspuns distinct în problema sensului vieţii. Menţiunea învăţatului latin avea să fie pomenită mai tîrziu de către Montaigne (Apologia lui Raimond Sebond, II, 12), deopotrivă de către Pascal, care, la rîndul său, observă marea varietate de răspunsuri în aceeaşi chestiune. „Unul susţine că binele suprem se află în virtute, altul îl aşează în voluptate, altul în a-ţi asculta firea, altul în aflarea adevărului (Felix qui potuit rerum cognoscere causas), altul în ignoranţa desăvîrşită, altul în nepăsare, alţii în rezistenţa la aparenţe, altul în a nu te mira de nimic (nihil mirari prope res una quae possit facere et servare beatum), iar adevăraţii pyrrhonieni în ataraxia lor, îndoială şi abţinere necontenită; şi alţii, mai cuminţi, socotesc că vor descoperi ceva mai bun” (Cugetări, § 73, traducere de Ioan Alexandru Badea, 1978). După vreo două secole, Nietzsche observă că pînă şi cei care nu mai acceptă marile idealuri de altădată simt nevoia să numească anumite scopuri ale existenţei omeneşti: „iubirea şi armonia între oameni”, „fericirea generală”, „ceea ce este raţional”, „instinctul social”, integrarea în „spiritul istoriei”, sau, în chip cu totul paradoxal, „avîntul către un neant deplin – un ţel înseamnă totuşi un sens” (Voinţa de putere, §§ 12, 20)[1]. Omul modern multiplică răspunsurile şi în alt mod: nu ceva anume reprezintă sensul vieţii, ci tocmai căutarea acelui lucru, calea pe care cineva merge într-acolo, chiar dacă ar fi nesfîrşită ca atare.

După cum vedem, întîlnim situaţii similare celei de astăzi, cu deosebirea că astăzi, cred, cam fiecare dintre cei care îşi pun chestiunea sensului are răspunsul său, eventual interpretarea sa distinctă, accepţiunea sa particulară în privinţa unor enunţuri sau expresii. Un răspuns tot mai des întîlnit spune că, în fond, viaţa nu are nici un sens, de altfel ar fi fără sens a-i căuta un scop precis şi valabil pentru cît mai mulţi, încît nu-i rămîne omului decît să-şi vadă simplu şi firesc de propria viaţă… De altfel, într-o asemenea chestiune pînă şi absenţa răspunsului înseamnă un răspuns. Cînd în joc este propria viaţă, a ignora ce anume se întîmplă cu aceasta are totuşi semnificaţia unui răspuns – deşi inconştient sau vegetativ, mut. Cu o asemenea varietate de răspunsuri, e greu de spus cum ar arăta astăzi o listă a acestora, însă, probabil, din ea nu ar lipsi cele care fac loc unor expresii cu sunet nou, precum „activitate” şi „satisfacţie”, „plăcere”, „proiect personal” şi „realizare de sine”, „performanţă” şi „comunicare”, „pasiune”.

Există aşadar destule enunţuri care se oferă în felul unor răspunsuri. Nu ştim însă cîte dintre ele sunt realmente practicate de cei care le enunţă, probabil prea puţine. Ştim însă altceva, că atunci cînd îl afli din afară, de la altul, acest „răspuns” nu poate valora ca unul propriu. Deşi uşor formulat şi inteligibil, chiar apt să obţină acordul tău în primă instanţă, rămîne totuşi străin vieţii tale. De ce oare se întîmplă astfel? Cum de asemenea „răspunsuri” nu sunt crezute întocmai şi nu sunt preluate ca atare în faptul de viaţă? De pildă, cele socotite rezonabile, ce ar putea să obţină acceptul unora dintre noi? Să fie de vină cumva marea lor varietate, eventual modul facil în care sunt enunţate? Sau poate faptul, observat bine de către Pascal (§ 394), că aproape fiecare enunţ îşi află unul perfect opus, care îl contrazice şi îi diminuează forţa de persuasiune?

Deşi pare ciudat, un enunţ sau un şir de enunţuri nu reprezintă un răspuns propriu într-o astfel de chestiune. A susţine, de pildă, aşa cum auzim adesea, că iubirea constituie însuşi sensul vieţii (chiar şi nuanţînd înţelesul acestei spuse, vorbind, bunăoară, de ceea ce înseamnă dăruire de sine, devoţiune sau jertfă), nu înseamnă a răspunde în chip propriu la o astfel de întrebare. Oricîte date s-ar oferi în această privinţă, argumente subtile de natură psihologică sau antropologică, răspunsul pare să fie tot mai mult amînat. De fapt, în faţa unei asemenea întrebări, a răspunde în chip propriu nu înseamnă a formula propoziţii cu intenţie cognitivă sau argumentativă. Deschiderea discursivă a gîndirii are importanţa ei de netăgăduit, uriaşă uneori, însă nu răspunde direct şi propriu unor întrebări de natură existenţială. Nici măcar discursul cu intenţie pedagogică, aşa cum este cel care caută să pregătească pentru o viaţă activă sau pentru una contemplativă, nu răspunde în mod propriu la o astfel de întrebare. Sigur, unele propoziţii inspirate, spuse cînd se cuvine şi auzite de cineva pregătit să le audă, pot oferi sugestii neaşteptate, prilejuri de reflecţie şi de reorientare a atenţiei. Bunăoară, aflăm multe în această privinţă din Epistolele lui Seneca, din Cugetările lui Pascal, Jurnalul lui Kierkegaard sau din cel al lui Tolstoi. Însă doar lectura unor pagini nu poate să refacă, de pildă, puterea de-a asculta a celui care a scris, disponibilitatea lui de a-şi relua spusele aşa cum înseşi îndoielile celuilalt îi cer. Sigur, cel care citeşte îşi poate imagina, bunăoară, că acele pagini îi sunt adresate lui, asemeni unor scrisori ce urmau odată şi odată să ajungă sub privirea lui, însă, cu toate acestea, nu-i oferă în chip întrupat ceea ce aşteaptă. Deşi ar putea să-i clarifice unele îndoieli, motive pentru a alege mai curînd o cale decît alta, chiar încrederea celui care vorbeşte, simpla lectură nu are cum să-i ofere un răspuns propriu. Dacă există totuşi excepţii, am putea să vedem că, de fapt, nu e vorba de simpla lectură a unor pagini.

Faptul ca atare este evident şi atunci cînd „răspunsul” îl enunţă cineva de faţă, care le vorbeşte direct celorlalţi, dar care nu face decît să reafirme unele locuri comune, formule uzate, reguli bune pentru oricine şi pentru nimeni, de care, în mod firesc, mintea celuilalt caută să se apere. Întîlneşti la tot pasul oameni dispuşi să-ţi spună – pe îndelete şi cu o siguranţă uimitoare, deplină – care este cu adevărat sensul acestei vieţi, să te lămurească odată pentru totdeauna şi chiar să-ţi indice pe loc un sens bun de urmat.

Dacă aşa stau lucrurile, cum e posibil un răspuns la întrebarea de mai sus? Aş risca să spun că este totuşi posibil, cel puţin pentru unii dintre cei care regăsesc ei înşişi o asemenea întrebare. De pildă, într-o comunitate restrînsă de viaţă, a cărei concreteţe să fie uşor resimţită de fiecare în parte. Bunăoară, cînd cel care vorbeşte şi cel care ascultă trăiesc deja împreună unele fapte sau întîmplări, le suferă ori se bucură de ele împreună. Într-o asemenea comunitate, un răspuns trăit – al celui care mai curînd face şi arată decît vorbeşte – poate să trezească un alt răspuns din partea celui care, văzînd şi probînd singur, regăseşte un anumit înţeles şi îl urmează liber. Nu e nevoie să ne gîndim neapărat la acele comunităţi filosofice care s-au coagulat în jurul unui celebru îndrumător. Nici la alte comunităţi, asemănătoare celor gnostice, pentru care sunt valabile fără o nouă căutare cîteva mari deja-uri: adevărul este deja descoperit, calea este deja ştiută, modul de viaţă este deja probat, iar maestrul, în viaţa lui de aici sau de dincolo, este deja venerat. Mai semnificative mi se par acele comunităţi mici, neştiute, fie retrase departe de lume, fie „pierdute” în spaţiul unor mari aglomeraţii sociale, dar care, cultivînd o formă simplă de apropiere şi înţelegere, chiar de prietenie, caută să regăsească împreună şi din nou, după puterile lor, un cuvînt de încredere sau un adevăr, o atitudine de viaţă sau o posibilă cale. Chiar dacă o asemenea cale a fost descoperită, ea devine reală pentru cineva anume în măsura în care o redescoperă el însuşi în mica şi neştiuta lui comunitate. Aşadar, un răspuns propriu l-ar putea oferi cineva anume prin însăşi viaţa lui, neostentativ şi fără să-şi propună acest lucru. Îl oferă prin felul său de a gîndi, a simţi şi a face, iar acest răspuns poate trezi un altul, în cazul cuiva de aproape, cînd acesta din urmă regăseşte pentru sine întrebarea însăşi, deopotrivă nevoia şi puterea prin care să asume singur ceea ce caută.

Simplu vorbind, răspunsul propriu nu înseamnă un simplu enunţ, nici o formulă sau o lecţie, cu atît mai puţin o doctrină. Cînd se iveşte, ia mai curînd forma unei atitudini de viaţă, trăită cît se poate de firesc şi cu toate consecinţele ei, indiferent că o vreme ar fi sau nu exprimată în cuvinte. Este un răspuns „întrupat”, de faţă, devenit el însuşi mod de existenţă. Altfel, nu avem de-a face decît cu simple şi pure enunţuri. O dovadă indirectă în această privinţă ne-o dă chiar reacţia frecventă faţă de atîtea propoziţii cu privire la sensul vieţii, uneori frumoase şi elocvente: ne lasă pînă la urmă singuri, indecişi, aceiaşi ca şi pînă atunci, însă afectaţi parcă de o anume tristeţe, departe pînă şi de ecoul celor auzite.

 

[1] Tot ceva paradoxal va căuta să exprime şi Camus mai tîrziu. „Absurdul /existenţei/ are astfel pentru mine trei consecinţe: revolta, libertatea şi pasiunea mea”, aşa cum scrie în Mitul lui Sisif  (traducere de Irina Mavrodin, 1994). Observă cum tocmai un asemenea paradox – un adevăr profund antinomic – ar trebui recunoscut în paginile unor scriitori precum Dostoievski, Melville sau Kafka.

Revista indexata EBSCO