Sep 5, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – Ioana Diaconescu. Țesuturi poetice expresioniste

 

In puţinele, dar densele interviuri apărute în presa culturală, scriitoarea Ioana Diaconescu nu uită să amintească de relaţia statornică de prietenie (inclusiv) culturală pe care a legat-o cu Gabriela Melinescu: „Tot pe ea o citez cînd vorbesc despre poetul care « cade în sine ca într-un puţ, pierzîndu-se şi regăsindu-se neîncetat. A-ţi trăi viu propria moarte, o mare intensitate, o profundă concentrare a trăirilor existenţiale… » Am cunoscut-o cîndva, eram două fete cu plete lungi pe spate, ale ei brune, ale mele blonde… Îmi spunea, cum mi-a spus şi mai tîrziu: „zînişoara tinereţii mele” deşi era mai în vîrstă decât mine doar cu cîţiva ani. (…) De multe ori mi-e dor de Gabriela. Destinul a aruncat-o departe de mine, ca de altfel şi pe alţi prieteni dragi inimii mele. Noi, aici, am avut o mare încercare a sorţii…”[i] Nu ştiu dacă, fără să parcurgă asemenea mărturisiri, un cititor neavertizat ar descoperi prea multe analogii, structurale ori stilistice, între creaţia poetică a Ioanei Diaconescu şi, să spunem, Ceremonie de iarnă, O boală de origine divină şi Jurmăminte de sărăcie, castitate şi supunere, cele mai bune cărţi de versuri ale autoarei şaizeciste stabilite, de patru decenii, în spaţiul suedez. De bună seamă, însă, poezia din Ţesuturi (Editura Timpul, Iaşi, 2017) aminteşte de concepţia aparte a Gabrielei Melinescu în privinţa unei anume fatalităţi a scrisului –  proprie numai scriitorului captiv, pentru o vreme măcar, în acelaşi cerc al infernului avîndu-l drept arhitect pe prinţul negru al epocii recente: „Eu descriu în acest moment un cerc al infernului pe care l-am trăit şi care s-a depus inconştient în ceea ce compune fiinţa mea. (…) I se cere scriitorului altceva decȃt scrie el, dar pentru mine este vorba de a mă supune vocii interioare şi nimic mai mult. Acum cȃnd am început o altă carte tonul meu s-a schimbat, dar nu din pricina criticilor, ci din cauză că mi s-a dat un alt ton, m-am « spălat » de acea viziune pe care o aveam, de oamenii care au drept paternitate pe prinţul negru al acestui timp, prin care ei sperau să se salveze.”[ii] (subl. mele, E.I.).

Căci dinamica profundă a celor mai bune Ţesuturi poetice ale Ioanei Diaconescu este, tocmai,  justificată de conştiinţa unei suferinţe – deopotrivă individuale şi colective –  uriaşe, resimţite acut şi proiectate pe un vast ecran expresionist. „Spălarea” de viziunile coşmareşti, de figurile humanoide ori de spectrele teribile întîlnite, fără nicio îndoială, în ultimii ani de scriitoarea specializată, să nu uităm, în lectura şi decodificarea arhivelor CNSAS, este însă greu, dacă nu imposibil de realizat. O afirmă răspicat chiar Manifestul de uvertură, acolo unde revolta incipientă e repede substituită de cruzimea transparentă a lipsei de speranţă – o lecţie sumbră, învăţată, cum ar spune autoarea Jurnalului suedez, chiar de la prinţul negru al acestui timp: „Cine otrăveşte aerul apa vieţile noastre/ Stă scris pe pancarte de carton un cuvînt uitat/ Se clatină în vînt pe-o fereastră spartă/ Spînzurătoarea păpuşii dictatorului ce ne paşte/ Şi nu ştim şi dacă am şti nu mai contează/ Un sfert de veac după un alt sfert de veac de tortură/ Linişteşte-te meditează cu ochii închişi/ Ca să nu vezi rotirea verde de deasupra trupului tău/ Intermitentă ca să-ţi strice ochii şi inima/ Sînt importante comenzile pentru respiraţie abia atunci/ Cel stăpînit intră în panică//…// Tragem la malul mării frigul a venit mult mai repede anul acesta/ Valurile se umflă disperat ca plămînii unui înotător gata să se înece/ Ne aruncă reziduuri în ochi rugină ce pare sînge închegat/ Ne sare în faţă ca un cîine fioros/ Şi ne înghite cît ai clipi” (subl. mele, E.I.).

Volumul în sine ar putea fi, desigur, privit ca o tentativă de exorcizare – estetic vorbind, reuşită –  a unor sfîşieri existenţiale autentice (după cum am mai arătat în varii ocazii, peisajul poetic de azi e accidentat de-a binelea de valul de neo- sau post- expresionişti căutaţi sau închipuiţi…). Şi în poezia mai veche a Ioanei Diaconescu se puteau, ce-i drept, descoperi influenţe expresioniste mai mult sau mai puţin camuflate. Nucleul atomic al vibrantelor, pătimaşelor Ţesuturi de acum este însă curat, 100% expresionist. Aproape în fiecare poezie din carte se pot identifica atributele bine ştiute ale curentului ce pare asumat, şi de către autoarea noastră, drept forma mentis: emoţia copleşitoare, dilatată adesea pînă la dimensiuni halucina(n)te, indiferent dacă e produsă de imaginea convulsiilor umane ori cosmice, indiferent, apoi, dacă e imună la orice (falsă) utopie ori e fasonată mesianic; detaşarea de artificial şi reversul său, căutarea obstinată a purităţii, fie în natural, fie în abstract; cultivarea misterelor şi epifaniilor; coborîrea programatică în adîncuri, cu mijloacele, beneficiile şi riscurile recunoscute; obsesia întregului organic, a unităţii şi totalităţii universului şcl.[iii] Dar cea mai vizibilă este, de departe, apetenţa pentru configurarea unor peisaje sumbre şi scenarii de o rară cruzime, proiectate şi în afara, şi în interiorul fiinţei. Indiferent de vectorul dominant al reflecţiei poetice (erotic, religios, gnoseologic, funerar, cultural/ intertextual etc.), textele conţin destule referinţe, subtile sau tranşante (sic!), la convulsii şi sfîşieri de tot felul, la arderi, decapitări, tranşări, ecorşeuri şi alte forme de estropiere: „De pletele tale mă voi spînzura pe pieptul tău voi apăsa/ Medalie nepreţuită din cenuşă neagră/ Şterge-mi aurul lichid ce mi se scurge pe faţă/ Şi mă arde şi rîd am înnebunit de durere/ În orbitele goale lacrimile se-adună fără putinţa revărsării/ Şi auzul meu prinde din zbor sunetul ecorşeului de libelulă/ Ce îmi pare un zvon înzecit cu ecou” (Vocea); „O lacrimă de acid mi-a ars obrazul şi îmi închide gura/ Pregătittă pentru cuminecătură” (În condiţii pieritoare); „Ţeasta golită de sînge// « Dar pentru asta e îngerul »// Pletele voinicului tăiate cu securea/ Şi gîtul lui palid pe braţul meu/ Şi trupul lui în iarbă eviscerat de fiare” (Execuţia); „Privea peste mine aruncîndu-mă fără ochi/ În asuprirea înfierbîntată a ploii acide/ Zburau foi de funingine ca petale de negre flori/ Îmi tăiau carnea degetelor mănuşi de tablă zimţată” (Eliberarea); „Dar eu îi vedeam gîtul tăiat/ Cu o secure de ceaţă/ Şi rămăsese cu aripile deschise/ Prăbuşit pe treptele grotei/ Căzuse un cap fără faţă/ Nu se potrivea grota cu puritatea lui/ Nici pereţii ei cu broboane de gheaţă” (Crimă de înger) etc. etc.

Cu toate că din Ţesuturi nu lipsesc nici peisajele zugrăvite în tonuri întunecat simpatetice, prin care trec, în genere, diferite reprezentări ale alterităţii thanatice ( „Şi moartea ta/ Cu şnurul roşu în jurul gîtului/ Cu urma laţului/ De spînzurătoare/ Cu urma de sînge/ Începută şi neîncheiată/ De braţul călăului” – Şnur de sînge), centrul de interes expresionist şi miză solemn identitară este trupul. Înţeles, desigur, pe linia explorată de David Le Breton în Antropologia corpului şi modernitatea (deloc întîmplător, referentul cîtorva poezii este chiar estetica modernă, la care autoarea noastră se raliază fără ezitări): „corpul funcţionează ca o graniţă, factor de individuaţie (Durkheim), loc şi timp al distincţiei. Corpul, într-un anumit fel, e ceea ce rămîne cînd i-ai pierdut pe ceilalţi, e urma cea mai tangibilă a subiectului, din clipa cînd slăbesc trama simbolică şi legăturile cu membrii comunităţii”[iv]. Ce-i drept, din loc în loc, Memoria lirică a Ioanei Diaconescu reconstituie legăturile simbolice cu unii din membrii (cu existenţă în sine simbolică) ai comunităţii de care scriitoarea s-a simţit cu adevărat legată – emblematice, din această perspectivă, sînt textele din secţiunea Vehemenţa în condiţii pieritoare, al căror miez dogoritor ascunde o evocare ataşantă, in memoriam: a unchiului Aurel, „dus în Siberii la 27 de ani” (Reclamaţia, Atîta frig, Abendlied), a bunicilor şi părinţilor (Material, Memorie, Eliberarea), în fine, a prietenilor dragi, dispăruţi, la rîndul lor, „cu ochii arşi” de suferinţă (Marianei Marin). Dar, şi în astfel de situaţii, tot propriul corp este cel care trăieşte, fără anestezie, trauma pierderii definitive a celuilalt: „Încă simţeam sărutul părintelui meu pe obraz/ Şi toate acele care-i pătrundeau în carne/ Străbăteau trupul meu/ Adunat în el ca un melc pe care îl doare cochilia// Nu clipea şi mă dureau pleoapele/ Şi ochii în cap” (Memorie). În restul poeziilor, desigur, trupul este resimţit ca loc şi timp al distincţiei. Şi, simultan, al extincţiei, căci cele mai multe din determinările însoţitoare consfinţesc angoasa şi prezentifică mortificarea: „…sîngele vărsat/ Carnea biciuită/ Leşul acoperit cu spuma zorilor şiroind/ …/ Mirosul aspru dulceag al îngelui/ Al cărnii zdrobite de bici” (Singura posibilitate); „mîinile arse descărnate închid ochii morţilor” (Requiem); „Odată cu trupul din carne explodînd în jar/ Şi nimicul din urmă nimicul da nimicul/…// Şi apoi deşertăciunea cărnii în moarte cadavrul/ Transformat în festin/ Şi tunetul salvator al ploii/ Peste explozia trupului/ Cu gust de cenuşă fără cenuşă” (Festin).

În spatele acestor viziuni cu gust de cenuşă sau pe de-a-ntregul noptoase, întrezărim totuşi o certitudine: aceea că verbul poetic este capabil nu numai să instituie, dar şi să salveze lumea. Exhibarea curajoasă a suferinţei are ca pandant un la fel de aspru eroism al fiinţei poetice, apte să ridice, doar prin cuvînt, scuturi împotriva vrajbei noastre: „Scriu mai degrabă pe aer/ În foişorul-fantomă în fosta grădină/ Unde cineva îmi ucide pomii/ Şi îmi coseşte iarba/ Cineva îmi pîndeşte fiecare mişcare/ Şi încearcă să mă doboare în locuri publice/ Dar eu scriu în foişor pe aer ca pe foaia de hîrtie/ Şi desfid orice încercare de intimidare/ Cu aripile coleopterelor strînse în pumni/ Scuturi împotriva vrajbei noastre”. Ioana Diaconescu scrie o poezie memorabilă, de energii întunecate şi recrudescenţe voluptuoase, dincolo de care pîlpîie, încrezătoare, irizaţiile poieticului pur.

 

 

Note:

[i] A se vedea, spre exemplu, Interviurile Romȃniei literare : Ioana Diaconescu. „Nimic din ceea ce am trăit nu seamănă cu intrarea mea în Arhivele CNSAS: o coborîre în iad“, de Sorin Lavric, nr. 4, 2013 (http://www.romlit.ro/ioana_diaconescu);

[ii] Gabriela Melinescu, Jurnal suedez I (1976-1983), Editura Univers, Bucureşti, 2000, p. 38;

[iii] V. Emanuela Ilie, Note despre expresionismul (nu numai) poetic de ieri şi de azi, în „Vatra”,nr. 10-11/ 2015;

[iv] David Le Breton, Antropologia corpului şi modernitatea, Editura Amarcord, Timişoara, 2002, p. 151.

Revista indexata EBSCO