Sep 1, 2017

Posted by in Varia

SAVA – Curier de ambe sexe

 

„Vă salut cu respect. Numele meu este Paula Zăhan şi sunt elevă în clasa a XI – a Colegiului National Vasile Lucaciu, pe profilul de filologie – jurnalism. Sitar Daniela Tăut este profesoara care m-a coordonat spre a vă trimite aceste poezii scrise de mine, în speranţa că vor fi publicate. Mulţumesc! – Paula, pentru un început e bine. Dar de unde atîta tristeţe?: „Inima mea e împrăştiată prin toate ramificaţiile corpului/ Bubuitul ei nu mai adie azi/ Acum zgâlţâie doar cioburile răsfirate/ Trupul meu plânge/ Aerul îmi respiră golul/ Pustiul din mine miroase a lacrimi moarte/ Noi aşteptăm să sece izvorul …/ Acum sfârşitul durează mai mult…” Alt text stă sub aceeaşi ciudată disperare: „Cad în soartă/ Mă-mbăt cu viaţă/ Cuvintele mi-s lacrimi/ Spală tot ce-am fost/ Azi sunt, pur şi simplu,/ Nu mai cer viaţă cu sens,/ Nu mai plâng fără lacrimi,/ Aerul nu-mi mai striveşte bătăile inimii/ Deşi fluturii mei s-au dus,/ Aripile au rămas/ Le am cusut pe hârtie şi …/ Am zburat.” – Eşti la vîrsta cînd principala ta preocupare trebuie să fie lecturile zilnice din poeţii lumii şi nu numai. Astfel vei descoperi că şi alţii, care au trecut prin aceleaşi stări sufleteşti precum cele ale tale de acum, au scris despre ele prin versuri sau proză. Te mai aşteptăm după o vacanţă cu multe lecturi.

 

Un ecou de la un recent răspuns primim de la domnul Radu Big: „Stimate Domnule Sava, vă mulţumesc foarte mult pentru spatiul amplu dedicat persoanei mele în publicatia Dvs. A fost o reală surpriză pentru mine impresia făcută de „proza” mea. Am să continui demersurile pentru publicarea primului volum şi am să vă ţin la curent cu evoluţia evenimentelor. Cu deosebită consideraţie, Dr. ing. Radu Big” – Ne bucură faptul că prin răspunsul nostru v-am produs o surpriză plăcută şi vă dorim o vară cu multă inspiraţie.

 

„Mă numesc Buţa Nelu, sunt din Murgeni, jud. Vaslui, mă prezint cu mare respect în faţa dumneavoastră cu trei fabule, inspirate din comportamentele persoanelor cu care lucrez sau intru în contact zi de zi. Am scris multe fabule, dar deocamdată nu am reuşit să le public într-o carte. Vă mulţumesc, cu respect”- Domnul Nelu, cele trei aşa-zise fabule, care  sînt chiar şapte, cam şchioapătă din încheieturi la versificare iar tîlcul moral la care ajungeţi este puţin naiv, precum în aceasta: „Două berze-ntr-un picior/ Bârfeau lumea de cu zor:/ Care pana ridicată/ Că la una e culcată,/ Că au dungi multicolore,/ Dar nu au glasuri sonore,/ Că el are două guşe,/ Că ălea-s prea ţigăncuşe,/ Lebăda mănâncă-ntruna,/ Pescăruşii-s cu minciuna,/ Broaşte multe sunt în lac,/ Nici pe raţe nu le plac,/ Că înoată tot fudule/ Şi de peşte sunt sătule./ Căci aşa din zori în noapte/ Aveau multă-activitate/ Gura mereu le mergea/ Nimeni nu le întrecea./ Într-o zi ce sa-ntâmplat?/ Veste neagră s-a aflat/ C-au murit întinse-n lac/ Sigur nu s-au înecat,/ Tot vorbind într-una, Doamne,/ Cred că au murit de foame!/ Aşa că-n viaţă mănâncă,/ Odihneşte-te, te culcă,/ Bea, munceşte şi iubeşte/ Viaţa tu frumos trăieşte!”. Cu mai mult exerciţiu pe text cred veţi reuşi să cuceriţi cititorul. Idei aveţi, cu transpunerea în vers mai aveţi de lucru.

 

„Bună seara, numele meu este Alexandrina Chelu, am 27 de ani şi sunt din Oradea. Vă transmit respectuos câteva din creaţiile mele în marginea Sonetului ca formă fixă literară. După o „Aventură a Sonetului” (primul meu volum), am construit un Sonet Retrogradus, iar acum pregătesc un volum cu Sonete Caudatus ! Cu drag şi bucurie” – Cu primul text din grupaj, un fel de prolog, nu ne-ai convins: „Tot ce creez, din când în când, în noapte…/ Nu-s doar cuvinte-ntinse pe hârtie,/ Ci sunt, în adevăr, o mărturie / A tot ce-nsemn, şi-apoi încerc prin fapte/ Să demonstrez că tot ce scriu, în rime,/ E un preludiu pentru ce urmează:/ O viaţă luminoasă ce-mi vibrează/ În vers şi-n artă, cu o limpezime / Aparte. De-aş putea transmite stropi/ De soare şi iubire-n stare pură,/ M-aş declara ferice şi-mplinită…/ Şi te-aş lăsa în mine să îngropi/ Seminţe de lumini, ca o gravură/ Pe inima-mi de vremuri chinuită”. Continuarea este, însă, în acelaşi registru naiv: „Deşi suntem ca soarele şi luna,/ Eu te voi aştepta întotdeauna,/ Să fug, să plec, sau să te uit, nu-mi cere,/ Eu te iubesc, chiar dacă în secret…/ Nu te îngrijora, iubit poet! / Sunt frântă azi, la mijloc de durere,/ Iar inima începe să vibreze!/ Toţi îngerii îmi fredonează,-n cor…/ Asupra mea, cu fiecare zbor,/ Iubirea ta încearcă să vegheze,/ Sonetele încep să lăcrimeze,/ Strivindu-se de nesfârşitul dor;/ În întunericul necruţător,/ Cuvintele-ndrăznesc să lumineze…” – Alexandrina, am impresia că tu scrii mai mult decît citeşti. Ar trebui să faci o pauză la scris şi să-ţi dedici următoarele 10-12 luni numai pentru citit. Ia-o şi tu de la capăt, de la Dosoftei încoace.

 

„Bună seara! Mă numesc Gabriel Macsim şi scriu proză scurtă de ceva vreme. Mi-aş dori ca unele dintre ele să fie publicate în revista dvs, de aceea ataşez cinci proze scurte şi câteva date despre autor. De asemenea, aş dori, dacă se poate, un răspuns în cazul în care povestirile vi se par demne de revista dvs. Mulţumesc. Cu respect, Gabriel Florin Macsim. Sunt născut în oraşul Buzău, jud. Buzău, la data de 30 aprilie 1977. Absolvent al Fac. de Matematică şi Informatică din cadrul Universitatii Bucuresti în anul 1999, actualmente doctorand la aceeasi facultate. Lucrez ca profesor de matematică la Şcoala Gimnazială Măgura, din anul 2007. Printre preferinţele mele literare se numără Gabriel Garcia Marquez, Jose Saramago, Mario Vargas Llosa, Julio Cortazar, J.M. Coetzee, James Joyce, Orhan Pamuk, Mircea Cărtărescu, Ştefan Bănulescu” – Da, Gabriel, se vede că ai lecturi alese cu grijă. M-au cucerit prozele tale. Ai talent de prozator. Aş sublinia, cu bucurie, că nu am mai primit de foarte multă vreme un grupaj de proză atît de  valoros. Mi-ai produs o reală surpriză plăcută. Nu ştiu dacă ai mai publicat sau nu. Eu am ales pentru antologie una din proze, cea mai scurtă dar nu cea mai semnificativă pentru talentul tău. Oricum, să fie într-un ceas bun!

 

ANTOLOGIA CURIERULUI: GABRIEL FLORIN MACSIM

 

Faptele sfinţilor izvorâtori de mir de la scara B

 

I Cor.14, 20: „Fraţilor, nu fiţi copii la minte;

ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari”

 

Căci iată, adevăr grăiesc şi vă spun vouă că era în vremea lui Iohannis şi a lui Grindeanu, în vara secetoasă a anului Domnului, 2017, în marele şi agitatul oraş al Bucureştilor, a doua zi după ce primele lacrimi de mir se prelinseră din ochii mari şi adânci ai icoanei lui Arsenie Boca ce stătea aşezată la loc de cinste în holul de la etajul 2 al blocului K3, scara B, de pe strada  Locotenent Scarlat Mareş, când dreptcredincioşii nu doar din toate colţurile urbei de pe malul Dâmboviţei, ci şi din toată ţara începură să curgă râuri-râuri spre noul templu de închinăciune ce îşi aştepta umilii enoriaşi care se înşirară pe strada cu pricina, în coloane ce şerpuiau până la colţul cu strada Văilor, printre micile grădini din faţa locuinţelor, printre maşini, garaje acoperite cu carton bitumat şi cele câteva tarabe apărute ca din senin, căci acolo unde este rost de un ban câştigat rapid şi uşor, imediat se înfăţişează şi slujitorii Diavolului şi caută a înşela vigilenţa şi bunacredinţă a celor drepţi întru Hristos, iar oamenii strânşi acolo, în umbra răcoroasă a nucilor ce străjuiesc drumul din faţa templului aşteptau cu răbdare, credinţă şi unii chiar şi cu scăunele pliante, care sub umbreluţe de soare, care cu pălărioare, şepci, batice sau batiste legate la colţuri şi fixate direct pe scăfârliile ce se înşirau ca ciupercile în soare, lăudând cuvântul Domnului, povestind despre semnele bune sau rele pe care Dumnezeu ni le trimite prin aceste apariţii, despre crucile şi chipurile de sfinţi apărute în cartofi tăiaţi pe din două, trunchiuri de copac fulgerate, norii de pe cer sau umbrele lăsate de soare pe stânci, siluetele de îngeri lăsate de apa vărsată dintr-o găleată, stele căzătoare şi eclipse de soare sau de lună,  îmbrâncindu-se şi aruncându-şi vorbe grele uneori (căci oriunde se adună o mână de preacredincioşi, imediat îşi face apariţia şi Lucifer) şi apoi căindu-se amarnic pentru păcatele cele săvârşite cu voie sau fără de voie şi spunându-şi fiecare tristeţile şi neajunsurile şi bolile şi necazurile care îi împinseseră de hăt-hăt departe până aici, pe strada unde se zvonise că icoana „sfântului Ardealului” începuse a face minuni şi astfel timp de cinci zile evlavioşii, orbii, sluţii, cocoşaţii, gângavii, paraplegicii, bolnavii de toate bolile cunoscute şi necunoscute, oamenii sărmani sau avuţi, dar cu tristeţi amare în suflet îşi aşteptară rândul cuminţi, sporovăind pe timpul zilei, moţăind pe timpul nopţii în faţa tarabelor de pe care marfa nu se mai strângea şi sub care negustorii dormeau şi ei cu rândul, de teama hoţilor, iar în a şasea zi printre ei se răspândi vestea că icoana făcătoare de minuni fusese furată, dar că, în schimb, cinci dintre locuitorii acelui aşezământ, câte unul la fiecare etaj, începuseră rând pe rând să verse lacrimi de mir şi să înfăptuiască miracole, la fel cum făcuse înainte imaginea lui Arsenie Boca, astfel că pelerinajul credincioşilor continuă sub atenta şi eficienta organizare a preacucernicului Nea Dobre, vecinul de la 3, cel care orânduise lucrurile de aşa fel încât oamenii să urce etajele lăcaşului în funcţie de gravitatea bolii de care sufereau, celor care erau cei mai năpăstuiţi şi se deplasau cel mai greu revenindu-le parterul, iar cei mai în putere urcând până la etajul patru, fiecare fiind îndrumat (de multe ori în schimbul unei mici „atenţii”) către unul dintre cei cinci care-şi luară imediat nume de sfinţi (Sfântul Bratosin, Sfântul Ciprian, Sfântul Florin, Sfântul Costică şi Sfântul Liviu) şi fiecare plecând de acolo pe loc vindecat de toate bolile şi durerile şi necazurile, însă în a unsprezecea zi icoana lui Arsenie Boca, cea făcătoare de minuni, reapăru ca din senin, iar cei cinci încetară să mai lăcrimeze mir, dar îşi păstrară numele de sfinţi şi îşi întemeiară fiecare propria lui religie şi minunile săvârşite de chipul pictat continuară timp de încă cinci zile, după care şi icoana încetă a mai plânge, iar oamenii se răspândiră pe la casele lor sau spre alte locuri unde se zvonise că alte icoane începuseră să verse lacrimi de mir sau de sânge sau că pe zidul nu ştiu cărei case a apărut chipul nu ştiu cărui înger sau sfânt şi astfel liniştea se reaşternu pe strada Locotenent Scarlat Mareş.

Revista indexata EBSCO