Sep 26, 2017

Posted by in EDITORIAL

Virgil NEMOIANU – Hans Bergel

 

O mare tragedie produsă de al doilea război mondial şi de jumătatea de secol de dictatură comunistă în România a fost dispariţia aproape integrală a comunităţii de limbă germană. Nu a fost singura: şi alte comunităţi etnice s-au topit (aproape): evreiască, armeană, greacă, printre altele. Dar germanii erau aşezaţi în sudul Transilvaniei încă de pe la 1100 (iar în Banat în jur de 1700) şi au contribuit mult la profilul cultural al ţării-gazdă, ca să nu mai vorbim de înfăptuirile lor de valoare aproape mondială: oraşe, sate, biserici, fortificaţii. Figuri cum ar fi marele Romantic Nikolaus Lenau, învăţatul reformator Honterus, baronul Bruckenthal, genialul inventator Hermann Oberth – iată numai cîteva nume de prestigiu.

Genealogia aceasta culturală a continuat pînă în zilele noastre. Erich Bergel a fost un muzicolog, dirijor şi interpret recunoscut nu numai în România, ci şi în Germania şi chiar în toata Europa. Mai puţin cunoscut este fratele sau Hans, care totuşi a produs, mai ales spre maturitate şi batrîneţe, opera de seamă, atît de sociologie istorică, cît şi de proză. De fapt numele lui devenise cunoscut în România, înainte de emigrarea sa, printr-un proces de răsunet, cînd cinci autori valoroşi au fost în mod absurd, fără motive temeinice, arestaţi şi condamnaţi. (Bergel mai trecuse prin experienţa carcerală bolşevică). În “celebrul” proces din 1959 s-a găsit în boxa alături de oameni cu nume prestigioase, cum ar fi Georg Scherg, Harald Siegmund, baronul Wolf von Aichelburg. Deschid o paranteză ca să spun ca acesta din urmă, născut la Bistriţa Năsăudului, fiu de căpitan de fregată, s-a alăturat ilustrului “Cerc Literar de la Sibiu”, a scris eseu critic, poezie, proza şi a emigrat şi el în cele din urmă. Închid paranteza. Experienţa de închisoare şi-a găsit o reflectare literară în romanul “Dans în lanţuri” despre care o adevărată specialistă în materie cum ar fi Ana Blandiana a susţinut pe drept cuvînt că este cea mai reuşită oglindire literară a vieţii româneşti sub bolşevici. (Cîteva cărţi ale lui Bergel au fost traduse în română, din păcate fără ecoul cuvenit.)

Aş vrea să spun aici cîteva cuvinte despre romanul voluminos “Întoarcerea lupilor” (apărut în originalul german în 2006). “Cheia” romanului, ca să zic aşa, se găseşte într-un motto sau epigraf iniţial luat din Ortega y Gasset: “Cel care vrea să explice ceva trebuie să ofere o naraţiune”. Ar mai fi de adăugat că într-un fel cartea aceasta reprezintă volumul II dintr-un roman de familie mai lung, primul volum fiind “Cînd vin vulturii”. În vreme ce acel prim roman descrie familia autorului (elementele autobiografice sau memorialistice sînt destul de evidente şi, zic eu, binevenite) în perioada interbelică, acest roman secund are de-a face cu sfîrşitul anilor ‘930, mergînd pînă spre 1945. Cartea mi se pare puţin prea lungă, în parte şi pentru că are un “insert”, un soi de nuvelă ce descrie fuga unor strămoşi (străbunici) spanioli ai personajului principal în zilele războaielor napoleoniene din Spania şi pînă în Transilvania. Pe de altă parte lungimea romanului îl transformă într-o adevărată frescă.

Sigur, în centru se află familia Hennerth şi mai ales adolescentul licean Peter Hennerth. Dar nu lipsesc numeroase figuri din comunitatea saxonă din Braşov, unele simpatice, altele antipatice sau chiar detestabile. Memorabile sînt figurile de ciobani carpatini, mai ales Lica Gordan, uriaş de statură şi îndrăgostit de turmele lui, evrei din Bistriţa şi din Braşov şi alţii încă.

Povestea începe cu o excursie velocipedică a unui grup de liceeni, cam în jurul Ardealului, sfîrşită cu scene de groază care au urmat “dictatului de la Viena” şi sfîşierii provinciei. Este un soi de rămas bun adresat provinciei multi-etnice şi existenţei sale normale, idilice aproape. Căci de la acest punct încolo conflictele devin tot mai violente.

De fapt, sau pînă la un punct măcar, acest roman descrie tensiunile şi zbuciumul mai tuturor celor care trăiau în acei ani pe la Dunăre şi Carpaţi. Vreau să spun că ceea ce Bergel povesteşte despre saşii din Ardeal se reîntîlneşte în bună măsură şi la românii din toate provinciile monarhiei române sau probabil chiar la maghiari sau armeni sau mulţi alţi locuitori din zonă.

În adevăr, îl vedem notat pe tînărul “Gerry” Goller (numai cu 3-4 ani mai vîrstnic decît Peter, dar campion sportiv şi bărbat de elegantă frumuseţe) care se vede convins să devină fanatic agent de Gestapo. Vedem masa de şcolari şi dascăli care se supun fără prea multe ezitări ideologiilor şi mentalităţilor în creştere: modelul “Germaniei Mari”. Tot astfel Bergel pune în scenă generaţia mai vîrstnică, mai tradiţională şi, da, mai înstărită sau mai sus instalată în societate (patriciatul saxon) care priveşte cu neîncredere, ba chiar ostilitate valul “inovativ” al zvasticii şi lozincile ei. Sînt aceştia directori de şcoală sau de bancă, pastori luterani, dar şi ţărani bine înrădăcinaţi în pămînturile lor strămoşeşti.

Cu deosebită obiectivitate autorul arată cum aceste dezacorduri şi opoziţii se întîlnesc în chiar interiorul familiei personajului principal: părinţi şi bunici care privesc diferit lumea. Pentru unii din ei nu “Germania Nouă”, “Reichul” adică ar trebui să fie model de comportare, ci dimpotrivă, stilul de viaţă al saxonilor carpatini ar fi mai nimerit ca exemplu pentru imperiul aparent ascendent din centrul Europei.

Probabil că cea mai frapantă temă a romanului este lupta din însăşi mintea şi sufletul adolescentului Peter Bennerth, care nu e imun la atracţiile atletice ale nazismului, dar pentru care tradiţiile familiei sale şi ale comunităţii din care provine sînt cel puţin la fel de viguroase. Două ample şi excelent descrise imagini ilustrează acest conflict. E vorba de parade de tancuri intrînd în Bucureşti, una germană la începutul războiului, alta sovietică spre încheierea acestuia. Amîndouă sînt la fel de marţial-impecabile, impresionante, ambele par să indice o forţă invincibilă, un triumf incontestabil. Ambele îl copleşesc pe tînărul spectator.

Opţiunea finală a lui Peter Bennerth îi este practic impusă din afară. Începutul opresiunii roţii îi răpeşte libertatea, îi ameninţă existenţa. Mai intervin însă şi alţi factori. Talentul muzical superlativ al fratelui mai tînăr, este tratat cu dispreţ, cu duşmănie chiar de autorităţile naziste. Apropiaţii prieteni evrei ai familiei se văd urmăriţi şi, în cele din urmă, protejaţi şi ascunşi de chiar rudele vîrstnice ale lui Peter. Opţiunea sa finală pare să ţină de cultură, mai curînd decît de politică. Din liceul german se vede exmatriculat şi îşi încheie studiile la liceul românesc “Andrei Şaguna”, după cum tot români sînt cei care îl scapă de cumplita soartă a deportării în Siberia, alături de majoritatea germanilor din România.

Da, Bergel a vrut să scrie o cronică unei relative mărunte comunităţi etnice din Germania. Cu toate acestea, în tot decursul lecturii nu m-am putut desprinde de amintirea lecturii jurnalului strălucitei intelectuale Alice Voinescu (pe care Bergel n-avea cum să-l cunoască) oglindă a frămîntărilor lăuntrice ale elitelor intelectuale româneşti, prinse în cleştele a două dictaturi sîngeroase şi distructive.

Numele şi opera lui Hans Bergel merită să fie cunoscute şi respectate.

Revista indexata EBSCO