Sep 26, 2017

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – O sutã cincizeci de ani de Convorbiri literare. Titu Maiorescu la Convorbiri literare (I)

 

După studii strălucite în Franţa şi Germania, la sfîrşitul anului 1861 Titu Maiorescu se întoarce definitiv în Ţară, stabilindu-se la Bucureşti. Era doctor în filozofie, cu doctoratul luat la Universitatea din Giessen şi licenţiat la Facultatea de Drept din Paris. Planul său era, întors în Ţară, de a fi numit profesor de filozofie şi dacă e de lipsă de limba latină sau de istorie veche la universitatea bucureşteană. Vis ce se va împlini abia în decembrie 1862 şi nu la Bucureşti, ci la Iaşi.

Hotărît să intre în viaţa publică, chiar înainte de a avea o situaţie materială asigurată, cu autorizarea Eforiei Instrucţiunii Publice, Maiorescu susţine la Academia Naţională, începînd cu 10 decembrie 1861, ciclul de conferinţe Educaţiunea în familie.

Pe 2 iunie 1862 este numit în magistratură, mai întîi supleant la Tribunalul Ilfov, apoi procuror. În 12 iulie acelaşi an are loc căsătoria cu Clara Kremnitz, fiica consilierului de justiţie în familia căruia a fost angajat, în timpul studiilor de la Berlin, să ţină lecţii de franceză celor patru copii, trei fete şi un băiat, Wilhelm – medicul de mai tîrziu al regelui Carol I. Căsătoria va fi oficiată la Berlin în rit protestant, iar la Bucureşti în rit ortodox.

Este numit prin Decretul 992/ 13 noiembrie 1862, de către ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, director al Gimnaziului şi Internatului din Iaşi şi primeşte de la acelaşi Minister numirea de profesor de istorie universală la Universitatea din Iaşi – tema abordată este Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei pînă la moartea lui Iulius Cesar cu privire specială la dezvoltarea economico-politică.

În scurt timp de la preluarea Gimnaziului va înlătura anarhia din viaţa şcolii.

În 1863 tipăreşte un prim Anuar al Gimnaziului şi Internatului din Iaşi pe anul şcolar 1862-1863. Publică în Anuar, în deschidere, articolul Pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiei morale studiul fundamental în gimnaziu?, consistentă pledoarie în favoarea culturii clasice; demers suţinut mai tîrziu şi de Eminescu.

Pe 10 februarie 1863 debutează ciclul de Prelecţiuni populare în sediul Băncii Moldova, actualul sediu central al Poştei din Iaşi, de pe strada Cuza Vodă. Activitate pe care Maiorescu o va perpetua pînă în 1881. Temele abordate sînt variate şi cu un caracter vădit pedagogic, de la religie, individualitatea poporului, socialism şi comunism în Franţa, la Familia în Stat şi societate, implicit educaţia în familie, educaţia familială pe principii ştiinţifice, realismul şi materialismul în psihologie etc. În cadrul Prelecţiunilor… vor lua cuvîntul, alături de iniţiatorul lor, P.P. Carp şi Vasile Pogor. Dacă ultimul va conferenţia, de exemplu, despre Revoluţia Franceză, Carp va vorbi despre trei Cezari (Iulius Cezar, Carol cel Mare, Napoleon). Prelecţiunile vor fi sintetizate, uneori integral publicate în Convorbiri literare.

Ratificat ca profesor definitiv în februarie acelaşi an, în martie este ales şi decan al Facultăţii de Filozofie, ca în octombrie să fie ales rector al Universităţii din Iaşi, în locul viitorului său adversar, N. Ionescu; funcţie pe care o va ocupa pînă în 1867.

Bunele rezultate obţinute în fruntea Gimnaziului şi Internatului din Iaşi vor determina şi îndreptăţi pe Al. Odobescu, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, să-l treacă din octombrie la direcţia Institutului „Vasile Lupu” (Vasilian), şcoală care pregătea învăţători, la acel moment într-o tristă dezorganizare. Titu Maiorescu pleacă în Prusia pentru două luni spre a se informa cu privire la activitatea unor şcoli cu un astfel de profil. Cursurile se vor deschide abia pe 8 ianuarie 1864 cu 22 de elevi, între care şi Ion Creangă.

În timp ce Maiorescu era la Berlin, revine în Ţară de la studii şi Iacob Negruzzi. În ianuarie 1864 este invitat de Maiorescu pentru a asista la lectura traducerii lui Carp din Macbeth. Sînt prezenţi: Titu Maiorescu, P. Carp, I. Negruzzi, N. Burghele şi Theodor Rosetti. Scena este narată de viitorul redactor al Convorbirilor… în Amintiri din „Junimea” şi este considerată ca pirma întîlnire a viitoarei Junimi. E. Lovinescu, în primul volum din T. Maiorescu (1840-1876) apărut la Editura Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II” în 1940, nota: „După «prelecţiunile» ţinute invariabil Duminecă între orele 1-2, din Februarie pînă la Paşti, cei cinci se adunau la Pogor pentru a discuta asupra chestiunii tratate: Carp, Pogor, Rosetti tolăniţi pe canapele, Maiorescu în fotoliu, Negruzzi măsurînd agitat odaia; periodicitatea întîlnirilor poate fi privită ca punctul de plecare al şedinţelor literare şi al hotărîrii de a înfiinţa în regulă o societate; discuţiile urmară cîteva Duminici asupra denumirii ei; se primise la început titlul de societatea; «Ulpia Traiana», deşi niciunul dintre dînşii nu era un «Daco-roman» propriu zis ba, dimpotrivă, noua societate ţintea să reacţioneze în contra Ardelenilor stăpîni pe vieaţa culturală a Iaşilor. Cînd la şedinţa următoare Teodor Rosetti propusese numele de Junimea, îl primiseră cu toţii. Pentru a împlini ritualul Pogor cîn­tase apoi popeşte de trei ori:

– S’a lepădat copilul de Satana pedantismului?

I se răspunsese în cor:

– S’a lepădat.

Şi societatea «Junimea» se declară, astfel, constituită în cursul iernii anului. 1864”.

Cei patru fii de boieri moldoveni îl primiră între ei, recunoscîndu-l ca stîlp al Junimii, cum citim în nota din Dicţionarul Junimii al lui Iacob Negruzzi, dedicată lui „Maiorescu Titu. Născut în Craiova în 13 februarie 1840, fundator, stîlp şi gazdă a „Junimii Odinioară Titu Liviu, astăzi numai Titul. Întemeietorul prelectiunilor populare; autorul aforismelor, al ortografiei «Junimii» şi a mai multor cărţi şi critice; iscoditorul Direcţiei noi care, împreună cu criticele sale au atras atîta ură şi vrăjmăşie asupra lui şi asupra «Junimii» lucru pentru care Caracuda, simţindu-se nevinovată, cam zbîrcea fruntea. Se zice că multora le plăcea să fie lăudaţi în Direcţia nouă şi sprijiniţi în vremea ministerului lui Maiorescu, dacă le displăcea să fie fie pe urmă daţi afara şi puşi sub judecată. Maiorescu a fost statornicul lector ai «Junimii» pînă la plecarea sa din Iaşi. El a introdus pe Schopenhauer, pe Buckle şi mulţi alţi autori în «Junimea», pînă şi pe Jager în 1879. A dat multe emoţii «Junimii» cu prelegerile şi mai ales cu procesele sale”.

Acuzat de imoralitate, corifeul Junimii va fi suspendat din învăţămîntul universitar şi de la Şcoala normală din octombrie 1864 pînă în aprilie 1865. Procesul calomnios deschis în contra lui este organizat de N. Ionescu, universitar şi conducător al Fracţiunii libere şi independente, adversar politic al lui Maiorescu. Între martorii la care s-a apelat a fost şi Veronica Micle, fapt pe care Maiorescu nu-l va ierta niciodată.

Citim în cronologia sintetică la volumul de Opere publicate la editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, colecţia Opere fundamentale, 2005 (ediţie îngrijită, cronologie, note şi comentarii de D. Vatamaniuc. Studiu introductiv de Eugen Simion): „1865 – februarie 4-8. Judecarea procesului de un complet sub preşedinţia lui Gheorghe Racoviţă, junimist şi prieten cu Maiorescu de la Viena. Avocaţii apărării: V. Pogor, P.P. Carp, Octav Teodor, G. Mîrzescu, Iacob Negruzzi. Februarie 8. Pronunţarea sentinţei de achitare în procesul de imo­ralitate, cu majoritate de voturi (2 din 3). Aceasta a dus la ter­giversarea situaţiei pînă la reluarea procesului în instanţa de apel şi pronunţarea sentinţei definitive (27 aprilie).

Mai. Restabilirea în toate funcţiile deţinute înainte de destituire: director al Institutului Vasilian, profesor şi rector al Universităţii – din Iaşi”.

Junimea, în afara celor cinci fondatori, va creşte, în timp, la peste o sută de membri, aşa cum aflăm din Albumul Societăţii Junimea – înfiinţat în 1878 şi publicat în vol. IV (1933) din seria de Studii şi documente literare a lui I.E. Torouţiu. Procesele verbale care ni s-au păstrat din anii 1865 şi 1866 şi anii 1871-1874, redactate de A.D. Xenopol – accesibile în acelaşi volum IV din Studii… impun rolul de îndrumător incontestabil al lui Maiorescu, prin spiritul de seriozitate şi consistenţă culturală pe care a ştiut să le impună.

  1. Lovinescu, în volumul amintit, remarcă, privind şedinţele Societăţii: „Nu erau întruniri de diletanţi, unde, pe lîngă oarecari lecturi întîmplătoare, participanţii discută chestiunile po­litice dela ordinea zilei, fac glume şi se poreclesc, ci de întruniri serioase, ce-şi fixează preocupările în jurul unor probleme esenţiale de limbă, de literatură şi de cultură generală. Fără prezenţa lui Maiorescu această cristalizare n’ar fi putut avea loc, cu nişte spirite atît de nedisciplinate ca cel al lui Vasile Pogor, marele preot al zefle­melei, om care cînta popeşte, pe nas-şi arunca perinile în capul cetitorilor”.

Trei au fost formele de manifestare ale Societăţii Junimea: 1. Prelecţiunile populare; 2. Tipografia Junimea; 3. Convorbiri literare. Între acestea singura care se va perpetua pînă în zilele noastre este revista iniţiată de junimişti.

Din cauza procesului calomnios intentat corifeului Junimii, seria prelecţiunilor va fi preluată abia în 1866. Amănunte pe această temă, dar şi planurile de perspectivă ale fondatorilor Societăţii aflăm dintr-o scrisoare adresată de Iacob Negruzzi prietenului său, coleg de studii la Heidelberg, Al. Gregoriadi-Bonachi, pe 17/ 29 septembrie 1865 şi expediată din Iaşi: „Ţi-am spus încă în anul trecut la ocasiunea trecerei tale prin Iaşi despre societatea «Junimea». Ai aflat pe urma cum ideile nostre fură temporal părăsite prin «procesul lui Maiorescu», cum aveam a scapă onorea şi cariera unui amic şi a unui bărbat care va produce mult folos patriei am trebuit să îndreptăm toată activitatea nostră spre acest scop lăsînd toate celelalte la o parte. Causa Maiorescu se termină în fine mulţumită strigătelor şi ţipetelor noastre în ţară şi dincolo de hotare. Maio­rescu e curat, vacanţele supravenite sînt sfirşite şi societatea «Junimea» poate să gîndescă din nou la scopurile ce-şi propusese, părăsind întunericul în care se confundase şi tăcerea deplină ce păzise. Nepotul lui Pogor, Casu, june Basarabian modest, bi­ne voitor şi foarte avut, voind a înavuţi Besarabia cu o tipografie Română ce cumpărase de la Paris, guvernul muscălesc îi refuză deschiderea tipografiei şi el dedică tipografia sa societăţii noastre şi aşa peste cîteva săptămîni va funcţiona o nouă tipografie în Iaşi sub numele «tipografiea societătiei Junimea». Pricepi ce enorm avantaj avem posedînd o tipografie fără a scote capital din pungă. Acuma iată ce a hotărît comitetul vechi al asociaţiei (Maiorescu, Pogor, Carp şi eu): 1) Societatea «Junimea» e consti­tuită; 2) Ea va face apel la toţi cetăţenii care se interesează la propăşirea civilisaţiunii în România să facă parte din ea; preţul participării este 4 galb. pe an adică 1 pe trimestru; 3) Ea va avea un corespondent în toate oraşele cele mai însemnate ale României şi în provinciile Române supuse dominaţiunilor străine; 4) Ea va tipari ori ce carte de ştiinţă sau litere iar mai cu seamă acele de ştiinţă trebuincioase şcolilor gratis, după ce întîi resp. carte se va găsi folositore ţării de o comisie cercetătore espres numită pentru aceasta (înţelegi?); 5) Ea va avea o singură ortografie pen­tru toate cele eşite de sub tiparul ei; 6) Preţul eşit din vinderea cărţilor va servi societăţii pentru acoperirea cheltuelilor, iar după ce aceste vor fi acoperite, cîştigul se va da autorului; 7) Pentru acei autori care voesc a tipări cărţile lor pe proprie cheltuelă preţul va fi mai ieftin şi tiparul va fi mai bun decît la alte tipografii; 8) Soc. Junimea va debuta prin tipărirea tuturor cronicarilor şi istorigafilor Români într’o nouă ediţiune cu note expli­cative si cu index. D-nii membri Pogor, Carp şi Maiorescu sînt însărcinaţi cu lucrarea la asta nouă ediţiune (precepi ce lucrare diabolică?); 9) Propunerea D-lui Negruzzi de a scote la lumină o revistă lunară («Junimea») după exemplul revistei «des deux mondes», se adoptă după lungi controverse şi se amînă pe un an din cause binecuventate; 10) Casier e deocamdată numit D. V. Pogor, care dă şi localul pentru tipografie gratis; 11) Se vor da sama anual despre cheltuelile, veniturilor şi despre toata starea casei societăţii, cari samă se vor publica prin toate ziarele ţării. Celelalte cestiuni se amînă pînă la viitoarea întrunire şi pînă Ia sosirea tipografiei care va fi de-aici în două săpătămîni. Tipografia e o aşa numită Sehnellpresse si de sistema cea mai noua Parisiana.

N’am nevoie să te mai îndemn să faci şi tu parte din această societate, dar cînd se vor trimite diversele adrese prin ţară, aştept să faci şi tu prin Galaţi propagandă pentru participarea binevoitorilor la un scop atît de patriotic şi meritoriu. Deocamdată păstrează-ţi opera pînă cînd te voi îndemna prin scrisoare să o trimiţi societăţii” (Studii şi documente literare, vol. III, I.E. Torouţiu, 1932).

După cum observăm, la punctul 9 Negruzzi propunea înfiinţarea unei reviste lunare a Societăţii. În 1866 Maiorescu publică Despre scrierea limbii române. Textul va fi republicat în Convorbiri literare, nr. 11 şi 12 pe august 1867, nr. 8, noiembrie 1873 şi nr. 9, decembrie 1873.

Procesul verbal al Junimii din 5 noiembrie 1865, conform vol. IV din Studii şi documente consemnează prezentarea de către I. Negruzzi a unui „tractat” cu privire la ortografia în limba română; prezentare care va provoca discuţii contradictorii fără rezultat. În şedinţa din 16 noiembrie 1865 se decide ca Maiorescu să elaboreze o gramatică pentru şcoalele primare pînă la finele anului 1865. În şedinţa de pe 19 noiembrie are loc lectura tratatului de scriere română (partea I, principiu general) – de unde se vede că Maiorescu avea deja scris acest tratat cînd a primit însărcinarea din partea Societăţii. Ca rezultat al şedinţei VII, A.D. Xenopol notează: „Adoptarea ideilor generale despre scrierea română cu litere latine”.

Prefaţa la ediţia dintîi de la 1866, a tratatului Despre scrierea limbii române, este lămuritoare şi grăitoare asupra preocupărilor junimiştilor privind editarea revistei, pentru care au şi lucrat în a-i asigura ortografia: „În Iaşi s-a format o societate literară «Junimea»”, pentru a cărei revistă era neapărat de trebuinţă să hotărîm o ortografie a limbei române. După discuţii prelungite fără sistem, toţi membrii ne-am încredinţat că prin opinii fragmentare asupra deosebitelor experimente ortografice ce s-au ivit pană acum în scrierile autorilor români, nu se aduce nici un folos, şi că întrebarea trebuieşte odată cercetată în mod sistematic şi complet, aşa încît să se cîştige un criteriu mai exact pentru judecarea materiei întregi.

Supt impresia acestei cerinţe au fost scrise paginile următoare. Publicarea lor provine mai întîi din datoria de a prezenta publicului cetitor justificarea ortografiei adoptate. Şi apoi ne-a condus credinţa că ele vor putea contribui la înlesnirea greutăţilor alfabetice ce ocupă astăzi într-un grad aşa de mare atenţia autorilor români”.

Este o recunoaştere publică a preocupării fondatorilor, încă din 1865-1866, privind editarea unei reviste şi nu cum elegant lasă Negruzzi în sarcina lui Maiorescu iniţierea editării acestei foi, cum citim în Amintirile… lui unde narează cum la începutul lui ianuarie 1867, la şedinţa desfăşurată în casa lui Pogor, în prezenţa unui public numeros: „Maiorescu veni în acea seară cu o propunere care plutea de cîtăva vreme în mintea mul­tora dintre noi şi era foarte naturală în starea în care se găsea Societatea, în adevăr, cîteodată se citea la adunările «Junimii» vreo poesie originala sau tra­dusă, discuţiile noastre dăduse lui Maiorescu ocaziunea să scrie cîteva studii şi critici întinse pe care ni le comunicase – erau să rămîie aceste cunoscute numai în cercul nostru restrîns?

De aceea cînd Maiorescu îşi arătă părerea ca ar fi bine să deschidem un mic Jurnal literar în care s-ar tipări scrierile cetite şi aprobate de Societate, şi în care să putem rezuma o parte din discuţiile noastre, ce prezentau un interes general, toată lu­mea primi fără lungi dezbateri propunerea sa.

După obiceiul «Junimii» de a se ocupa mai întîi pe larg şi pe întins, cu mare ceartă şi zvon de ceea ce este secundar, şi de a hotărî apoi răpede lucru­rile principale, la început se puse în discuţii nu­mele jurnalului, care în definitiv era destul de in­diferent. După ce mai multe propuneri, una mai ciudată decît alta, se făcură şi se respinseră, eu zisei din colţul meu: «Poate o denumire potrivită ar fi Convorbiri literare?…» «Bravo!» răspunse Po­gor de departe. «Convorbiri literare» nu zice nimic. Cela n’engage a rien ! Admis !… Primesc şi eu acest titlu, declară Maiorescu, fiindcă este fără pre­tenţie!…

Dar care dintre noi ar avea să ia asupra sa direcţia jurnalului?… O tăcere generală se făcu şi după cîteva momente tot Maiorescu o curmă, strigîndu-mi în gura mare: «Tu ai găsit numele, tu eşti dator să conduci treaba, fii tu redactorul Convorbirilor literare!».

Pe cînd stam tăcut şi căutam să limpezesc în minte toate aceste gînduri deosebite ce mă grămădeau, Pogor îmi strigă deodată: „Ce stai aşa, mahmur, parcă ţi s-ar fi înecat corăbiile? Noi te căftănim şi tu nu te bucuri? Hai, primeşte şi nu mai face marafeturi!” în acest moment începu a cînta cu glas subţire, ca lăutarii la boieri: «Cu caftan l-am îmbrăcat…» şi se răpezi la mine să mă ia de subţioare, ajutat de nu ştiu care altul tot atît de vesel ca şi dînsul. În vreme ce aceştia mă du­ceau în pompă prinprejurul odăiei, toată «Junimea» intona în cor cîntecul: «Cu caftan l-am îm­brăcat!…» şi în mijlocul rîsului general eu făcui declaraţia solemnă că primesc caftanul cu care mă împodobeau. Aşa m-am făcut directorul Convor­birilor literare.

Este evident că aparenta iniţiativă spontană a criticului nu a fost decît o simplă reverenţă în faţa exerciţiului democratic prin care Societatea în ansamblul ei a fost implicată în a-şi da acordul şi totodată votul pentru primul redactor al foii, conform şi scrisorii către Bonachi, adevăratul iniţiator.

Primul număr din Convorbiri literare de la 1martie 1867, după articolul program se deschide cu prima lucrare de critică literară a lui Titu Maiorescu, Despre poezia română, ce se continuă în numerele 2, 3, 4, 5, 7 şi se finalizează în nr. 8/ 15 iunie 1867. În aceaşi lună este publicată în volum sub titlul Poezia română. Cercetare critică urmată de o alegere de poezii. Iassi. În primul volum de Critice publicat în 1874, apare sub titlul: O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867. În prefaţa la ediţia dintîi ne este prezentată succint naşterea lucrării: Sînt aproape doi ani de cînd membrii societăţii „Junimea” consacră o parte din timpul fiecării şedinţe a lor la lectura poe­ziilor române publicate pînă astăzi, cu scop de a compune pentru juna generaţiune română o antologie, în care toate poeziile să fie, dacă nu mai presus de orice critică, cel puţin insuflate de un sim­ţămînt poetic şi ferite de înjosire în concepţiune şi în expresiuni. Însă din miile de poezii cetite, societatea nu a putut alege un număr suficient pentru a compune un volum, şi dintr-o colecţiune de poezii frumoase a ieşit o critică de poezii rele.

Această primă lucrare de critică literară a lui Maiorescu a marcat momentul naşterii direcţiei estetice în judecarea operelor literare, provocînd un adevărat cutremur prin delimitarea axiologică între creaţiile mediocre şi submediocre şi adevărata poezie, a fost o despărţire ca sub un imperativ biblic a apelor de uscat, a valorii de non-valoare, indicîndu-se şi implicit statuîndu-se şi instrumentele necesare în cercetarea critică.

Dacă pînă la apariţia acestui studiu critica literară îşi propunea, cum remarcă şi Eugen Todoran în prefaţa Lectura lui Maiorescu, care deschide volumul de Critice, apărute la BPT în 1973, să arate la ce serveşte poezia, Maiorescu în demersul său îşi propune să arate ce este poezia.

Cum citim în Amintirile… lui Negruzzi, dar şi din prefaţa criticului la prima ediţie în volum a Cercetării critice… alcătuirea „antologiei” era operă colectivă în care erau direct implicaţi membrii Junimii, studiul lui Maiorescu, cum remarcă E. Lovinescu în lucrarea menţionată, are un ca­racter elementar şi pragmatic, ca întreagă lui activitate adaptată la nevoile locului şi ale momentului, – şi, deşi influenţat de estetica hegeliană, întru nimic speculativ. Caracteristica lui stă tocmai în limitarea la «realităţile noastre».

Dacă M. Kogălniceanu în Dacia literară, dar şi Alecu Russo în România literară a lui V. Alecsandri afirmau şi lucrau întru impunerea spiritului critic în receptarea literaturii naţionale, Maiorescu prin acest prim articol critic a impus, precum Moise prin Tablele legii, principiile şi căile de cercetare axiologică a creaţiilor literare, cu aplicaţii pe textele poeţilor de la acel moment istoric.

Studiul critic se deschide cu o definiţie: „Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul; în deosebire de ştiinţă, care se ocupă de adevăr. Cea dintîi şi cea mai mare diferenţă între adevăr şi frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe cînd frumosul cuprinde idei mani­festate în materie sensibilă”.

Definiţia îşi are izvorul în Estetica lui Hegel, fapt pentru care în epocă va fi acuzat de „plagiat”, dar mai ales de apelul la Estetica lui Vischer – un continuator al gîndirii şi sistemului hegelian – cum cu vehemenţă îl acuză Aron Densusianu în Critica unei critici, publicată în foileton în Federaţiunea din Pesta, nr. 82, 83, 85, 87/1868.

Totuşi, ideile lui Hegel, nu mai puţin ale lui Vischer erau un bun comun în estetica timpului; erau idei vehiculate încă de Platon şi Aristotel.

Putem concluziona alături de Lovinescu: „Care e concluzia plagiatului, în jurul căruia Aron Densuşianu a făcut atîta larmă? E neîndoios că Maio­rescu a cunoscut estetica lui Vischer şi e evident că a scos dintr’însa cîteva exemple. In ceea ce priveşte « ideile» ele nu erau nici ale lui, nici ale lui Vischer, ci constituiau un bun comun al timpului. Estetica nu aşteptase milenii pentru a se ocupa de epitete, perso­nificări, comparaţii, metafore etc. şi a le preciza carac­terul fie numai şi pe baza cercetării poemelor home­rice, din care, nu mai departe, Lessing scosese atîtea observaţii interesante în Laokoonul său”.

În filosofia platoniciană, de unde a preluat Hegel distincţia dintre frumos şi adevăr, sînt distincte cele două forme de cunoaştere a lumii: inteligibilă şi sensibilă după model kantian.

Pentru Hegel frumosul se defineşte conform esenţei şi conceptului ce-l cuprinde ca formă în care este menifestat spiritul absolut. În Partea din Estetică, vorbind de ideea frumosului absolut citim: „Spiritul ca spirit adevărat există în sine şi pentru sine, şi pentru aceasta el nu este o esenţă situata abstract dincolo de obiectivitate, ci e, înăuntrul acesteia, reoglindirea în spiritul finit a esenţei tuturor lucrurilor, este finitul prinzîndu-se pe sine în ceea ce are el esenţial, şi fiind deci el însuşi esenţial şi abso­lut. Prima formă a acestei cuprinderi este o cunoaştere nemijlocită şi tocmai de aceea cunoaştere sensibilă, o cunoaştere în forma şi figura sensibilului şi obiectivului însuşi, cunoaştere prin care absolutul este perceput de intuiţie îşi de sentiment. A doua formă e apoi conştiinţa care-şi repre­zintă spiritul absolut şi, în sfîrşit, a treia este gîndirea liberă a spiritului absolut.

Forma intuiţiei sensibile aparţine artei, întrucît arta înfăţişează pentru conştiinţă adevărul în forma plăsmuirii sensibile, şi anume a unei plăsmuiri sensibile care în însăşi acea­stă apariţie a sa posedă un înţeles mai înalt şi o semnificaţie mai adîncă, fără să caute totuşi, cu ajutorul mediului sensibil, să facă sesizabili conceptul ca atare, adică în universalitatea lui; căci tocmai unitatea acestuia cu fenomenul individual este esenţa frumosului şi a producerii lui de către artă. Această unitate se înfăptuieşte însă, desigur, în artă şi în elementul reprezentării şi nu numai în exterioritatea sensibilă, îndeosebi în poezie. Totuşi, şi în această artă spirituală îmbinarea semnifica­ţiei cu plăsmuirea ei individuală există, deşi pentru conştiinţa reprezentatoare fiecare conţinut este sesizat în mod nemijlocit şi redat de reprezentare. În general, trebuie stabilit de îndată că, avînd ca obiect al ei propriu adevărul, spiritul, arta, nu e în stare să procure intuiţia acestuia prin obiectele particulare ale naturii ca atare…

Acordînd artei această poziţie absoluta, înlăturăm explicit mai sus-menţionata concepţie care socoteşte arta utilizabilă pentru multiple alte conţinuturi şi interese ce-i sînt străine”.

Kant în 1790 publică ultima parte din marele triptic al Criticelor, Critica facultăţii de judecare, unde scrie (nu foarte diferit de temeiurile Esteticii lui Hegel, publicată între 1835-1838): „Din punct de vedere estetic, spiritul (Geist) este principiul activ al sufletului. Ceea ce serveşte acestui principiu la acti­varea sufletului, materia folosită în acest scop, constituie ele­mentul care imprimă facultăţilor – sufletului – un elan final, adică le antrenează într-un joc care se conservă singur şi întăreşte forţele care-i sînt necesare.

Eu susţin că acest principiu nu este altceva decît capacitatea de a întruchipa ideile estetice. Prin ideea estetică înţeleg acea reprezentare a imaginaţiei care dă mult de gîndit, fără ca totuşi să i se potrivească un gînd determinat, adică un concept; deci, nici o limbă nu o poate exprima şi face inteligi­bilă în întregime. Este clar că ea este opusul (pandantul) unei idei raţionale, adică un concept pentru care nici o intuiţie (re­prezentare a imaginaţiei) nu poate fi adecvată”. Şi continuă, peste cîteva rînduri: „Poetul îndrăzneşte să prezinte în mod sensibil idei ale raţiunii despre fiinţe invizibile, raiul, iadul, eternitatea, creaţia etc.; de asemenea, el înfăţişează sensibil evenimente sau sentimente, pentru care experienţa îi oferă într-adevăr exemple, cum ar fi moartea, invidia şi toate viciile, iubirea şi faima, depăşind însă limitele experienţei cu ajutorul imaginaţiei, care încearcă să egaleze raţiunea în atingerea unei culmi. Această înfăţişare sensibilă deţine o per­fecţiune pentru care nu găsim în natură nici un exemplu. Şi tocmai poezia este aceea în care facultatea ideilor estetice îşi poate da întreaga măsură. Dar această facultate considerată doar în sine nu este de fapt decît un talent (al imagi­naţiei)”.

Corifeul Junimii nu consideră cuvintele auzite drept un material, precum lemnul sau piatra în sculptură, culoarea în pictură,sunetul în muzică, ci numai ca organ de comunicare, drept urmare cuvintele poeziei sînt de regulă numai un mijloc de comunicare între poet şi auditoriu.

Criticul se întreabă unde este materialul sensibil al poetului în absenţa căruia nu ar exista artă?: „Prima condiţiune dar, o condiţiune materială sau mehanică, pentru ca să existe o poezie în genere, fie epică, fie lirică, fie dramatică, este: ca să se deştepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantazia auditoriului, şi tocmai prin aceasta poezia se deose­beşte de proză ca un gen aparte, cu propria sa raţiune de a fi. Cuvîntul prozaic este chemat a-mi da noţiuni, însă aceste noţiuni sînt abstracte, logice, desmaterializate, şi pot constitui astfel un adevăr şi o ştiinţă, dar niciodată o artă şi o operă frumoasă. Frumosul nu este o idee teoretică, ci o idee învălită şi încorporată în formă sensibilă, şi de aceea cuvîntul poetic trebuie să-mi reproducă această formă.

Prin urmare, un şir de cuvinte care nu cuprind alta decît noţiuni reci, abstracte, fără imaginaţiune sensibilă, fie ele orcît de bine rimate şi împărţite în silabe ritmice şi în strofe, totuş nu sînt şi nu pot fi poezie, ci rămîn proză – o proză rimată”.

Se precizează şi locul de manifestare a gîndului liric emis de poet: „Materialul poetului nu se află în lumea dinafară; el se cuprinde numai în conştiinţa noastră şi se com­pune din imaginile reproduse ce ni le deşteaptă auzirea cuvin­telor poetice”.

Unde are posibilitatea îşi susţine afirmaţiile prin exemple cu predilecţie din poezia românească a momentului.

Este un adevăr că evoluţia limbii, în timp, a impus o abstractizare tot mai accentuată a cuvîntului, care, dacă iniţial era însoţit de o impresie sensibilă, aceasta se pierde în favoarea generalizării, îmbracă haina noţiunilor, mult mai adecvate în exprimarea adevărurilor ştiinţei, distanţîndu-se în aceeaşi măsură de sfera de manifestare a poeziei. Nu-i rămîne poetului decît apelul la mulţimea tropilor ce îşi au temeiul în utilizarea comparaţiilor.

„Rezultatul însă pentru artă este că poetul nu mai poate întrebuinţa toate cuvintele limbei simplu, aşa pre­cum sînt admise astăzi pentru însemnarea obiectelor gîndirii lui, ci trebuie sau să le ilustreze cu epitete mai sensibile, sau să le învieze prin personificări, sau să le materializeze prin comparaţiuni, în orce caz însă să aleagă, dintre toate cuvintele ce exprimă aproape acelaş lucru, pe acele care cuprind cea mai mare doză de sensibilitate potrivită cu închipuirea fantaziei sale” (T. Maiorescu).

Eugen Todoran, în prefaţa la Critice din BPT (1973) sintetizează mijloacele de simbolizare ale poetului propuse de critic: „a) alegerea cuvîntului celui mai puţin abstract, b) întrebuinţarea adjectivelor sau a epitetelor ornante, c) personificarea, d) compara­ţia şi e) metafora”.

Faţă de utilizarea rece, raţională a cuvîntului, firească în ştiinţă, poetul trebuie, ne spune criticul, mai întîi de toate să încălzească acest product şi să resusciteze în imaginaţiunea auditorului trupul evaporat din vechile concepţiuni de cuvinte. Prima cale de încălzire a cuvintelor este alegerea cuvîntului celui mai puţin abstract. Şi exemplele sînt nu doar edificatoare, ci adevărate lecţii de poetică practică. Cercetarea critică a lui Titu Maiorescu este un prim curs de poetică pentru uzul învăţăceilor cu aspiraţii lirice din arealul limbii române.

În producerea materialului sensibil în gîndirea cuvintelor din partea auditoriului, ca un al doilea mijloc sînt adjectivele şi adverbele, ceea ce s-a numit „epitete ornate”.

Următorul mijloc la care face trimitere poeticianul sînt personificările obiectelor nemişcătoare sau prea abstracte, precum şi a calităţilor şi acţiunilor.

Ca ultimă cale esteticianul ne propune şi o frumoasă definiţie a metaforei, definiţie intrată în dicţionare şi manuale de teorie literară autohtone, fără a se mai face trimitere la autorul ei; şi încă altele, nu puţine ale criticului de la Junimea, au intrat în uzul curent, inclusiv în al manualelor: „Să mai observăm în fine încă un mod prin care poetul caută să ajungă la acelaş rezultat – comparaţiunea, metafora, tropul în genere. Un obiect al gîndirii se pune în paralelă cu altul, care trebuie să fie sensibil, şi cu cît această paralelă este mai nouă şi mai frapantă, cu atît imaginaţia este silită a-şi con­strui figurile sensibile cuprinse în cuvinte”.

Comparaţiei i se cere să fie relativ nouă, în caz contrar nu produce nici o imagine sensibilă. Şi exemplele sînt cît se poate de edificatoare.

Pe lîngă noutate se cere comparaţiei să fie justă: „Comparările sînt chemate a da o imagine sen­sibilă pentru gîndirea prea abstractă, însă această imagine tre­buie să fie potrivită cu gîndirea, altfel sensibilizarea ei produce contrazicere şi constituie o eroare”.

Concluzia demonstraţiei maioresciene, în acest prim curs de teorie literară, este una aplicată şi cu evident caracter pedagogic. „Particularităţile stilului poetic (expresii determinate, epi­tete, personificări, comparaţiuni) purced toate din trebuinţă de a sensibiliza gîndirea obiectelor; aceasta provine din nece­sitatea de a crea poeziei elementul material, ce nu-l află gata afară din sine, de care însă nu se poate lipsi nici o lucrare de artă, frumosul fiind tocmai exprimarea unei idei sub o formă sensibilă corespunzătoare.

Din aceste reflecţii înţelegem în acelaşi timp ce vrea să zică mult discutata originalitate a poetului. Poetul nu este şi nu poate fi totdeauna nou în ideea realizată: dar nou şi original trebuie să fie în vestmîntul sensibil cu care o învăleşte şi pe care îl reproduce în imaginaţiunea noastră. Subiectul poeziilor, impresiunile lirice, pasiunile omeneşti, frumuseţile naturei sînt aceleaşi de cînd lumea; nouă însă şi totdeauna variată este încorporarea lor în artă: aici cuvîntul poetului stabileşte un raport pînă atunci necunoscut între lumea intelectuală şi cea materială şi descopere astfel o nouă armonie a naturei”. Este şi ceea ce Kant constată în citatul mai sus prezentat din Critica puterii de judecare.

Insistenţa criticului în afirmaţia acestor adevăruri fundamentale ale literaturii îşi are motivaţia în realitatea contemporană a vremii, unde, sîntem atenţionaţi, ele sînt astăzi pierdute din conştiinţa tinerei noastre generaţii, şi de aceea astăzi sîntem în pericol de a nu mai avea unul din puternicele mijloace de cultură ale societăţii române.

De notat că această decădere Maiorescu o decelează în faptul că, politica ne-a usurpat mica temelie artistică ce o puseseră în ţara noastră poeţii adevăraţi, Alecsandri, Bolintineanu, Gr. Alexandrescu. Atît cel puţin este sigur, că cele mai rele aberaţiuni, cele mai decăzute produceri între poeziile noastre de la un timp încoace, sînt cele ce au primit în cuprinsul lor elemente politice. Şi cauza se înţelege uşor: politica este un product al raţiunii; poe­zia este şi trebuie să fie un product al fantaziei (altfel nici nu are material): una dar exclude pe ceailaltă.

De aceea vedem că poeziile politice, precum şi cele rele istorice au toate viţiul corespunzător: de a fi lipsite de sensibilitatea poetică. Întreaga Cercetare critică este şi un strigăt de profet biblic întru salvarea literaturii naţionale.

Odată statutat, graţie şi numeroaselor exemple la care apelează, că, poezia consistă în imaginile sensibile deşteptate prin cuvinte, această condiţie fiind împlinită, pentru critic, de aici încolo începe tărîmul artelor, posibilitatea frumosului, critica estetică, şi de aci înainte vin cu cerinţele artistice: ca dicţiunea să nu fie prea materializată prin imagini, ca cuvintele să fie aşa de bine alese, încît să întrupeze în modul cel mai simplu şi pregnant ideile poetului etc. După măsura acestor cerinţe se dovedeşte apoi adevăratul poet, – se deosebeşte chiar şi în privinţa cuvintelor literatura clasică e literatura decadenţei. Dar, după cum am văzut, de aceste considerări mai înalte nu s-a tratat în paginile precedente, şi nici nu credem oportun a se trata în literatura noastră, prea tînără încă pentru o estetică mai rafinată. Pentru noi a fost prima necesitate: a marca în mod demonstrativ linia de separare între poezie şi celelalte genuri literare, pentru ca, cel puţin pe această cale, să se lăţească în juna generaţie un simţimînt mai just despre primele elemente ale artei poetice.

Este practicată o necesară contextualizare şi, cine nu-i lipsit cu totul de bunăvoinţă, cu greu ar putea să-l mai acuze de „plagiat”.

Partea a II-a a Cercetării… se ocupă de Condiţiunea ideală a poeziei.

„O veche împărţire a tutulor obiectelor gîndirii omeneşti face deosebirea între lumea interioară sau sufletească şi între lumea exterioară sau fizică. Însă şi această lume fizică există pentru noi numai întru cît simţim ceva cu prilejul ei. Astfel, toate obiectele gîndirii, fie externe, fie interne, se pot privi împreună şi se pot apoi deosebi dintr-un alt punct de vedere: în obiecte ale raţiunii reci sau logice şi în obiecte ale simţimîntului sau pasionale, deosebire întemeiată pe cunoscuta dezbinare între minte şi inimă” (T.M.).

Sînt idei care rezonează cu Hegel care, în Estetica sa, susţine: „Scopul artei ar fi cuprins în următoarele: să deştepte şi să învioreze sentimentale somnolente, înclinaţii şi pasiuni de tot felul, să umple inima, să facă pe om să treacă în mod dezvoltat sau nedezvoltat, prin toate senti­mentele pe care le poate avea, trăi şi produce sufletul uman în interiorul lui cel mai adînc şi mai ascuns; să-l facă să simtă tot ceea ce e în stare să agite şi să mişte inima omului în adîncurile ei, în diferitele ei laturi şi posibilităţi; să înfăţişeze sentimentului şi intuiţiei, spre a fi gustate estetic, tot ceea ce spiritul posedă esenţial şi mare în gîndirea şi în ideea sa, grandoarea a ceea ce este nobil, etern şi adevărat; de asemenea, să facă să fie înţelese nenorocirea şi mizeria, răul îşi crima; să ne înveţe să cunoaştem în ce au ele mai intim oribilul şi îngrozitorul, precum şi plăcerea şi fericirea; şi, în sfîrşit, să facă imaginaţia să zburde în voie în jocurile ei gratuite şi să se îmbete de farmecul seducător al unor intuiţii şi senzaţii încîntătoare.

Aceasta trezire a tuturor sentimentelor in noi, trecerea prin sufletul nostru a tuturor conţinuturilor vieţii, producerea tuturor acestor mişcări interioare printr-o prezenţă exterioară numai iluzorie este mai ales ceea ce e considerat în această privinţă drept etraordinara putere specifică a artei”.

Şi, scolastic, autorul Direcţiei noi ne propune o propoziţie limitativă: „Ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simţimînt sau o pasiune, şi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care se ţine de tărîmul ştiinţific, fie în teorie, fie în aplicare practică.

Prin urmare, iubirea, ura, tristeţea, bucuria, desperarea, mînia etc. sînt obiecte poetice; învăţătura, preceptele morale, politica etc. sînt obiecte ale ştiinţei, şi niciodată ale artelor; singurul rol ce-l pot juca ele în reprezentarea frumosului este de a servi de prilej pentru exprimarea simţimîntului şi pasiunii, tema eternă a frumoaselor arte”.

Poezia este văzută ca un produs de lux al vieţii intelectuale, după spusa d-nei de Staël, une noble inutilité, care are ca o condiţie de existenţă, ca, mai întîi de toate, să fie înţeleasă, să vorbească la conştiinţa tuturor. Prin comparaţie cu activitatea ştiinţifică care este una exclusivistă şi restrînsă, la cei preocupaţi de aceeaşi tematică de cercetare; activităţi care rămîn neînţelese pentru marea majoritate a poporului, poezia este datoare să ne reprezinte simţiminte şi pasiuni, fiindcă aceste sînt comune tutulor oamenilor, sînt materia înţeleasă şi interesantă pentru toţi. Ceea ce separă pe oameni deolaltă este cuprinsul diferit cu care şi-au împlinit mintea; ceea ce-i uneşte este identitatea mişcărilor de care se pătrunde inima lor.

Viziune amendată de E. Lovinescu în volumul amintit: „Chiar dacă i-am limita artei obiectul sentimentelor, inter­vine, după cum am spus, elementul tehnic, rafinamentul formei, intelectualitatea imaginei, elipticitatea expresiei şi atîtea alte mijloace, care au făcut din arta de azi «o dificultate învinsă». Exclusivitatea pasiunilor în dome­niul poeziei nu este, aşa dar, complet acoperită prin nevoia de a fi pe înţelesul tuturor: însuşi conceptul uni­versalităţii s’a fărimiţat în epoca noastră după strati­ficarea estetică a publicului impusă de diferenţierea de gust şi de cultură specializată”.

Maiorescu se pronunţă ferm în contra prostituării poeziei rătăcite în sfera ştiinţei şi a politicei, neînţeleasă şi neinteresantă pentru contemporani şi cu totul muzeală pentru generaţiile următoare desprinse de motivaţia trecătoare a momentului ce a generat textul cu pricina:

„Însă prea rară este, este de prea mare preţ şi valoare acea creaţiune a spiritului omenesc ce se numeşte poezie, pentru a fi expusă vicisitudinii mobile a zilnicelor interese. De ma­gica figură ce poetul a creat-o din abundanţa inimei sale, tre­buie să se frîngă valul timpului şi să o lase intactă pentru generaţiunile viitoare, ca o scumpă moştenire seculară a geniului omenesc”.

Poezia, faţă de ştiinţă, de nexul cauzal, este repaosul inteligenţei care oferă o satisfacţie spiritului omenesc. Concepţie din nou amendată de Lovinescu: „Faptul puţinei cetiri a poeziei e, de altfel, o dovadă de ce fel de «repaos al inteligenţei» e; la mii de oameni se găseşte doar un cetitor şi la sute de mii un cunoscător adevărat de poezie”. Amendament considerat de Eugen Todoran ca inoportun: „Gîndirea ştiinţifică, prima, rămînînd o gîndire de idei, iar cealaltă, una de idei ce sînt în ele însele imagini, în măsură deci să limiteze prin forma artistică un conţinut emoţional sau chiar abstract, cînd ideea ştiinţifică este ea însăşi o pasiune. Ceea ce vrea să spună că sforţarea în contem­plarea artistică, oricît de mare ar fi, nu rămîne mai puţin un repaos al inteligenţei. Şi mai adăugăm că nu numai omul de ştiinţă simte arta ca o compensaţie afec­tivă, ci oricine, prins fiind de vicisitudinea zilnicelor interese, cum spune Maiorescu, de vreme ce sentimentele şi pasiunile sînt comune tuturor oamenilor. Destinderea de care vorbeşte criticul, nu are nimic de-a face cu literatura distractivă, la care se referă E. Lovinescu, ci este destinderea, pe care, în sforţarea contemplatorului, o produce arta clasică.

Maiorescu pune în lumină limitele dezvoltării ştiinţei, de la o generaţie la alta, ea nu are nicăieri repaus şi niciodată sfîrşit: căci prima cauză şi ultimul efect sînt refuzate minţii omeneşti; aici o limită eternă nu ne opreşte, dar etern ne opreşte o limită. Astfel face şi mai eficientă argumentaţia sa în favoarea poeziei ca repaosul inteligenţei.

Chemat spre a exprima afectele umane, poetul află în natura lor legea după care să se conducă. Principiile stabilite de critic sînt trei:

„1. O mai mare repejune a mişcării ideilor. Observarea aceasta o poate face orcine. Exemplul cel mai lămurit dintre toate ni-l prezintă spaima, cu prodigioasa sumă de idei ce ne pot străbate mintea în momentele ei.

  1. O exagerare sau cel puţin o mărire şi o nouă privire a obiectelor sub impresiunea simţimîntului şi a pasiunii. Lucru­rile gîndite iau dimensiuni crescînde, micul cerc al conştiinţei intelectuale se preface în linte microscopică şi, privite prin ea, toate senzaţiunile şi toate ideile momentului apar în proporţiuni gigantice şi sub colori neobişnuite.
  2. O dezvoltare grabnică şi crescîndă spre o culminare finală sau spre o catastrofă, dacă luăm acest cuvînt şi în sens bun, nu numai în împrejurări tragice”.

Pe cîteva pagini sînt date pe larg exemple bune şi rele în argumentarea acestor principii.

Esenţa demersului maiorescian este de a arăta ce nu este poezia şi subliniază că, regulile estetice au mai multă valoare negativă: nu pot crea binele, dar indică răul şi contribuiesc la evitarea lui.

Adevărul artistic este şi rămîne un adevăr subiectiv în măsura în care simţămîntul cel profund al naturii s-a păstrat.

De ce este considerată o poezie bună şi alta rea, motivaţia este mai firesc de argumentat în orizontul negativităţii: „Dacă este greu şi de multe ori imposibil a analiza natura pozitivă a cerinţelor poetice, este, din contră, mai uşor şi mai sigur a arăta ceea ce este oprit în poezie, şi aci estetica practică îşi împlineşte misiunea ei cea mai folositoare”.

Citim în Critica puterii de judecată: „Tot ce a expus Newton în opera sa nemuritoare despre principiile filosofiei naturii se poate învăţa, oricît de mare a fost spiritul necesar pentru astfel de descoperiri; în schimb, compunerea de poezii adevărate nu se poate învăţa, oricît de bune ar fi prescripţiile artei poetice şi oricît de bune ar fi modelele ei”.

Se pronunţă în contra diminutivelor, atît de nefericit folosite în poezie: „Cu cît o rimă este mai uşoară, cu atît este mai ieftină şi mai comună, şi poetul trebuie să se gîndească de două ori pentru a o întrebuinţa. Un poet distins nu va rima niciodată guriţă-garofiţă.

Adăugaţi la aceasta că noi românii avem o cauză specială de a ne feri de diminutive în poezie, şi aceasta este întrebuinţarea lor din partea ţiganilor”.

După cîteva exemple cu texte zdrobitor de neinspirate se întreabă: „Cu asemenea lucruri avem de gînd să punem fundamentul literaturii române?”. A fost preocuparea care-i anima pe junimişti, pe Maiorescu în special, Convorbirile literare încercînd să fundamenteze o literatură română după canoanele esteticului.

Încheierea studiului maiorescian, una recapitulativă dar şi de concluzii ferme ce au revoluţionat, cum spune Lovinescu, literatura timpului, este de reţinut prin sublinierea temelor esenţiale ale criticii şefului Junimii: „Tot ce este produs al reflecţiei exclusive, critica, morala, teoriile ştienţifîce etc., nu intră în sfera poeziei, şi orce încercare pentru aceasta a fost o eroare. Exemple sînt din nenorocire prea multe în literatura română pentru a mai avea trebuinţă de o nouă citare în cercetarea noastră. Cîteva, adică cele politice, se află la finea părţii I; pentru altele, şi mai ales pentru falsa aplicare a formei poetice la opinii asupra ştiinţelor, a patriei, a viitorului, a lui Dumnezeu etc., ne pot servi de colecţiune exemplară poeziile lui Heliade, care, cu toată vioiciunea inteligenţei, nu arată în scrierile sale nici o inspiraţiune de adevărat poet, ci numai o adunare de reflecţii manierate.

Să nu uităm că în poeţii cei mari, a căror chemare poetică mai presus de contestare, în Corneille, Racine, Shakespeare, Goethe, nu se află nici un vers de politică sau de teorii serioase asupra ştiinţelor. Nu că poezia ar fi nedemnă de reflecţia ştienţifică sau reflecţia ştienţifică nedemnă de poezie: dar aceste sfere provin din operaţiuni aşa de radical deosebite ale minţii omeneşti, încît confundarea lor este cu neputinţă, şi anume cu neputinţă într-o stare sănătoasă a literaturei. Unde se întîmplă este un simptom rău nu numai pentru literatură, ci şi pentru viaţa publică. Căci nesocotinţa deosebirii sferelor în literatură merge paralel cu ignorarea competinţei autorităţilor în stat, şi cînd se introduc reflecţii politice în poezie, se introduc şi fantazii poetice în politică – două confuzii între care este greu de a hotărît care este mai primejdioasă”.

Afirmarea tranşantă a incompatibilităţii dintre politică şi poezie, totdeauna îndreptăţită, a fost o cauză suplimentară a obstrucţionării în spaţiul public a criticului mai ales în faza iniţială a regimului comunist.

Către final ţine să precizeze că aceste adevăruri susţinute în lungul Cercetării critice… le-a demonstrat pe cît se poate demon­stra în materie estetică, atît prin cercetări teoretice, cît şi prin experienţa din exemple.

Scopul lor nu este şi nu poate fi de a produce poeţi; nici­odată estetica nu a creat frumosul, precum niciodată logica nu a creat adevărul. Dar scopul lor este de a ne feri de mediocri­tăţile care, fără nici o chemare interioară, pretind a fi poeţi, şi acest scop îl poate ajunge estetica. Căci asemenea discipline au două mari foloase:

Ele îndeamnă întîi pe acela care are talentul înnăscut, să se perfecţioneze în arta sa, deşteptîndu-i atenţia asupra mul­tor particularităţi importante, pe care le-ar fi trecut cu vederea.

Ele contribuie, al doilea, să dea publicului o măsură mai sigură pentru a deosebi adevărul de eroare şi frumosul de urît.

Condamnînd fără menajament mediocrităţile, hotărît a eradica acest flagel care risca să stingă orice şansă literelor române, consideră că prima datorie a ştiinţei este de a se opune în contra răului contagios. O critică serioasă trebuie să arate modelele bune cîte au mai rămas şi să le distingă de cele rele şi, curăţind astfel literatura de mulţimea erorilor, să prepare junei generaţiuni un cîmp liber pentru îndreptare.

Nicolae Manolescu, în Contradicţia lui Maiorescu (Editura Cartea Românească, 1970) considera îndreptăţit că „scopul lui (a criticului) a fost de a anunţa elementele – apa, aerul, focul, pămîntul – din care se naşte lumea. El n-a făcut critică (poezie, filozofie), în înţelesul nostru, de astăzi: a creat Critica”.

Cînd reeditează în 1892 Cercetarea critică, în Prefaţa la ediţia a II-a atenţionează că a renunţat la exemplele de poezii mai bune ce însoţeau prima ediţie, motivată fiind îmbogăţirea cu nume noi şi texte noi ce ce au înălţat limba, forma, ideea poeziei române cu mult peste treapta de la 1866.

Maiorescu îşi încheie prefaţa prin a remarca limitele demersului său: „Cercetarea noastră critică de acum, 25 de ani rămîne dar ca un indicator pentru distanţa străbătută pe calea evoluţiunii de progres”.

Pentru Lovinescu: „Studiul lui Maiorescu asupra Poeziei române are un ca­racter didactic şi elementar, cu idei curente în estetica idealistă a timpului; meritul lui stă în aplicarea lor în ca­drele literaturii române, cu discernămînt şi consecvenţă, şi de a fi pus frîu unei producţii poetice inadmisibile”.

Negruzzi în Amintiri din Junimea, vorbind despre şedinţele Junimii în care se lucra la alcătuirea antologiei din poezia românească a momentului, porneşte de la întrebarea prealabilă a lui Vasile Pogor: „Ce este poezia?”; de acolo prinserăm a ne preschimba ideile despre condiţiile pe care poezia în general trebuie să le întrunească pentru a corespunde sco­pului ei, despre ce poate şi ce nu poate fi obiectul unei poezii, care este forma în care subiectul tre­buie tratat, ce rol joacă imaginaţia şi talentul, de ce ajutor este învăţătura şi ştiinţa şi altele multe. În seara dintîi domni şi aci, ca odinioară la începutul discuţiei asupra ortografiei, o mare confuziune, dar peste o săptămînă, Maiorescu, îndemnat de ideile preschimbate între noi, se puse iarăşi să cugete asupra acestui subiect şi ne veni cu o parte din tratatul său. Despre poezia română care mai tîrziu a făcut un efect aşa de mare şi a pus de la început pecetea originalităţii pe revista Convorbiri literare.

Scrierea lui Maiorescu deschise, la cei mai mulţi dintre noi, orizonturi nouă. Pînă atunci noi judecam valoarea unei poezii numai după un instinct natural, fără a cerca să analizăm cauzele pentru care cutare poezie ne place, iar cutare alta ne pare rea. De atunci încoace lucrurile se schimbară, încetul cu încetul critica îşi făcu loc în Societate, şi după un şir de ani, aşa ne deprinsesem cu oarecare idei fundamentale comune, încît adesea ne înţelegeam prin simple semne fără multă vorbă”.

Vedem cum aceste discuţiuni şi viziunea estetică a lui Maiorescu au impus spiritul critic în sînul Societăţii Junimea.

Debutul Convorbirilor literare, cu O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, cu tipărirea ei în cîteva numere, rămîne ca bornă de hotar care, fixînd prin acest studiu canonul estetic în literatura naţională, certifică şi data de naştere a literaturii române moderne.

Revista indexata EBSCO