Sep 1, 2017

Posted by in Panoramic editorial

Holban – Cartea, teiul, pescărușul și stejarii

 

Personalitate accentuată, dinamică, Zanfir Ilie este, înainte de toate, un om al cărţii; are în grijă, sporindu-l mereu, patrimoniul uneia dintre cele mai vii biblioteci publice de la noi, punînd acţiunea sa sub semnul figurii tutelare a lui Vasile Alexandrescu Urechia şi, deopotrivă, scrie el însuşi căr­ţi pe care le structurează în jurul unor teme majore ale culturii contemporane; în cel mai recent volum, Mărturii culturale gălăţene (Editura TipoMoldova, 2017), Zanfir Ilie adună eseuri şi editoriale tipărite, mai ales, în revista „Axis Libri”, fondată la Biblioteca „V.A. Urechia” din Galaţi, pe care o conduce cu pricepere, determinare şi pasiune, dar şi comunicări ştiinţifice ori contribuţii privind literatura noastră modernă şi contemporană. Cartea se deschide, semnificativ, cu articolul-program de la primul număr al revistei care, apoi, a creat în jurul ei un adevărat cîmp cultural, un „miracol cultural gălăţean”, cum spune; cele trei obiective pro­iectate aici – celebrarea lui V.A. Urechia, „veritabil corifeu al culturii române”, promovarea imaginii Bibliotecii care îi poartă nu­mele şi cultivarea vieţii artistice de la Dunărea de Jos – definesc textura unui teritoriu cultural care capătă, în acţiunea lui Zanfir Ilie şi a Bibliotecii pe care o păstoreşte, distincţie şi amprenta valorii; aici se află şi profilul unui manager și cercetător al căr­ţii, care, într-o lume grăbită, posacă, posomorîtă, nervoasă pînă la isterie, pare un om din alt veac, „de modă veche”, cum îşi spune, întrucît, iată, pentru Zanfir Ilie, cartea e „cea mai mare bogăţie a omului”, iar „cuvintele sunt respiraţia fiinţei noastre”. Acestui elogiu adus cărţii, pe care nu oboseşte să-l repete pe parcursul întregului volum, i se adaugă imperativul preţuirii trecutului, în sensul dat şi de N. Iorga acestuia: „trecutul a fost el însuşi viitor şi în el se află cheia ALTUI VIITOR”, scrie Zanfir Ilie pe urme­le ilustrului înaintaş care ne învăţa că acela ce nu-şi cunoaş­te trecutul nu-şi poate gîndi viitorul.

Editorialele şi eseurile reunite în prima parte a volumului lui Zanfir Ilie, sub titlul Cetatea si Car­tea sînt cu atît mai preţioase cu cît autorul marchează apăsat cîteva idei care rămîn, dincolo de justeţea lor, urgenţe ale culturii noastre contemporane; astfel, directorul Bibliotecii „V.A. Urechia” scrie despre salvarea şi renaşterea prin cultură („Ne putem salva prin cultură, găsind cu ajutorul informaţiei, a cunoştinţelor – un important furnizor fiind Biblioteca –, soluţii alternative la pro­blemele cu care se confruntă societatea contemporană”, afirmă, cu dreptate, autorul în editorialul Vremea înnoirilor), reluînd problematica atît de disputată a rezistenţei prin cultură, despre care s-a vorbit atît în legătură cu relaţiile tensionale ale scriitorilor şi intelectualilor, în general, cu puterea vechiului regim. Dar sal­varea (renaşterea, rezistenţa) prin cultură, scrie Zanfir Ilie, nu sînt posibile decît prin apelul permanent la „selecţia inteligentă a referinţelor şi a textelor de valoare”, aflate, însă, mereu sub asaltul kitsch-ului şi al spectacolului de o calitate îndoielnică sau, de-a dreptul, de prost gust „deversat inclusiv prin canale me­dia”; nevoia de calitate şi valoare, ca şi nevoia de comunicare, se regăsesc în acţiunea omului de carte, care își află, în casa cărţilor, la Bibliotecă, acasa, topos-ul, Axis Mundi. Mai mult încă, în opţiunea academicianului V.A. Urechia de a transforma biblioteca sa particulară în bibliotecă publică şi, mai cu seamă, de a alege Galaţiul drept loc al în-fiinţării acesteia, la 11 noiembrie 1890, Zanfir Ilie desluşeşte argumente şi idei care, iată, sînt cît se poate de actuale: „Alegerea oraşului Galaţi se datorează poziţiei sale geografice, nod de legătură între Moldova de jos, Basarabia de sud, Dobrogea de nord şi nord-estul Cîmpiei Bărăganului. «Dar ştiţi de ce cu atîta uşurinţă m-am despărţit eu de prietenii de 40 de ani, care mi i-am adunat cu atîta grijă şi dragoste? Pentru că am văzut că statul român s-a hotărât să fortifice Galaţii, să-i apere de duşmanii din afară… La lumina şi învăţătura cărţii se deşteaptă conştiinţa naţională, iară deşteptăciunea conştiinţei naţionale este singura ceta­te care n-o răpune duşmanul»„: atunci, la 1890, ca şi astăzi, lumina şi învăţătura cărţii deşteaptă conştiinţa naţională. În acest fel, cartea şi locul ei, Biblioteca, reprezintă un spaţiu identitar al comunităţii Galaţilor, dar şi al regiunii pentru că, ne informează Zanfir Ilie, instituţia pe care o conduce a deschis filiale şi dinco­lo de Prut şi Dunăre, în Republica Moldova şi Ucraina. Fin cunoscă­tor al culturii populare, Zanfir Ilie identifică între „punctele de interes major din perspectiva valorilor patrimoniale”, alături de carte, sărbătoarea Mărţişorului, Doina, Căluşarii, Ceramica de Hore­zu şi Ceata bărbătească de colindat, care fac deja sau trebuie să facă parte din patrimoniul UNESCO; şi, mai departe, Galaţiul însuşi are două dimensiuni – Dunărea şi Istoria – care l-ar putea redefini „într-o recunoaştere dincolo de graniţe”: în viziunea lui Zanfir Ilie, Galaţiul trebuie să intre într-o „nouă eră spirituală” a cărei axă e Biblioteca, îndepărtînd definitiv vechea/ nedreapta etichetă „cumplit oraş de negustori”.

Formularea metaforică, în registru poematic, a multora dintre editorialele şi eseurile cărţii – Despre lectură sau cum să ajungi la izvoare, Să-și scuture teiul creanga peste cărţi, Zbor de iarnă deasupra bibliotecii, La umbra florii de stejar, Fîntîna vie din sufletul scriitorului, Tristeţea unei cărţi uitate-n raft etc. – dezvăluie un prozator care e bine să se ia în serios. Mai întîi sînt evocările în volutele largi ale frazei specifice povestitorilor moldoveni, de la cronicari pînă la Mihail Sadoveanu, ca în Începutul toamnei gălăţene: „La Galaţi, toamna vine aseme­nea adierii de prin stepele Dobrogei, traversînd Dunărea într-o noap­te anume, cînd se umple cu nisipul vremii clepsidra ultimului echinocţiu, iar rîndunelele din ce în ce mai puţine printre ramificaţii­le de beton şi sticlă ale oraşului se pregătesc să survoleze sudul continentului. Dar poate că ea se coboară dinspre miazănoapte, anunţîndu-se ca o undă de avertisment zămislită sus, pe vîrful Zboina, străjerul Vrancei, sau dinspre Lacul Braţeş, întins cîndva cît o ma­re a Moldovei, sau pe Siret, sau pe Prut, vine, aducînd clinchetul de talangă a turmelor de oi de prin ţara Bucovinei. De peste tot ar putea veni toamna şi, tocmai de aceea, aproape că nu simţim cînd ne învăluie şi se instalează în noi dintr-o dată, ca o certitudine şi ca o nouă stare, de atîtea ori trăită şi parcă întotdeauna alta, diferită de cea a anului din urmă”. Mai mult încă, prozatorul are viziunea oraşului pe care îl iubeşte cu patimă, în imaginile unei constelaţii simbolice; teiul („oraşul teilor” e Galaţiul, ni se spu­ne), pescăruşul de Dunăre sînt emblemele Galaţilor, străjuite de stejarii care înfloresc la Gîrboavele; iată: „Pe toată Dunărea şi pînă acolo sus, urmînd firul Siretului, strigătul pescăruşului con­feră Galaţiului acea identitate aparte de cetate a apelor, de stră­veche aşezare de pescari urcaţi din preistorie şi de navigatori pen­tru care lumea adevărată începea cu Marea Neagră, despre care se spune că odată, demult, ar fi avut falezele cele mai nord-vestice tocmai pe aici, pe la noi. Atunci, ca şi acum, pescăruşul își marca teritoriul prin zborul lui de săgeată vie şi albă, prin anvergura impresionantă a aripilor şi mai ales prin strigătul lui inconfundabil, care, alături de cel al sirenelor tuturor navelor care ne-au străbătut vreodată partea noastră de fluviu, ne defineşte ca aşezară şi ca mod de a fi”: pescăruşul de Dunăre, teii oraşului şi stejarii care, la începutul lunii mai, înfloresc la Gîrboavele, în „nuntirea de pe ramurile izvorîte din trunchiul vînjos”, lîngă imaginea foar­te acroşantă, în emoţie şi adevăr, a unei cărţi uitate în raft („Ni­mic nu poate fi mai trist decît imaginea unei cărţi uitate undeva într-un colţ de raft şi nedeschisă de nimeni niciodată. Un univers întreg rămîne, în cazul acesta, nedescoperit, iar copertele devin triste şi de netrecut graniţele spre emoţie estetică, informaţie, spirit şi, în cele din urmă, libertate… A lăsa o carte necitită e ca şi cum ai acoperi cu ceva o floare, obturîndu-i, faţă de orice privire, frumuseţea neasemuită…”, scrie Zanfir Ilie în Tristeţea unei cărţi uitate-n raft), constituie simbolurile locului, puse în va­loare de condeiul artist al unui prozator (încă) „ascuns”.

În celelalte trei secţiuni ale cărţii – Din labirintul cercetării, Contemporani în literatură și ştiinţă şi Alte contribuţii –, Zanfir Ilie propune analize, teme şi subiecte interesante, percutante, despre presa şi publicistica de ie­ri şi de azi – stereotipiile discursului mediatic în epoca totalitară, publicistica în opera lui V.A. Urechia, presa gălăţeană în timpul primului război mondial, presa religioasă de la Dunărea de Jos –, dar şi despre probleme de istorie literară (modelul feminităţii în litera­tură, incursiuni în teoria şi istoria romanului, cu aplicaţii în ope­ra lui L. Rebreanu, latinitatea la Dunărea de Jos, profiluri de autori contemporani, Teodor Parapiru, Dumitru Tiutiuca, Mihai Cimpoi, Adrian Dinu Rachieru, Publius Ovidius Naso şi influenţa sa asupra spirituali­tăţii româneşti ori portrete ale unor oameni de ştiinţă, precum acad. Constantin Gh. Marinescu), în sfîrşit, Zanfir Ilie scrie mereu des­pre pasiunile sale, Biblioteca („Noaptea Bibliotecilor”, noaptea albă a gălăţenilor, Cartea interzisă – Cenzura în bibliotecile româneşti din secolul al XX-lea) şi V.A. Urechia, alăturîndu-se, în acest orizont, lui Constantin Bostan de la Piatra Neamţ, care a consacrat „patronu­lui” bibliotecii pe care a condus-o acolo, G.T. Kirileanu, o adevărată operă de cercetare şi (re)valorizare.

Un jurnal de călătorie în China, cu titlul Wuhan – viteza clipei, scris în aceeaşi emoţie şi „uimire” pe care le mărturiseau şi alţi călători de azi pe continentul chinez (Cornel Ungureanu, Lucian Vasiliu), împlineşte sumarul unei cărţi cu totul remarcabile a unui adevărat om de cultură.

Revista indexata EBSCO