Sep 5, 2017

Posted by in ESEU

Ovidiu PECICAN – Moartea în Carpați

 

În Jurnalul de idei al lui Constantin Noica, tipărit postum prin însumarea și ordonarea agendelor de după eliberarea din temnițele stalinismului, proiectul unei filosofii asupra românității și românilor a luat forma mai multor intenții creatoare. În fond, era vorba despre stăruința asupra unui gînd mai vechi pe care, în plină tinerețe, filosoful îl afirmase încă din Jurnalul filosofic (1944): „Să crezi în ceva, să ai o anumită viziune a țării tale, de pildă, însemnează să vezi țara ta plus ceva. Ceilalți socotesc că, dacă optezi pentru o viziune anumită, aderi la o parte dintr-un întreg. Există, firește, și asemenea adeziuni. Dar adeziunile valabile sînt cele care te trimit dincolo de întreg. („L’excés c’est tout”, spunea Valéry). … O convingere valabilă mărește dimensiunile obiectivului ei”[1]. Se regăsea aici o idee enunțată, cu cîțiva ani înainte, și de Cioran. În Schimbarea la față a României (1936), el se întreba: „Ce posibilități de mesianism există în România, cînd nu ne-am proiectat niciodată un destin monumental?”[2] Și adăuga: „Aș vrea o Românie cu populația Chinei și destinul Franței”[3].

La o distanță de două decenii de la publicarea acestei însemnări, Noica revenea, în cercuri concentrice, parcă, asupra mai vechiului gînd de a da o filosofie menită să elucideze locul și rostul românilor sub soare în termeni filosofici. Cel puțin trei dintre „sesiunile” intime de meditație asupra subiectului s-au succedat în paginile de notații ale gînditorului în anii de după eliberarea lui din temnițele comuniste. Faptul în sine arată că Noica nu a acceptat niciodată cu adevărat să se desprindă de tradiția gîndirii interbelice, căreia – prin formație și afinități – îi aparținea, în pofida tentativelor dure de reeducare cărora le-a fost supus în anii de detenție și a declarațiilor de factură conformistă din Rugați-vă pentru fratele Alexandru (carte editată postum, în 1990, dar scrisă în 1965).

Continuînd în chip propriu tipul de meditație pe care îl ilustraseră mai mulți gînditori români ai epocii dintre războaie, în primul rînd Lucian Blaga, prin Spațiul mioritic (1936), dar și C. Rădulescu-Motru (Românismul. Catehismul unei noi spiritualități, 1936; Psihologia poporului român, 1937; Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă și destin, 1942), Vasile Băncilă (Semnificația Ardealului, 1934), Cioran (în Schimbarea la față a României, 1936), Mircea Vulcănescu și Ernest Bernea (Timpul la țăranul român, 1941; Maramureșul – țară românească, 1943; Civilizația română sătească, 1944; Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, postum: 1997), Constantin Noica nota, în anii 1971 sau 1972, cîte ceva despre „Spațiul românesc”. Notînd sintagma în formă subliniată grafic este probabil ca el să o fi gîndit ca titlu provizoriu al lucrării mai ample pentru care își aduna gîndurile, transcriindu-le telegrafic, cu unele reveniri.

Se știe cu certitudine că ar fi trebuit să fie o construcție mai complexă, de forma unei cărți de sine stătătoare, pentru că autorul menționa explicit care ar fi trebuit să fie capitolele constitutive ale acesteia: „Capitole: Spațiul, Timpul, Devenirea, Arcul, Valul ce stă.// Limba. Maramureș.// Nu istorie. Nu cultură. Nu stat.// Primatul posibilului asupra realului. Într-altfel[4].

Se observă din aceste scurte specificări mai multe lucruri lămuritoare cu privire la ceea ce ar fi fost cartea, odată scrisă. Întîi de toate, parametrii prin care Noica și-ar fi conturat gîndul trebuiau să fie eminamente filosofici, căci pornea de la discutarea categoriilor spațiu, timp, devenire, adăugîndu-le și unele metafore revelatoare – arcul și valul încremenit (în ultimul se recunoaște o reluare originală a ondulării spațiale caracteristice după Blaga „alternanței deal – vale” și denumite de el „spațiu mioritic”). În acest context, nici arcuirea, arcul de cerc nu putea fi altceva decît tot o figură simbolică, geometrizantă, exprimată printr-un element formal de factură arhitectonică și plastică, în care Noica putea afla un factor de profunzime al exprimării sensibilității românești.

Cioran se pronunțase și el cu privire la chestiunea spațiului și a devenirii în problema existenței culturilor mari și mici. „Toate marile culturi s-au născut din lupta biruitoare cu spațiul și timpul. Imperialismul, ca expresie supremă a marelui stil politic, este un dispreț, o ofensă adusă spațiului. […] Revolta împotriva spațiului este mobilul secret al imperialismului”[5]. Gîndindu-și cartea în plină epocă a dominației totalitarismului roșu, Constantin Noica nu mai paria pe ideea imperialistă în niciun fel. Glosele lui urmau să fie mai degrabă elegiace, un plîns pe mormintele anonimizate ale atîtor popoare dispărute în arcul Carpaților și în cîmpiile înconjurătoare…

Alte capitole ar fi fost, în continuare, dedicate limbii și Maramureșului.

Despre limbă Noica a scris două cărți, reunite, pînă la urmă, din voința autorului, sub titlul comun Cuvînt împreună despre rostirea românească (postum: 1987). Iar cu privire la Maramureș este de amintit nu doar că o excursie întreprinsă de filosof pe meleagurile lui a prilejuit însemnări febrile de jurnal, urmînd, probabil, să fie ulterior fructificate tocmai în proiecte de felul celui despre care se vorbește aici, ci și că un astfel de capitol de carte relua o temă pe care congenerul Ernest Bernea o dezbătea, în proiecție personală, într-un eseu al lui din 1943, menționat deja mai sus (altă întîlnire spirituală dintre doi comilitoni).

În ambele însă, ca de altfel și în cele care le precedau, în intenția auctorială, Noica vedea, în linia gîndurilor sale mai vechi, coincidente cu ale lui Cioran și ale lui Mircea Eliade, refuzul istoriei, al ridicării de la folclor la cultura elitară și chiar al statalității („Nu istorie. Nu cultură. Nu stat”). Cele trei refuzuri îi apar astfel caracteristice și el sintetizează aici poziții împărtășite și subordonate propriei viziuni, dar care nu întotdeauna au fost exprimate cu prioritate de sine însuși.

În anii tinereții lui Noica toată lumea părea să reflecteze la ceea ce Blaga numise „retragerea din istorie”. Pentru Cioran, românii erau „un popor care n-are istorie”[6]. „Doamne! ce vom fi făcut o mie de ani?! […] O mie de ani s-a făcut istoria peste noi; o mie de ani de sub-istorie”, formulează, autorul Schimbării la faţă a României în 1936. „România este geografie, nu istorie”, mai precizează el. Și adăuga ceva nu fără legătură cu viziunea de mai tîrziu a lui Noica: „O tristeţe infinită mă cuprinde de cîte ori mă gîndesc cum o mie şi atîta de ani ne ascundeam prin păduri şi munţi de frica duşmanului, adică de propria noastră frică”[7].

Spaimei de „propria umbră”, adusă în discuție de Cioran în încercarea de a înțelege „timiditatea” istorică și întîrzierea civilizațional-culturală românească, Noica ajunge să îi opună destinul tragic al spațiului românesc înțeles ca spațiu al extincției. Rămîne comună celor doi congeneri și prieteni doar convingerea că românii nu au istorie, în sensul major, monumental al cuvîntului; o istorie „mare”, semnificativă în plan universal, istorie de cuceritori dornici să își afirme cu forță propria identitate. După Constantin Noica, în însemnările la care mă refer – puse de editorii Jurnalului de idei în dreptul numărului de ordine 5120 –, spațiul românesc are un caracter prin excelență tragic. „E un spațiu în care se poate muri. Un spațiu al extincțiunii. Unul extinctiv. Cultura europeană va putea sfîrși aci”.

La Cioran, în Schimbarea la față a României, tragicului i se distribuia o funcție compensatoare: „Un popor, dacă este lipsit de o idee istorică, trebuie să aibă cel puțin un sentiment generator de tragic”[8]. Tocmai în numele tragismului de destin clamează Noica, în proiectul lui, dreptul pentru români și românitate la demnitatea istorică a unei civilizații și a unei culturi profilate. Este adevărat însă că atît Cioran, cît și Noica rămîn, prin această viziune tragică proiectată asupra toposului românesc niște gînditori elocvenți într-o linie pe care o cultivase legionarismului, care avea, cum se știe, un puternic cult al morții și al sacrificiului; ba chiar al morții sacrificiale, asumate în numele unei mistici.

Printr-un asemenea drastic verdict, Constantin Noica – spre deosebire de Cioran – nu condamna, cum s-ar putea crede, civilizația românească. Dimpotrivă, el așeza răspunderea destinală asupra unui complex de factori preexistenți, legați de spațialitatea care astăzi este românească, dar care odinioară înglobase și experiența altor popoare. Tocmai ei, acești factori, au condus, după Noica, la definirea spațiului românesc ca spațiu al extincției. El înscrie în pagină cîteva popasuri – Heidegger le-ar fi numit „stațiuni ale drumului” – în conturarea acestui traseu: „Dihăniile. Orfeu, Diotima, Zalmoxis. Cloșca cu puii, Ovid[iu], aristotelism. Limbi care dispar. Morminte ce se îngroapă. Șurdești”[9]. Iar ceva mai departe detaliază, tot fugar (și nu în întregime), gîndul care îl anima: „Aci s-au stins și poate s-au împlinit: cumanii și pecenegii, o parte din slavi etc. Pe aci au trecut celți și seminții germanice care aveau să facă istorie în Apus (dar ei n-au lăsat decît Cloșca cu pui și, spre a exagera, un singur cuvînt, «nasture»). Aici s-au stins Ovid[iu]și aristotelismul, cîțiva mari postbizantini sau Antim Ivireanul, împlinit la noi, Cantacuzinii, seminții de împărați, deveniți români și ei”[10].

Ce înțelegea Noica prin „dihănii” se știe astăzi. Ele erau arheii, limba, în general entitățile carstau deasupra omului, determinîndu-l și traversîndu-l în moduri pe care, în linii mari, filosoful le-a trecut în revistă în primul capitol (și singurul) al unei cărți pe care nu a mai apucat să o scrie, Cartea marilor întruchipări, și pe care a început-o în locul mai îndelung proiectatei Cărți a arheilor.

 

[1] C. Noica, Jurnal filozofic, București, Ed. Humanitas, 1990, p. 111.

[2] Ibidem, p. 24.

[3] Ibidem, p. 94.

[4] Constantin Noica, Jurnal de idei, ed. cit., p. 247, fragmentul 5.120.

[5] Ibidem, p. 82.

[6] Walter Kolarz, „Prefață”, în Mituri și realități în Europa de Est, Iași, Ed. Polirom, 2003, p. 14: „Națiunile superioare din punct de vedere cultural și economic erau nevoite să le atragă pe orbita proprie pe cele mai puțin dezvoltate. Fenomenul s-a petrecut cam în felul următor: clasele conducătoare ale poporului mai înapoiat au adoptat cultura și limba poporului superior, schimbîndu-și astfel identitatea națională, în timp ce oamenii simpli, cu privilegiile abolite și reduși la condiția de iobagi, au continuat să vorbească vechiul grai. […] Popoarele văduvite astfel de propriile pături conducătoare au fost definite de friedrich Engels drept «popoare fără istorie», deoarece în Evul Mediu doar clasele superioare dețineau efectiv puterea politică. Lipsit de aristocrație, un popor era condamnat la neputința exprimării, la anonimat, la tăcere. […] «Poporele fără istorie» nu reprezintă nicidecum o caracteristică exclusivă a Europei de Est. Elementul definitoriu al evoluției iestorice din acest spațiu rezidă în faptul că majoritatea popoarelor supuse timp de secole și-au făcut apariția ca națiuni istorice la sfîrșitul secolului al XVIII-lea”.

[7] Ideea nu apare în epocă doar la el. Într-un interviu din 1935 – publicat, aşadar, cu un an înaintea de a apărea Schimbarea la faţă a României –, Liviu Rebreanu spune: „Poporul nostru e în momentul de faţă în ipostaza lui Parsifal care se deşteaptă la lumină. Acum, după ce timp de o mie de ani o mare mulţime de români au trăit sub pămînt, abia acum a ieşit la lumină” („Liviu Rebreanu, cincizeci de ani de viaţă [II]”, în L. Rebreanu, Opere, vol 21, Bucureşti, Ed. Minerva, 2000, ed. de Niculae Gheran, p. 272; interviu apărut iniţial în Credinţa, III, nr. 603, 30 nov. 1935, p. 5).

Ulterior, și Constantin Noica brodează pe aceeași idee într-o conferință radio din 1940, „Ardealul în spiritualitatea românească” (reprodusă în Pagini despre sufletul românesc, București, Ed. Humanitas, 2008, pp. 102-109).

[8] Ibidem, p. 67.

[9] Constantin Noica, Jurnal de idei, ed. cit., p. 247, fragmentul 5.120.

[10] Ibidem.

Revista indexata EBSCO