Sep 26, 2017

Posted by in EDITORIAL

Sorin DUMITRESCU – TRIANON 100 /versus/ RIBIȚA 800 sau Despre disputa secularã a întîietãții pe plai

 

Se pare că pentru vechii greci Bionia era supranumele dat Transilvaniei, exprimînd limpiditatea suprafirească şi veşnic înverzită a plaiului său. La fel şi frescele Bisericii Ribiţa; prin prospeţimea neofilită a canonului bizantin, pot fi socotite laolaltă o adevărată Bionie a Bisericii Nedespărţite. Universalismul iconografiei lor străluceşte pe cerurile României transilvane ca o Stea Polară, semnalînd calea adevăratei creativităţi pnevmatice, iconice.

Creştinismul, spunea marele părinte teolog Alexander Schmemann, este esenţialmente bisericesc; nu este o religie ci capătul religiilor. Or, în confuzia actuală care amestecă dimensiune eclesiologică a icoanei bizantine, cu dimensiunea religios-culturală a tabloului catolic apusean, avem nevoie de Ribiţa ca de aer… Redactarea economică şi lapidară a  frescelor ei ar putea oxigena puzderii de relaţii culturale şi de vecinătăţi spirituale. Canonul Ribiţei însă bate departe, pînă la noi, descurajînd, prin simpla dăinuire seculară a prezenţei sale parietale, toate disputele întîietăţii pe plai. În vreme ce suzeranul străin, instalat de secole, reclamă ca furată ultima sută de ani de suzeranitate, fostul vasal, băştinaşul etern, abia dacă apucă să reclame şi el cei opt sute de ani de vasalitate impusă (!)

TRIANON 100 / versus / RIBIŢA 800 reprezintă pentru orice om cu mintea întreagă absurdul absolut. Fiindcă de la descălecarea iconografiei ecumenice bizantine pe plaiul transilvan, înfricoşatul canon al Ribiţei, înaintea oricărei puteri lumeşti, i-a fost suzeran proniator acestuia, iar plaiul, cu toate ale lui, de bună voie i-a fost opt secole vasal credincios. Oricine, care din interese  proprii, prea lumeşti, vrea să substituie unei suzeranităţi duhovniceşti, bineplăcută Proniei, o suzeranitate pămîntească asupritoare şi abuzivă, va avea de a face în final şi va cunoaşte direct puterea Canonului Ribiţei (! ) Vom muri şi vom vedea (! )

Istoricii, fără excepţie, notează că după Duecento – după cea de-a doua Ruptură a Bisericii Una, a căderii şi religiosificării icoanei în Occidentul catolic – spargerea universalismului şi unităţii ecleziale ale defunctului Imperiu Bizantin au fost  urmate de enorme turbulenţe politice, etnice şi teritoriale. Despre acest context al secolului al XIII-lea, exploziv pentru întreaga Europă răsăriteană, Academicianul Şerban Papacostea,  în memorabila sa carte – ,,Românii pe întinsul secolului XIII – între cruciadă şi Imperiul Mongol” – citează o notă a lui Nicolae Iorga în care istoricul precizează că în ce ne priveşte este riscant pentru această perioadă să se vorbească serios de vreo statalitate naţională. Ideea de stat, ca autoritate politică şi administrativă a unui teritoriu, era absentă, românii păstrînd doar conştiinţa unui teritorialism ancestral, poreclit de istoric ,,sat fără stat”.

În alt loc, acelaşi Iorga relatează furia Papei Grigore al X-lea, în 1236, cînd a fost pentru prima oară avertizat asupra prezenţei discrete şi eficace a unor pseudoepiscopi locali, porecliţi în epocă ,,piscups”, care sus, la adăpostul înălţimilor muntoase, hirotoneau şi dădeau Sfînta Împărtăşanie atît băştinaşilor, cît şi clerului unguresc, german, cuman, etc., ocolind cuminte orice confruntare directă cu misionarii circumstanţiali, fie ei dominicani sau franciscani, care îşi desfăşurau prozelitismul jos, în satele şi orăşelele ortodoxe.

Un răspuns dat de poetul Nichita Stănescu la conferinţa de presă  de la Struga, unde primise marele premiu de poezie, poate fi socotit printre cele mai plastice definiţii date acestui habitus comunitar. Un jurnalist sîrb i-a pus o întrebare stînjenitoare antisovietică: “Care vă este opinia asupra agresorului din nordul ţării voastre?” Nichita a răspuns instantaneu: “Domnule, nu trebuie uitat că potrivit tradiţiei, ciobanul român păzeşte frontierele limbii române sus, în munţi. Să observaţi, că agresorul trece întotdeauna prin văi , jos.”

Acest obicei înstăpînit de-a lungul vremii, de a trăi în paralel cu alte etnii, îl determină pe acelaşi Papacostea să considere simbioza, respectiv modul acestui paralelism comunitar, pe cît de insolit, pe atît de răbdător şi sacrificial, drept vocaţia fundamentală a românilor de a coabita cu celelalte neamuri, cu care au avut contacte mai mult sau mai puţin paşnice. În mod logic, atunci cînd simbioza ,,simbiozistului român” nu convenea ambiţiilor şi viselor de putere invazive ale ocupantului sau vecinului etnic, cum încă se întîmpla pînă mai ieri (! ) conflictul era inerent.

În raport cu situaţia de acum, este evident că în acel moment istoric ,,satele fără stat” româneşti nu puteau să se opună politicilor expansioniste ale statelor învecinate. Absenţa statului obliga populaţia autohtonă românească să accepte prudent o vasalitate provizorie şi să se supună diverselor suzeranităţi impuse, uneori putînd chiar negocia  condiţiile supunerii. O astfel de înfruntare între înţeleapta simbioză à la roumaine, proprie coabitării în paralel şi politicile hegemonice indirecte ale papalităţii, exprimate prin presiunile exercitate asupra teritoriilor Bioniei transilvane de dinastia angevină, începînd cu domnia lui Carol Robert de Anjou – ales rege de Dieta maghiara, la recomandarea Curiei papale – ca şi a regilor unguri care le-au succedat, s-a manifestat pe tot întinsul secolelor XIII, XIV şi XV, luînd sfîrşit odată cu debutul domniei voievozilor transilvani, debut contemporan cu epoca bazileului gotic moldav Ştefan cel Mare. Mi se pare utilă sublinierea faptului, că graţie dinastiei moldave a Muşatinilor a luat fiinţă la români practica politicii externe. Şi Ştefan cel Mare şi fiul său Petru Rareş au părăsit definitiv străbuna simbioză locală, ferindu-se totuşi, spun unii istorici, să se dedice unei politici marcat naţionale. Muşatinii au intuit primii faptul că prin Căderea Constantinopolului împrejurarea istorică le servea magistral interesele. S-au hotărît să profite, declarîndu-se, în buna tradiţie a bazileilor bizantini, împăraţi şi, implicit, noi directori şi organizatori ai creştinătăţii. Odată stăpîni pe aceste prerogative, n-au ezitat să propună politici ecumenice de anvergură europeană, toate uimitoare, la care i-a împins însăşi direcţia istoriei.

Un exemplu extrem de expresiv şi de convingător al modului în care se recomandă în timp exerciţiul unei suzeranităţi luminate, faţă de exerciţiul unei suzeranităţi întunecate, mărginite, îl reprezintă diferenţa importantă de valoare teologică şi iconică  dintre patrimoniul de fresce ale Ribiţei şi cele ale Mălăncravului.

În contextul sfîrşitului de secol XIII şi începutului de secol XIV, Ribiţa şi Mălăncrav reprezentau două moduri de artă liturgică corespunzătoare la două moduri de exersare a suzeranităţii confesionale a ocupantului: unul responsabil – la Ribiţa, altul iresponsabil – la Mălăncrav. Dacă la Ribiţa suzeranul ungur n-a ezitat să accepte simbioza coabitării în paralel, la Mălăncrav suzeranul local, abuziv şi incult, a impus zugravului de icoane în frescă suzeranitatea propriei sale goticităţii catolice. Consecinţele, pentru fiecare biserică în parte, sînt grăitoare astăzi: la Ribiţa puterea ecumenică a iconicităţii bizantine a învins secolele, în vreme ce la Mălăncrav ecumenicitatea hibridă indecisă stilistic, poartă deja semnele redactării arbitrare a tabloului cultural-religios catolic şi a pseudoicoanelor, aşa-zis gotice, lipsite de putere şi sfinţenie.

Indubitabil, ca documente istorice străvechi, valoarea lor patrimonială rămîne importantă.

Ribiţa  este mai pronunţat înrudită cu spiritul bizantinităţii latine, decît se ştie şi se crede, fapt nesemnalat pînă acum.

Dacă liturgic se exprimă mai ales prin sinapse teologice vaste şi ingenioase – procedură specifică bizantinităţii răsăritene – temele convocate, în schimb, sînt mai apropiate de lexicul tradiţiei narative a latinităţii bizantine.

Un exemplu concludent, care merită contemplat la faţa locului, îl constituie compunerea iconologică a zidului răsăritean al lăcaşului. Pe mijloc, bizantinul a plasat icoana în frescă a Feţei lui Hristos / Acheiropoietos (nefăcută de mînă). De-a dreapta ei, icoana Buneivestiri – a genealogiei divine a Logosului Întrupat, comună întregului Bizanţ apusean şi răsăritean, iar la stînga feţei lui Hristos, versiunile apuseană şi răsăriteană  a genealogiei umane a lui Hristos, respectiv icoana Vizitei Regilor Magi şi icoana Muntelui Netăiat. Fiind  singura biserică transilvană în care Pronia a păstrat neatinsă întreaga tradiţie europeană a programului iconologic şi iconografic bizantin al Bisericii Universale, Ribiţa reprezintă însăşi proba absolută a celor 800 de ani ai permanenţei ancestrale a ortodoxiei ecumenice a românilor transilvani. Este opera unei întîlniri proniatoare, de excepţie, între exerciţiul unei suzeranităţii luminate şi realismul unei mentalităţi vasale înşelepte. Prin urmare, frescele Ribiţei sînt icoana acestui comportament medieval atipic care, călcînd o clipă ,,pravila suzeranităţii”, a îngăduit ca în acelaşi lăcaş să fie zugrăviţi laolaltă şi distincţi suzeranii şi vasalii, adică deopotrivă cei trei regi unguri, Ştefan, Emeric şi Ladislau, pe mijlocul zidului lateral stîng, iar perfect vis a vis, pe mijlocul zidului lateral drept,  cei doi vasali şi ctitori fondatori, Vladislav şi Miclăuş. Ortodocşi abili şi ageri, cei doi  ctitori-feudali ,,simbiozişti” s-au catolicizat şi ei tot à la roumaine, pentru a rămîne ortodocşi ,,în paralel”, dar înainte de toate cu scopul precis de a-şi feri de represalii şi de a pune la adăpost tradiţia bizantină strămoşească a frescelor. În faţa acestor dovezi iconice ireductibile, se cuvine ca orice pretenţie să se calmeze….

Astăzi identitatea românească a Transilvaniei este apărată cu fresce bizantine, ortodoxe, ecumenice. Cu frescele dintr-o Biserică. De o Biserică. De Biserica Ribiţei şi de frumuseţea ei insignă care atestă taina unui moment străvechi de fecundă conivenţă cu vecinul istoric, din păcate astăzi amnezic…

Revista indexata EBSCO