Sep 5, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Șerban AXINTE – Dictatura memoriei

 

Angela Furtună, misterele de la ilisos, Editura Vinea, 2015.

 

Angela Furtună este o scriitoare de forță, un artist și un intelectual care și-a asumat un discurs ce conține o veritabilă componentă etică. Firește că nu această particularitate primează în textele ei, dar sensul moral e acolo în adîncime, camuflat între oglinzile infidele ale ființei. Autoarea știe să păstreze un echilibru între cuvintele ce lovesc adînc și acelea ce merg spre esențializarea unor stări și ale unor trăi, pe care și le-ar dori cît mai senine și luminoase. Dar ființa umană este adesea controlată de niște forțe nu tocmai luminoase.

Volumul misterele de la ilisos este împărțit în trei secțiuni: cuvinte post-traumatice, experimental identități matriochka și despre singurătatea celui nevăzut. Prima parte este, după părerea mea, cea mai consistentă și mai dramatică.

Poeta – sau cea care vorbește în texte în numele ei – are experiența unor traume nevindecate. Dar vindecarea mereu amînată funcționează pînă la urmă ca un principiu de generare a materiei poetice. Și pentru că trauma se transformă în tramă, poezia Angelei Furtună e una a spațiilor extinse, a versurilor torențiale, toate aestea prinse într-un fel de narativitate lirică. Epicul ei nu e prea asemănător cu acela al colegilor ei de generație, de care nici nu se simte prea legată, estetic vorbind. Angela Furtună practică o scriitură în care se suprapun mai multe „istorii”. Întotdeauna, povestea începe de undeva din exterior, încadrează tematic poezia ca o matrice; o încadrează, fîrî a o constrînge. Din acest motiv, la lectură aveam impresia că asistăm la un delir controlat. A reuși să îți păstrezi echilibrul în plină furtună, atunci cînd intemperiile neantului nu contenesc să-ți de-a tîrcoale este, cu siguranță, o performanță puțin spus notabilă. Așadar, peste „istoria” obiectivă, exterioară finite (care poate fi extrasă dintr-o realitatea dură, dintr-o poveste a ororilor umanității sau, care poate avea origini mitice, precum în cartea de față) se suprapun „istoriile” personale. Aceste două dimensiuni textuale de multe ori interferează. De aici provine o anumită dinamică, o hipercinetică a instantei lirice: „sufletul meu este o pisică aurie/ ea toarce lîngă trandafirul din fereastră/ deasupra golfului/ privesc de sus ochiul de apă/ în care bolborosește flacăra minții/ amestecată cu flacăra inimii:/ cînd vine moartea să se adape la cer/ ochiul de apă se tulbură/ dacă lumina e falia/ dacă scorbura e plină de viespi/ dacă stînca de deasupra golfului se clatină,/ cineva va mai privi de sus/ pisica aurie serpuind pe apă/ în timp ce poetul se așează pe o scoică/ pe fundul rîului ilisos?” (în timp ce poetul se așează ca o scoică pe fundul rîului ilisos). Simbolistica poeziei rezonează cu simbolistica mitului, care, deocamdată stă ascuns ermetic în scoică.

Originea poeziei Angelei Furtună provine dintr-o hipermnezie, din arta devastatoare de a-și aminti totul în cele mai mici amănunte. Resturi de timp și de viață incomplet asimilate în ființă ies la iveală și atacă timpul prezent. Spațiul e coroziv, gîndirea sluțește expresia feței, nu o lasă să-și afle seninătatea. Lupta cu timpul e pierdută dinainte, dar poezia salvează tot ce nu a fost trăit, poezia salvează sensurile pierdute și schimbă cursul ratărilor: „scriu pentru că vreau să-mi amintesc/ cît mai multe detalii despre felul în care a/ înnebunit lumea/ înainte ca eu să îmbătrînesc și să fiu dementă/ totul părea să fie ok,/ acum un sfert de veac,/ revoluțiile au dat în foc/ căzuse Cortina de fier/ iar occidental absorbise de la est/ printr-o infuziune de sînge nou și protestatar,/ sufficient material uman/ cît să desfunde jgheabul ruginit al democrațiilor bîlbîite/ […]/ curînd voi împlini 60 de ani/ dar deja mă lasă inima, mintea și cuvintele,/ căci în fiecare poet este un suflet care/ se scrie pe sine unul din amintirea tuturor/ pentru a le arăta celorlalți că misterul timpului/ ca și cameleonica istorie/ sînt o formă de imbecilitate” (înainte de a îmbătrîni și de a fi dementă).

Componenta socială a cărții este cît se poate de vizibilă. Angela Furtună scrie și o poezie a revoltei, a confruntării cu diversele limite, dar și cu Limita. Se simte aici un ideal al transcendenței, dar care nu provine dintr-o meditație asupra condiției spiritual a omului, ci din conștiința unei stări de plafon ce se dorește a fi spulberată prin voință și prin sacrificiu. Putem citi în Misterele de la Ilisos texte recapitulative, texte angajate, texte cu o teză în subsidiar. Dar tezele sînt iarăși bine controlate în discursul poetic și nu se ajunge la un tezism dăunător poeziei.

Scriitoare își ridică singură stacheta pe măsură ce poemele sale prind consistență, devin fluviale si se ramifică în delte. Nu se lasă inhibată de temele mari, le abordează cu curaj și implicare totală. Între a trăi și a scris există uneori o suprapunere perfecta. Cum altfel? Uneori caută în sine explicații pentru marile cataclisme ale omenirii. Alteori, procedează exact invers. Ea este rezultatul unui proces istoric ce și-a lăsat amprenta și asupra existenței sale: „după părerea mea (care oricum nu contează/ pentru că eu nu mai sînt decît un mort foarte frumos/ și guraliv),/ războaiele au fost inventate/ pentru ca aceia care le iscă,/ din cruzime și filosofie inocentă,/ să pară că își iubesc poporul/ însă numai atunci cînd îl costumează cu haine de soldat/ și mintea supusă/ nevoia de război arată de fapt/ lipsa totală de viziune/ asupra unei țări ce se zvîrcolește,/ la fel cum un tată strivește cu ură obrazul fiului său/ atunci cînd acesta refuză să rămînă/ un cal de povară/ înhămat la visele neîmplinite ale părintelui” (copiii războiului – pui de amăgire, pui de realitate și pui de abandon).

În secțiunea a doua a cărții cuvintele parcă se contractă și expresiile poetice devin mai brevilocvente. Avem de-a face cu o tentative de convertire a dezastrelor. În ce anume? Tot poezia poate da un raspuns. Dar răspunsurile pe care poezia este în măsură a le da nu sînt altceva decît sublimarea acelor dezastre în tot felul de tenebre ale spațiului psihic: „sufletul meu coboară și scade/ răsfoit ca o revistă de psihanaliză/ poetul știe că are nevoie/ de exodul anticilor/ pentru a se ridica din morți:/ cînd crește presiunea cuvintelor/ sufletul meu se poate elibera de mine/ la fel cum o mumie descoperită după cinci mii de ani/ ar începe să plîngă majestuos/ de dorul mumiei pereche (33). Se instalează imediat un schimb de esențe dintre uman și opusul său. Mumia nu e un trup conservat, ci conservă la rîndul ei Istoria Urîtului (omenesc, preaomenesc…).

Despre singurătatea celui nevăzut este un poem în douăzeci și trei de părți. În această a treia parte a cărții, spiritualul se strange în material Mainile constituie o metaforă deschisă, cu puternice implicații biblice. Mitul răstignirii capătă concretețe cotidiană. Discursul despre singurătate acumulează în sine aluviuni de tot felul: versuri mai rarefiate, versuri senine ce promit deschiderea unei fante pe cer pe unde să pogoare lumina, multă durere, frisoane de neliniște și teama ce abia se poate ghici în unele mici gesturi – trădări involuntare: „mîini însingurate cînd strîng ființa/ e o singurătate a formelor înmuiate în neatingerera de prezent/ atunci cînd vorbesc evaziv/ despre forța mîinilor de a stinge ființa/ nu începutul, cînd arderea e a minții/ ci la sfîrșit – cenușa care mîngîie pulsul”.

Angela Furtună este o scriitoare cu un profil aparte. În cartea ei dedicată Monicăi Lovinescu, putem citi următoarea frază: „Mă întreb adesea care este motorul ce pune în mișcare starea aceasta de perpetuă căutare (în fapt, adîncă neodihnă) a inovației, a găsirii unor expresivități autentice, a plăsmuirii de idei și expresii. Creația este atît de consomptivă, încît te invită la alegeri brutale: a scrie versus a trăi – cel mai adesea, acestea sînt, pur și simplu, raporturile ce se instituie, încît ființa ajunge să controleze autorul, care are nevoie de același timp real pe care îl are și omul” (Monica Lovinescu. Est-Etica. Geneze, Editura Vinea, 2012). Ca într-o oglindă de cuvinte, ceea ce spune cu referire la Monica Lovinescu i se potrivește, fără dubiu, ei înseși.

Revista indexata EBSCO