Sep 1, 2017

Posted by in Panoramic editorial

Marius CHELARU – Edituri moldave, autori moldavi

 

Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte. Integrala prozei – Publicistica, ediţie întocmită şi îngrijită de Cristian Livescu, 2016, 430 p., Sidonia C. Hogaş, Tataia. Amintiri din viaţa lui Calistrat Hogaş, ediţie critică, revăzută şi completată conform cu dorinţa autoarei de Alexandrina Bostan, 2007, 226 p., Mircea A. Diaconu, Calistrat Hogaş, eseu monografic, 2007, 114 p., Editura Crigarux, Piatra Neamţ.

 

„Izvorîtă din mijlocul raiului moldovean, contopită, am putea spune, cu muntele nemţean, cu un material uman «specific naţional», scrisă într-o limbă şi cu un umor ce amintesc de Creangă, opera lui Hogaş pluteşte peste rasă şi peste timp”, scria Eugen Lovinescu. Din păcate, azi, de cînd limba şi literatura română îmbracă, pentru elevii noştri, haine croite bizar de către cei care alcătuiesc programele şi manualele şcolare, Calistrat Hogaş, pentru literatura noastră „arhetipul pelerinului, al căutătorului de pustietăţi paradisiace” (Cristian Livescu),  nu prea mai „pluteşte” decît prin ceasurile de lectură ale celor care din proprie iniţiativă se apleacă asupra scrierilor sale.

Pentru mine Hogaş face parte dintr-un „grup” special de scriitori care mi-au dăruit ceasuri de lecturi aparte, care m-au dus într-o lume nemaipomenită, dăruindu-mi sufletul cu dorinţa de a călători, de a vedea lumea aşa cum este cu ochii mei. De aceea m-am bucurat cînd, mergînd la Piatra Neamţ, la casa memorială care îi poartă numele (şi are o poveste care merită ştiută) pentru a sărbători cei 170 de ani de la naşterea scriitorului, am intrat în posesia acestor trei cărţi pe care le semnalăm, pe scurt, cu plăcere dar şi cu dorinţa că poate, şi astfel, voi reaminti cititorilor revistei, măcar, de geografia spirituală pe care a conturat-o Hogaş în scrierile sale, editate atent, în îngrijirea lui Cristian Livescu, şi le voi retrezi dorinţa de a lectura, de a pătrunde, de data aceasta prin intermediul spuselor sale în „sînul naturii”. Şi de a citi şi cele scrise despre Hogaş sau legat de viaţa acestuia de Sidonia, fiica sa, şi de Mircea A. Diaconu.

Închei cu un scurt citat din Calistrat Hogaş, despre cum înţelegea ce înseamnă a călători: „Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la îndămînă cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal, înseamnă a merge şezînd şi a vedea numai ceea ce ţi se dă, nu însă şi tot ceea ce ai voi”.

 

La curţile Cotnariului, cîntece bahice, cuvînt pe coperta a patra din conferinţa ţinută la Academia Română, 11 mai 1901, despre „România la Expoziţiunea Universală din Paris 1900”, de Dumitru C. Ollănescu Ascanio Editura Convorbiri literare, Iaşi, 2017, 98 p.

 

„Au nu e Cotnariul vinul despre care Cantemir scria «E şi mai bun decît vinul de Tokay, căci cu cît se învecheşte cu atîta e mai tare şi poate chiar arde ca spirtul, iar faţa lui se deosebeşte de a altora căci e cu atît mai verde cu cît e mai vechi!». Iar Prinţul Nicolae Sutzu, în memoriile sale (1850), îl găseşte superior vinului de Rhin şi-l numeşte «Floarea României şi Mărgăritarul Moldovei!»” – astfel spunea Dumitru C. Ollănescu Ascanio la „Academia Română, în şedinţa de la 11 mai 1901”.

De ceva ani, la zilele revistei „Convorbiri literare” se lansează, între altele (anul acesta, şi, de exemplu din nou mai multe tomuri „Convorbiri literare – Corpusul de texte ilustrative”, şi Biblioteca Revistei „Convorbiri literare”, Antologia 2016, pe care am prezentat-o luna trecută), şi o carte sub titlul „La Curţile Cotnariului – cîntece bahice”.

Anul acesta cartea cuprinde trei secţiuni. În prima sînt poeme semnate de autori care au răspuns invitaţiei revistei noastre, parte dintre ei prezenţi şi în unii din anii trecuţi cu versuri despre licorile de la Cotnari şi inimile însetate (şi) de literatură, parte pentru prima dată (Ion Burcin, Liliana Cora Foşalău, Bianca Marcovici, Emil Nicolae, Florentin Palaghia, Constantin Parascan, Dan Petruşcă, Vasile Popa-Homiceanu, Al.G. Şerban, Sterian Vicol); o a doua secţiune cuprinde poeme semnate de membri ai Asociaţiei Literare „Păstorel” şi Academiei Libere „Păstorel, din Iaşi, deschisă de un text de Mihai Batog-Bujeniţă, Letopiseţul de la Cotnari (Eugen Deutsch, Vasile Larco, Dumitru Ivas, Elena Mîndru, Georgeta-Paula Dimitriu, Angela Pistol, Vasile Unguraşu, Mihai Haivas, Constantin Mihai, Doina Toma, Corina Matei Gherman, Ioan Hodaş, Dan Teodorescu), şi, în final, un text semnat de Calistrat Hogaş, La Pîngăraţi, în care se aminteşte şi despre vinul de Cotnari, şi despre…

Ne oprim, în final, cu gîndul la un pahar care poate că aşteaptă lîngă astă carte, la cîteva secvenţe lirice semnate de doamnele (care, iată, înţeleg şi preţuiesc şi Cotnariul şi pasiunea bărbaţilor, care, aidoma lui Ştefan al Moldovei, cred „în Cotnari ca într-un har”, cum spune Elena Mîndru) de la cele două asociaţii legate de numele lui Păstorel – Protecţie din interes: „Îşi tot ţine soaţa-n casă/ De ce-i rău să o ferească/ iar el mîndru stă la masă/ Lîng-o grasă şi-o fetească” (Angela Pistol); Ameţeală delicată: „Vinul bun îţi dă imbolduri,/ Şi cîntînd cu fine-acorduri;/ Cînd cu drag deguşti Cotnarul,/ Rătăceşti chiar şi paharul!” (Doina Toma); Ingratitudinea unui beţiv: „Ameţit şi-n cap cu fumuri,/ Ieri l-a strîns ea de pe drumuri,/ Îns-acum, dînsa plînge/ Cînd de gît beţivu-o strînge” (Elena Mîndru); Unui tînăr: „Vinul de Cotnari băiete/ Dacă-l bei te duci la fete/ Dacă-l bei peste măsură/ Te trezeşti dormind în şură.” (Corina Matei Gherman); „Perechi celebre: „Iulius Cezar – Cleopatra,/ Cuplul Tanţa şi Costel,/ Ava Gardner – Frank Sinatra,/ Bachus şi cu Păstorel” (Georgeta-Paula Dimitriu).

 

Ion Muscalu, Zia, regina costobocilor, roman istoric, cuvînt înainte (Visînd cu ochii deschişi istoria) de Elena Leonte, Editura Danaster, 2017, 182 p.

 

Nu e prima dată cînd scriu despre Ion Muscalu, felul său de a vedea istoria şi de a compune despre pagini din trecutul nostru, despre personaje reprezentative, domnitori ş.a., aşa că trecem la ce reţine atenţia din această carte.

După ce a „călătorit” în anii dinainte, din timpul şi de după domnia lui Ştefan Vodă cel Mare, Vasile Lupu, Vlad Ţepeş ş.a., se întoarce către o perioadă mai puţin discutată şi cunoscută a istoriei acestor meleaguri, anume de după cucerirea unei părţi a Daciei de către romani. Manualele şcolare în cel mai bun caz au abordat în „trecere”/ fugitiv şi deloc explicit perioada de dinainte şi de după „Retragerea Aureliană”, răscoalele celor din teritoriile ocupate, confruntările, nu puţine, cu „dacii liberi” (de altfel, „dacii liberi” este şi subtitlul acestei cărţi). Plecînd, notează autorul într-un cuvînt al său de început, de la o placă funerară descoperită la Roma prin secolul al XV-lea (de pe un monument ridicat în 175 de nepoţii Natoporus şi Drilgisa), care vorbea despre regina Zia, soţia regelui Piepor, al costobocilor, şi pe care o pomeneşte şi Theodor Mommsen, Ion Muscalu imaginează un fragment de istorie din lupta dacilor liberi, a costobocilor în principal (conduşi de regele Piepor, din cetatea de la Halici, de pe malul Nistrului), dar şi a altor triburi dacice şi din alte neamuri lovite de Imperiu (de pildă marcomanii, germanici) împotriva romanilor care ocupaseră Dacia, atîta cîtă le trebuia pentru a smulge din pămînt şi a duce de acolo bogăţii către Roma. Totul se petrece între anii 169-171 ai primului mileniu, între consolidarea unor alianţe între conducătorii triburilor din zonă (citim despre Oroles, de pe meleagurile din zona Iaşului, Daizus, de pe Tisa, apoi cei de pe locurile unde se află Cameniţa azi (Petrodava, cum citim în carte), ori triburile dinspre Vindobona (Viena) sau de la Vistula, Morava ş.a. Dar şi despre felul în care romanii foloseau triburile migratorilor – aici „vandalii astigi”, conduşi de Raptos şi Raos, cei care, atunci cînd Peipor pleacă de acasă în fruntea unei oştiri de cca. 20.000 de oameni, ceea ce era mult pe atunci, către Atena, pentru a lovi Imperiul, într-un plan complex, alcătuit împreună cu aliaţii săi marcomani, distrug cetatea de la Halici şi îi iau familia în robie dăruind-o consulului roman din Dacia, Sextus Claudius Clement la Apulum.

Dincolo de „povestea” în sine, Ion Muscalu porneşte, în viziunea sa,  de la cîteva idei – faptul că dacii nu au dispărut în neant după războaiele de cucerire cîştigate, în final, de Traian, ba dimpotrivă, au continuat lupta şi împotriva Imperiului şi împotriva neamurilor migratoare care începuseră să pătrundă pe aceste meleaguri, erau capabili să dezvolte alianţe, să poarte războaie după planuri complexe, aveau cetăţi în care stăpîneau după regulile lor (care, scrie autorul, se aflau pînă spre Zemplin/ Bratislava, Olbia, la Gura Bugului, Vindobona/ Viena ş.a.), aveau o limbă – „nu erau muţi, nu se înţelegeau prin semne, ci aveau un vocabular bogat, plin de sensuri şi înţelesuri, folosit în medicina tradiţională, în astronomie, în arta militară şi în toate domeniile vieţii spirituale şi materiale”. de altfel, la final, regăsim un glosar de termeni, ca de fiecare dată la romanele istorice ale lui Ion Muscalu, care, şi prun felul în care aduce în texte regionalisme/ arhaisme, toponime străvechi ş.a., doreşte să recreeze şi astfel atmosfera vremii.

Din ce scrie Ion Muscalu este o primă parte a poveştii reginei Zia şi alor săi. Aşteptăm să vedem continuarea, în acord cu autorul că e regretabil că (fără a cădea în extrema cealaltă a exagerării rolului şi locului neamurilor tracice sau geto-dacice în istorie) pentru cele mai multe din localităţile transilvane, de pildă, „referirile monografice” ţin de atestările maghiarilor sau saşilor şi nu de ale celor de aici, şi în acest sens istoriografia noastră este serios datoare, fie şi pentru aceea că nu a lucrat mai mult la promovarea cunoaşterii corecte şi a acestei perioade. Pe de altă parte, dincolo de discuţia despre construcţia romanului şi felul în care urmăreşte firul narativ/ istoric ş.a., astfel de cărţi îşi au locul şi rolul lor, mai ales dacă sînt scrise documentat şi, dincolo de locul imaginaţiei tipic creaţiilor literare, cu respect faţă de izvoarele istorice, a istoriei aşa cum este ea cunoscută acum, care însă poate şi, după se ştie, şi este în multe cazuri, revizuită/ amendată de noi dovezi.

 

Mîna scrie sunetul. Elecţiuni afective de poezie italiană contemporană, 2014, 168 p., În corp de val, poezie italiană contemporană, selecţie, prezentare, traducere din limba italiană: Eliza Macadan, Editura Eikon, Bucureşti, 2017, 120 p.

Cu cîţiva ani în urmă am convenit, cu Eliza Macadan (poetă şi jurnalistă de baştină din Moldova, familiarizată cu spaţiul italian şi bună cunoscătoare a acestei limbi), să publicăm în revista „Poezia” traduceri ale ei din lirica italiană contemporană din. Socoteam, atunci, cum socotim şi acum, că este încă o cale de a ne apropia de un spaţiu poetic aparte şi care, aş spune paradoxal, din varii motive, nu cine ştie ce cunoscut la noi. Dar, mai înainte, în 2014 această „plimbare prin poezia italiană a momentului” pe care o face Eliza Macadan s-a concretizat în cartea Mîna scrie sunetul – elecţiuni afective din poezia italiană contemporană”, în care sînt poeme de: Laura Accerboni, Cristina Alziati, Amedeo Anelli, Corado Beningni, Marco Conti, Milo De Angelis, Elio Grasso, Mia Lecomte, Alessando Moscè, Alessandro Pellizzari, Francesca Serragnoli, Carlo Alberto Sitta).

La începutul acestui an un al doilea volum de acest tip vede lumina tiparului, tot la editura Eikon. În paginile acestuia traducătoarea „vine de mînă” cu 13 autori (care, în afară de Milo De Angelis, socotit de Eliza Macadan „perla coroanei”, pe care îl regăsim şi în prima carte, ceilalţi, adică: Fabiano Alborghetti, Marco Bellini, Francesco Belluomini, Alberto Bertoni, Fabrizio Dall’Aglio, Rita F. Florit, Pasquale Di Palmo, Daniela Marcheschi, Franco Manzoni, Sandro Montalto, Anna Rouchat şi Margherita Rimi au fost aduşi pentru prima dată în limba română prin intermediul revistei „Poezia”, apoi al acestei „călătorii” într-o selecţie afectivă), de poezie ale căror texte au fost alese în urma lecturii a mai multor volume ale lor, şi pentru o imagine cît mai limpede posibilă asupra operei fiecăruia în parte.

„Citim acea poezie care seamănă cu noi”, scrie Eliza Macadan în preambulul primei cărţi, adăugînd, apoi, că după ce a stat „în compania” poeziei acestor autor ani de zi, a „învăţat la şcoala singurătăţii lor”, i-a ales „cu aceeaşi inspiraţie cu care şi-a ales, de-a lungul vieţii, lecturile”. Alegînd textele acestor poeţi (ale căror nume le-am amintit şi pentru cunoaştere, dar şi spre a putea să-i urmărim şi pe viitor), dincolo de aventura sa ca lector/ traducător al acestor poeme, a oferit şi cititorilor o posibilitate de a pătrunde în lumea lor, de a călători pe o alee interesantă, plină de culoare şi diversitate a poeziei contemporane italiene.

Încheiem această succintă semnalare, în tonul rubricii, în aşteptarea unor alte elecţiuni afective, noi „plimbări prin poezia italiană” ale Elizei Macadan („împărtăşind”, şi astfel, „bucuria poeziei”), şi, număr de număr, în revista „Poezia”, dar, poate, şi, apoi, în eventuale viitoare volume, cu un poem al lui Millo De Angelis, o voce majoră a poeziei italiene de azi, din Mîna scrie sunetul – „Picătura pregătită pentru pămînt/ şi pentru cele mai necunoscute/ nume de aventurieri/ a găsit în sfîrşit o scurtătură/ prin şlefuiri/ a sprijinit paharul/ pe un singur deget, frate/ de prima dată. Tot/ cîmpul, cu/ bicicletele lui îngropate, scoate/ cuvinte de ventriloc:/ jumătate pentru victorie, jumătate/ pentru iarba în capcană.// În noi va ajunge universul,/ acea tăcere frontală unde/ am mai fost.” (Picătura pregătită pentru pămînt)

 

Valentin Talpalaru, Scara lui Rodion, Editura Junimea, Iaşi, 2017, 116 p.

 

Urcînd pas cu pas pe această scară din versuri şi suflet a lui Rodion, m-am îndreptat cu gîndul, cum spune autorul, spre acele „insule în uitare” din copilăria mea timpurie, care au devenit şi ele, peste ani, „amintiri despre ce vor fi putut ele să fi/ şi în urma lor sunetul/ încă departe de timp/ de apa liniştii” şi parcă mă mai aşteaptă să păşesc pe malul „iazurilor lipovenilor”, cum le spuneau oamenii locului, ca altădată. Şi apa din amintirile mele legată ca o maramă de clipe cu apa din aceste poeme a început din nou „orbitor să lucească/ sub şlefuirea fină a sunetului” cuvintelor care se înşiruie în „povestea” lui Rodion, şi cîntecul timpului „vălurea uşor/ ca o apă nouă” aducînd mai aproape chipuri de altădată, sau dăruindu-le cu trupul de cuvinte din cartea lui Valentin Talpalaru. Apoi, citind, m-am văzut peste ani, fie în Deltă fie pe malurile Razimului, privind în depărtare fie spre Sarichioi fie spre Ciamurlia, fie…în toate acele dimineţi pe care puţini au ştiut să le picteze au în culori pe pînză au în cuvinte, cînd soarele se ridică dintre peşti şi trage parcă din ape o nouă zi „odată cu cîntecul de dimineaţă/ cînd lumina se încerca şi/ pe limbă/ şi/ păsările învăţau zborul”. Şi parcă l-am văzut pe Rodion alături, între pescarii care trăgeau de secole la ramele bărcii care tăia apele şi timpul către locul de pescuit. Căci, nu-i aşa, „Vine lumea-n Deltă să se spovedească/ Apei şi pescarilor…”, şi „Apele se-aşază ca o cruce/ Şi tot curg – adevărata mîntuire – Înspre zări”, aidoma amintirilor dintotdeauna despre cele ce vor fi putut să fie ori chiar au fost în viaţa noastră, „unde cîndva s-or duce/ oamenii şi peştii cu uimire”. Dar, pînă la acea „plecare”, parcă văd cum cade hlamida serii sau cum se sparge întunericul abia peste ape, şi „nuferii luminează alb galben/ evantaiele papurii aduc adieri/ de dincolo de ape/ către luntrile înghiţite de lună”. Şi parcă, parcă-l văd şi pe Rodion sau pe altul ca el cum „îşi pleacă  palmele ca o scoică/ rupe din pîntecul apei o felie întreagă” şi…

Toate această parabolă şi, în acelaşi timp, poveste în haine de simbol, cu toate cele patru „despărţiri” ale lui Rodion este redată de autor într-un limbaj (în care metafora are loc privilegiat) care poartă cititorul în Lumea pe care vrea să o dezvăluie, ca un loc al Genezei dar şi Sfîrşitului/ cale spre început (putem discuta despre „chipurile” în care poate fi înţeles/ decriptat), al Deltei cu oamenii, cu pescarii ei din satele care par a se ridica în lotcă odată cu zorii, a trăi cu pe aţele năvodului cu care-şi prind hrana cea de toate zilele, şi apoi se întorc în veşnicie pentru o nouă naştere.

Aşa am citit eu, la pas printre amintiri împletite între cuvintele care desenau lumea lui Rodion. Astfel am urcat eu, la o primă păşire printre paginile/ trepte această scară a vieţii (pe care poţi urca o singură dată la ceruri) unui om zugrăvită de Valentin Talpalaru în cuvinte „din naştere în naştere fără oprire”. La urma urmelor, dincolo de peisajul aparte al Deltei, al lumii din care este parte Rodion, toţi ne mestecăm clipele zi de zi încercînd să ne înţelegem rostul, şi timpul „ne schimbă pîinea într-o lumînare/ cu care cerşim viaţa în cer”. Pentru mine a fost o lectură plăcută (şi prilej de aduceri aminte), a unei cărţi cu o atmosferă aparte.

Revista indexata EBSCO