Sep 1, 2017

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

Florin Dochia, Întunericul (Alte elegii de pe strada mea), Editura Rafet, Rîmnicu Sărat, 2017, 128 p. Prefață semnată de Mioara Bahna.

Cunoscut drept un poet optzecist, așa cum se și dorește, Florin Dochia rămîne un elegiac incurabil, un scormonitor liric pe spații restrînse, pe care le exploatează în cel mai frumos mod. Această nouă carte de poame a sa vine să continue seria de elegii de pe strada mea, cu remarci de genul: cînd ți-e somnul mai dulce,/ vine moartea și aprinde lumina,/ ți-o pune în ochi și strigă la tine: du-te și fă piața,/ nu mai avem nimic în frigider!. Este modul lui Florin Dochia de a privi și de a primi moartea, fără excese de tristețe, ca pe ceva foarte firesc, într-o lume în care vezi înflorind cireșul din parcul poporului, dar, retrospectiv remarcă: numai tu îl dai de gol,/ cînd ne iubim, în zori,/ cu dragoste arzătoare/ (și nu pot să nu remarc ordinea sa aleatorie întru dragoste)/ pentru papucii roz. Poezia lui Florin Dochia din această nouă carte, apărută la editura Rafet în 2017 dar și poeziile din celelalte cărți de poezie ale sale, au un univers unitar, un sens unic spre detaliile cotidiene, în care au loc marile sfîșieri ale banalului. Există o adevărată dorință a lui Florin Dochia pentru descrierea lumii în care își desăvîrșește și viața dar și creația, descriere care surprinde chestiuni multiple, de amănunt, chiar în clipa cînd, așa cum spune el: se naște întunericul înlăuntrul meu. Acest întuneric pare totuși o piață plină, unde își lasă un viitor terifiant, în mahalaua din sectorul cinci. Pentru poet Poezia există ca să ne ofere iluzia libertății, așa cum sună și moto-ul din deschiderea cărții, deși libertatea, fie și într-o cușcă, este dată de Dumnezeu, iar noi trebuie să știm să ne bucurăm de ea, trăind pe săturate. Scrisă, așa cum remarcă și Mioara Bahna, critic și istoric literar de mare amplitudine, în prefața cărții, scrisă într-o manieră postmodernistă, poetul apelează cel mai adesea la intertextualitate iar aluziile culturale, atenția acordată cotidianului, ridicat la rang de obiect. Ironic adesea, ludic mai mereu, Florin Dochia intrînd în întuneric se caută pe sine în drumul spre lumină, sau spre luminița de la capătul tunelului care nu este alta decît poezia. Citadinul joacă un rol important în creația sa și de aceea el se simte silit să construiască o nouă ordine municipală care să cuprindă o lume utopică, după chipul și asemănarea gîndului visătorului ( a poetului de fapt), reconfigurată, cu aport consistent ironic și adesea autoironic sau, spune mai departe Mioara Bahna, cu deraieri lexicale. Florin Dochia surprins de întuneric își caută, cu mare fervoare, prin poeme frumoase . lumina dinlăuntru, care este un adevărat pilon al așteptării libertății. În căutarea luminii poeziei sale, Mioara Bahna surprinde maniera postmodernistă, prin valorificarea acestui fenomen artistic larg în care anularea granițelor dintre genurile literare consacrate, apelul la intertextualitate, aluziile culturale, atenția acordată cotidianului, ridicat, astfel, la rangul de obiect sau sursă pentru estetic, prin limbajul colocvial, iar, la nivel prozodic, cu precădere, pus într-o haină lexicală omogenizantă, ca urmare a abolirii normelor ortografice, demers ce vizează și sugerează, printre altele, în plan semantic, la fel ca în cazul altor confrați afiliați mișcării amintite, sublinierea egalei importanțe ( sau banalității) pe care o are orice fragment de realitate ( Mioara Bahna – În căutarea luminii, prefață la această carte). În loc de concluzie eu voi cita un distih din această carte, distih care evidențiază sensibilitatea de excepție pe care o are Florin Dochia: Eu te-aș zidi din mine însumi,/ tu ai zidi castel din plînsu-mi. Cîtă luciditate, cîtă tristețe și mai ales cîtă resemnare, atîta poezie!

 

F.M. (Florin) Ciocea, Mic tratat filosofic despre îngeri, tractoriști și femei nebune, Editura Detectiv literar, București, 2016, 66 p.

Acest Mic tratat filosofic despre îngeri, tractoriști și femei nebune, a lui F.M. Ciocea a fost publicat la editura bucureșteană Detectiv literar, o editură în plină ascensiune în rîndul iubitorilor de literatură adevărată, o editură care vine în fața cititorului cu un proiect editorial extrem de bine alcătuit, impunîndu-se prin colecțiile pe care le propune. F. M. Ciocea are șansa de a-și fi editat această carte de poame încercînd să țină pasul cu poezia contemporană, cu rosturile lumii în această mare avalanșă poezia sa este una picturală, de descriere a turnurilor bizare pe cîmpiile nopții, într-o adevărată probă de nostalgie a toamnelor duse, sau, de construire arhitectonică a tăvălugului iubirilor viitoare. Problemele grave ale omenirii, pentru F.M. Ciocea pot deveni, prin poezie, o sărbătoare, pentru că așa cum spune în poemul 2: Uneori sfîrșitul poate fi o sărbătoare,/ Sfîrșitul lumii,/ Nașterea păsărilor Phoenix în conștiința noastră./ \Ne regăsim instantaneu în ochii/ Prădătorilor din toate erele/ Și sîngele oamenilor arde/ În sîngele fiarelor./ Sărbătorim sfîrșitul/ |Ne facem planuri pentru ziua de mîine. Doza de optimism ce se poate decoda din versul final presupune o trăire tonică. Personajele din titlul cărții, cele care: Nopțile ne desenează în creier imagini minunate… și pentru că: Citim poezii și murim încet,/ Amintindu-ne vibrațiile inutile/ Prin materia ce își cerne otrava. Și poemul 4 se încheie extrem de tonic: Că moartea nu este decît/ Un sonet îndelung recitat? În poeziile lui F.M. Ciocea descoperim multe versuri frumoase, aș putea spune fără teama de a greși, descoperim versuri demne de reținut, pentru că poetul își construiește universul liric dintr-o multitudine de eșantioane, din frînturi de gînduri, pe care le îmbină într-o logică…poetică. În zilele frumoase, cîteodată, ne locuiește tristețea,/ Asemenea lumii care doarme. Și aș putea cita destule astfel de exemple. Există o tristețe de dincolo de lumea materială, izvorînd din acel mic tratat filosofic despre îngeri…, o tristețe pe care el știe să o conserve în poemele din această carte, abundînd într-o retorică în care se constată că uneori F. M. Ciocea este trist: Fîntînile lui de tristețe/ Au fost săpate cu mult timp înainte de a se naște, semn că poezia l-a căutat adeseori, în chip de ursită. O mai atentă structurare a poemelor l-ar ajuta pe F.M. Ciocea să aducă în fața cititorului poeme frumoase, chiar dacă tematica lor este adeseori una morbidă.

 

Coca Popescu, Nopți violet, editura Rafet, Rîmnicu Sărat, 2016, 120 p. Ilustrații de Florin Bîrsan. Prefața semnată de Florin Dochia.

Cartea Nopți violet este rezultatul Festivalului-concurs internațional de literatură, Titel Constantinescu, de la Rîmnicu Sărat, concurs susținut logistic și financiar, de Primăria municipală de aici, de Centrul Cultural Florica Cristoforeanu, condus de prof. Violeta Vîlcu și de poetul Constantin Marafet, inițiatorul acestei ample manifestări. Pentru că autoarea distinge poezie peste tot, își asumă starea de anonimat cînd spune: Nu trebuie să-mi știi numele,/ Nu trebuie să-mi cunoști chipul./ Trebuie doar să-mi citești versurile. Prin acest aparent anonimat asumat, care este în fond un mic truc feminin asumat își invită cititorul la lectură, considerînd, pe drept cuvînt, că versurile pot pleda cu brio pentru ea și mai ales pentru poezia ei. Coca Popescu face parte autorii ce se ascund în spatele unei oglinzi negre, spunîndu-și, în gînd,: lăsați cititorii să vină la mine, să poată primi o Lecție de viață, prin care sînt îndemnați: Să trăim, să trăim cu adevărat, chiar dacă Umblăm pe căi tocite deja. Poezia din această carte Nopți violet, este una a simplității discursului liric, a expunerii directe a sentimentelor, a etalării primului impuls: Îmi este sete de sărutul tău (spune ea într-un poem)/ Buzele îmi sînt uscate,/ pentru că ea este îndrăgostită, mai ales, de vise ( ca sufletul unui muribund). Poemul Rochia de mireasă este într-un anume mod replica la Miorița, o replică modernă, respectînd simplitatea gestului, atunci cînd simte că rochia se întinde pe pămînt pentru că: ea nu se poate împlini, prin destin, la această bucurie: Pe umeri, îmi voi pune stelele,/ … și …/ Privesc un timp și/ mă gîndesc cu dragoste la mama. Florin Dochia remarcă gest așa cum este acesta făcut deo anume nostalgie și spune: Nostalgia paradisului pierdut izbucnește uneori fără zăgaz: Desculță, îmbrăcată doar în sentimente/ ca faldurile de mătase,/ Te ascult îndrăgostită în fiecare seară./ Smerită te urmez în visul tău la dans/ Nu te ating cu sărutul/ Nu mă atingi în ritmul muzicii/ Ne iubim telepatic./ Și ne cunoaștem fiecare secret/ privind îndrăgostiți imaginile virutale,/ Minute trec zburînd pe lîngă monitor/ În secolul vitezei unde există chat și facebook,/ Nu avem timp să mai facem amor. Coca Popescu ne oferă o poezie în această carte Nopți violet,care să nu ne provoace, ci să ne mîngîie și să ne amintească de nevoia de simplitate și de posibilitatea de a ne întoarce la comunicarea lipsită de măști, de ascunzișuri. Deși sîntem cuceriți de imperiul tehnicii, citind poezia Cocăi Popescu avem revelația necesității revenirii la omul din noi știind că fericirea este simplitatea trăirii umane și nu cuceriți de tehnică.

 

 

Constantin Mănuță, Prietenul meu Vasile Diacon, editura Allzenit, Iași, 2016, 90 p.

Tot mai rare sînt, în zilele noastre, gesturile de amiciție între scriitori, între intelectuali, și în general între oameni, gesturi care să fie afișate în public sau, și mai mult, cuprinse într-o carte, gest așa cum este acesta făcut de Constantin Mănuță, față de cercetătorul și istoricul literar Vasile Diacon. Dintr-o astfel de carte cititorul poate decoda realizările, trăirile, împlinirile, neîmplinirile dar și comportamentul uman al celor ce sînt eroii unei astfel de cărți, ce se detașează, într-un anume mod, de zidul de hîrtie după care ne ascundem mai toți cei care se ocupă cu această vocație, care de multe ori este o adevărată dramă, și anume de a scrie și publica, în reviste sau în cărți. din cartea Prietenul meu Vasile Diacon putem descoperi pe OMUL Vasile Diacon, cu toate cele bune și mai puțin bune ale sale cu toate împlinirile și eșecurile. Aflăm de exemplu, dacă nu am aflat pînă acum că Vasile Diacon este un adevărat altruist, omul care întreține, ca nimeni altul, cultul prieteniei, în cadrul relațiilor interumane, fapt pentru care l-am numit drept sacerdotul omeniei. În această lume în care egoismul este cea mai puternică racelă a societății, a descoperi un om capabil, de atașament, de loialitate, este un lucru cu totul și cu totul deosebit. Dincolo de amiciția interumană pe care Vasile Diacon o manifestă față de oameni, se poate remarca preocuparea sa pentru păstrarea vie a memoriei unor alte personalități, de prim rang, ale Iașului și nu numai, cum ar fi: Ștefan Cuciureanu, Ilie Dan și George Popa de a căror operă și viață s-a ocupat și se ocupă cu o devoțiune remarcabilă. Un hidalgo întîrziat:Profesorul Ștefan Cuciureanu, Lingvistică și cultură – Ilie Dan, Umanistul George Popa sînt cîteva dintre realizările de o excepțională importanță ale lui Vasile Diacon. Cartea lui Constantin Mănuță are un prim capitol cu poeme ale acestuia dedicate criticului și istoricului literar, prietenul său, Vasile Diacon poeme în care în definește, pe bună dreptate, drept un sacerdot al omeniei. Această carte a lui Constantin Mănuță poate constitui drept un bun exemplu pentru modul cum ar trebui să se comporte scriitorii, cum ar trebui să se respecte și să se prețuiască.

 

Firiță Carp, Văpaia, editura Detectiv literar, București, 2016, 360 p.

Pe coperta a patra a romanului Văpaia, Firiță Carp scrie, încercînd să ne lămurească de ce și mai ales pentru ce a scris: Iscodesc necontenit, cu înverșunare și ne,mărginită speranță, locuri și oameni, nebănuite unghere și neștiute destine, peste tot pe unde am impresia că există ceva nemaiîntîlnit. Caut scînteia să aprind văpaia producătoare de jar necesar a-mi hrăni nenumăratele herghelii de vise, mereu-mereu dispuse să se nuntească, la nesfîrșit, cu iluzia că voi putea fi, cîndva, fericit. Da, chiar despre această continuă căutare a fericirii vorbește autorul în paginile cărții sale, despre această continuă scormonire a destinelor, reușind să contureze un univers de-a dreptul deosebit. Despre scriitorul Firiță Carp, pînă la citirea acestui roman nu auzisem mare lucru ca să nu spun că nu auzisem nimic. Pe omul Firiță Carp avusesem bucuria să-l cunosc în diferite ocazii, literare desigur, și trebuie să recunosc faptul că toate au fost frumoase, dar să-l cunosc pe scriitor, ba. Cu o curiozitate firească am deschis paginile acestui roman și am început să citesc. Încă de la primele pagini, acțiunea romanului, destinul personajului, m-au captivat. Lumea în care evoluează acest personaj este una cel puțin provocatoare și mai puțin la îndemîna cititorului obișnuit. Am descoperit prin scrisul lui Firiță Carp o lume pe care doar o bănuiam, pe care o simțeam din alte scrieri pe aceiași temă, o lume a ofițerului tînăr de pe granița țării și nu oricare graniță, ci aceea de la Dunăre, și nu în orice perioadă ci aceea de la începutul anilor 1990 cînd lumea părea că o ia razna și aici ca și în toată țara. Schimbările se făceau, în viața de zi cu zi a oamenilor, cu mare repeziciune, și nu totdeauna în bine. Pe graniță apăreau, așa cum reiese din paginile romanului oameni de toate facturile, buni, mai puțin buni dar și odioși, gata de acte extreme. O serie de întîmplări cu rău făcători, din rîndul civililor, dar din nefericire și din rîndul celor care erau puși să păzească granița țării sînt relatate, cu lux de amănunte, de eroul acestei cărți, tînărul locotenent Moldoveanu, devenit în urma actelor de curaj, la scurt timp după primirea funcției de șef de pichet, căpitan, avansat la excepțional. După modul cum evoluează acțiunea cărții, scrisă oarecum la persoana întîia ai senzația că tînărul locotenent este însuși autorul. Evoluția faptelor este urmărită gradat, un accent deosebit punîndu-se pe descrierea caracterului uman, dincolo de faptelor în sine, astfel tensiunea cărții este bine gradată, bine construită și cu mul har urmărită. Apar diverse personaje, unele de bună calitate, altele de o calitate îndoielnică, pe care autorul le conturează cu mult talent. Pe ansamblu acest roman Văpaia, care după părerea mea ar trebui continuat cu un al doilea volum, este un roman care merită citit și pentru calitatea scrisului său dar și pentru modul cum sînt rezolvare multe dintre întîmplările surprinse aici. Firiță Carp este un nume de prozator a cărei evoluții trebuie urmărită cu atenție pentru că el este capabil de frumoase surprize.

Revista indexata EBSCO