Sep 1, 2017

Posted by in ARTE

Alex VASILIU – Dmitri Șostakovici: portret mișcat – martor al unui secol tragic (IV)

  1. KATERINA

 

Am început în episodul anterior[1] descrierea climatului ideologic din deceniul sovietic 1931-1940, marcat în mod progresiv de aversiunea puterii politice a lui Stalin la formele de artă modernă. O seamă de artişti au înţeles viitorul politic al ţării şi s-au refugiat în străinătate, iar mulţi dintre cei rămaşi în Uniunea Sovietică au căzut victime strategiei subtile a lui Stalin de reducere la tăcere chiar a vocilor devotate cauzei revoluţionare, dar prea celebre. Vladimir Maiakovski, care s-a sinucis dîndu-şi seama că din poet autentic a devenit, după propria mărturisire, funcţionar, Mihail Bulgakov distrus la doar 49 de ani de sărăcia şi suferinţele la care a fost supus de regimul lui Stalin, moartea suspectă a lui Maxim Gorki, împuşcarea lui Osip Mandelstam  sînt cîteva exemple de scriitori importanţi înlăturaţi violent sau determinaţi să dispară de către puterea politică.

Tînărul, sensibilul, introvertitul, angoasatul Şostakovici prins între obligaţiile de a compune muzică de film, între ideile apărute brusc, dezvoltate imediat pe portative, între partidele de poker terminate, cînd pierdea, cu accese de plîns, între nehotărîrile de a se căsători şi iubirea pentru mama sa, muzicianul de mare perspectivă lipsit de o situaţie financiară decentă nu avea ştire despre ambientul politic tot mai sumbru al ţării sale? Nu afla despre sinuciderile, conformismele, dispariţiile şi luptele întîmplate în mediul artistic? Ce a învăţat din experienţa primei sale opere, Nasul, pentru a începe în 1930 să o compună pe a doua, ştiind ce subiect şi-a ales? Opţiunea lui Şostakovici a rămas un mister.

Dar zarurile fuseseră aruncate. Apreciat la superlativ de mulţi muzicieni şi regizori, obsedat timp de doi ani să scrie o nouă operă, ignorînd pericolul din ce în ce mai evident, tot în 1932, la 17 decembrie, Şostakovici a terminat noua lucrare. De parcă ar fi urmat o strategie de marketing, în octombrie, cînd mai avea de compus, a publicat un articol în care şi-a anunţat noua creaţie de teatru liric, precizînd că era prima dintr-o trilogie dedicată destinului feminin din diferite epoci ale istoriei ruse. Mai tîrziu, în 1934, se gîndise la o tetralogie, dar istoria îi pregătea un război ce părea pierdut din start. Timp de 39 de ani, un război masiv de uzură.

Scînteile care au aprins „motorul” celei de-a doua opere a lui Şostakovici au fost o carte şi o serie de amintiri. Mai întîi, i-a căzut în mînă Lady MacBeth din districtul Mţensk, o nuvelă de Nikolai Leskov ilustrată cu desenele lui Boris Kustodiev. Pictorul murise nu demult, în 1927, Şostakovici ţinuse la el din copilărie, apoi îl admirase ca artist. Cu siguranţă, secvenţele muzicale şi scenele naturaliste din spectacolul ce urma să se nască au fost inspirate de imaginile îndrăzneţe ieşite de sub creionul lui Kustodiev. Şostakovici apucase să vadă schiţele pe care, după moartea autorului, familia le-a distrus de frica percheziţiei.

Cine era Katerina Izmailova, personajul principal, şi de ce a fost atît de periculoasă? În viziunea lui Leskov, din 1865, tînăra femeie uita decepţiile căsniciei în braţele lui Serghei, unul dintre muncitorii soţului său. Ea şi-a ucis socrul pentru că aflase de infidelitate, un văr, şi chiar bărbatul cu care era măritată. Trimisă în Siberia, Katerina a ajuns la disperare văzîndu-şi iubitul căzut sub farmecele Soniei, o tovarăşă de lagăr. Gelozia a împins-o din nou la crimă, dar lacul în care a plănuit să-şi înnece rivala a devenit poarta spre neant pentru amîndouă. În concepţia lui Şostakovici, semnatar al libretului împreună cu Alexander Preys – Katerina a ieşit din limitele unei femei pătimaşe, gata să-şi afle fericirea cu orice preţ, dispusă în repetate rînduri la crimă pentru a scăpa de cei care o incomodau. Compozitorul de nici 30 de ani, aflat atunci în relaţii pasionale cu Nina Varzar, viitoarea soţie, a simpatizat eroina lui Leskov, tratînd-o ca pe o victimă a mediului violent, împotriva căruia a luptat cu violenţă. De altfel, Katerina este singurul personaj din operă scutit de elementele satirei şi grotescului.

În momentul 1932-1934, la numai 26-28 de ani, Şostakovici era mult apreciat de muzicieni şi oameni de teatru, aşa că Lady MacBeth… a fost aşteptată cu o mare investiţie de încredere. Au introdus-o imediat în producţie Teatrul Mic de operă din Leningrad şi teatrul Nemirovici-Dantcenko din Moscova. Grăbit să-şi prezinte muzica unui număr cît mai mare de auditori înainte de a fi pusă în scenă, Şostakovici a interpretat-o la pian şi pentru artiştii teatrului Bolşoi, iar conducerea, încîntată, a hotărît premiera la începutul anului 1935. Dar Nemirovici-Dantcenko deja repeta în cel mai mic detaliu. Se profila şansa extraordinară ca opera să apară simultan pe scenele a două teatre.

Repetiţiile au avut loc într-un climat politic periculos, imprevizibil, aparent propice compozitorului. Cu jumătate de an în urmă, la începutul lunii august 1932 luase fiinţă la Leningrad Asociaţia compozitorilor sovietici, organizaţie profesională ce nu mai lăsa loc de manevră asociaţiilor proletare, iar Şostakovici a avut o poziţie importantă. Poate că şi din dorinţa firească a tinereţii de a lupta împotriva spiritului conservator, Şostakovici şi-a îndemnat colegii compozitori în timpul unei şedinţe să nu mai dea importanţă cîntecelor de masă, patriotice şi i-a avertizat asupra vulgarităţii stîngii, a şarlatanismului celor din defunctele asociaţii proletare. Susţinut de compozitorul şi muzicologul Boris Asafiev, de compozitorul Iuri Şaporin, de compozitorul şi profesorul Maximilian Steinberg, nume grele ale culturii muzicale din epocă, Şostakovici a cerut ca lucrările de cameră, cele pentru instrument solo să înceteze a fi suspectate, astfel ca programele simfonice şi de recital să devină mai interesante. În aceste condiţii, opera sa Lady Macbeth… avea vînt din pupa, prietenii şi admiratorii porneau cu entuziasm la pregătirea spectacolelor. A fost doar pala vîntului de libertate ce avea să lase peste puţin timp loc gerului siberian al îngheţului politic, iar Katerina Izmailova urma să schimbe pentru 28 de ani, şi nu în bine, destinul Pigmalion-ului său muzical.

Premiera din Leningrad a avut loc la 22 ianuarie 1934 la teatrul de operă Mali, iar cea moscovită două zile mai tîrziu. Considerat un copil teribil al muzicii sovietice, Şostakovici a avut parte de o neobişnuită promovare în presă, în jurnalele cinematografice de actualităţi (în toamnă, opera fusese jucată pentru muzicieni, ziarişti, radiodifuziune şi reprezentanţii partidului, opiniile fiind, cum era de aşteptat, pro şi contra, dar în marea majoritate, favorabile). A fost un teribil succes de public, la ambele teatre. În Sovietskoie iskustvo a apărut, negru pe alb: o victorie a teatrului muzical. Asemeni bulgărelui de zăpadă, entuziasmul pentru Lady MacBeth… a generat interesul faţă de celelalte lucrări ale lui Şostakovici, dar important este că muzicieni de prim rang au lăsat cuvinte entuziaste despre opera lui: am fost profund emoţionat de această dramă brutală, inspirată din nuvela rusă cu acelaşi titlu, căreia i s-a insuflat o muzică de o frumuseţe şi o forţă expresivă supremă (Arthur Rubinstein).[2] Compozitorii Benjamin Britten, Georges Auric, Francis Polenc şi Alfredo Casella au avut, la rîndul lor, opinii superlative. Cunoscuţii dirijori Arthur Rodzinski (SUA) şi Herbert Sandberg (Suedia) au călătorit special la Moscova pentru a-i cere insistent lui Şostakovici partitura în vederea prezentării sub formă de concert, ceea ce s-a întîmplat la sfîrşitul anului 1934 la Cleveland. Legendarul dirijor Arturo Toscanini a preluat ştafeta în ianuarie 1935 la New York, în aceeaşi lună prime audiţii avînd loc la Buenos Aires şi Zürich. Spectacolul dirijat de Rodzinski a avut un asemenea succes încît a fost repetat la Metropolitan Opera în seara de 5 februarie. A urmat Philadelphia, la 5 aprilie. Tot în 1935, Lady MacBeth… a ajuns la Ljubljiana, Stockholm şi Bratislava, iar la 26 decembrie a intrat pe scena altui teatru moscovit, renumitul Bolşoi. Începînd din 1934, Lady MacBeth… l-a fixat pe Şostakovici printre cei mai importanţi compozitori ai timpului, din acel an datează primul disc înregistrat, în Anglia, cu muzica sa – suita Vîrsta de aur. La începutul anului fatidic 1936, opera lui Şostakovici a avut premiera la Copenhaga, fiind jucată în acea stagiune de 27 de ori!

În pofida succesului fulgerător al partiturii lui Şostakovici în ţara sa şi, mai ales, pe atîtea scene importante ale lumii (nu au lipsit, în mod firesc, opiniile negative, emise chiar de muzicieni importanţi, cum a fost cazul lui Igor Stravinski), tot în ianuarie, pe data de 26, în cel mai important ziar sovietic, Pravda, a fost publicat un lung editorial, nesemnat, în care opera Lady MacBeth din districtul Mţensk era criticată violent. Faptul că Stalin şi suita sa nu l-au chemat pe autor în loja oficială nici într-una din pauze, nici după spectacol, cum era obiceiul, a fost un semnal evident de neplăcere. Dar critica virulentă din text s-a dovedit o mare surpriză. Sunete discordante şi confuze, cînt vocal înăbuşit de ţipete, haos muzical, cacofonie, expresivitate înlocuită de un ritm infernal, pasiune exprimată prin zgomot muzical, amplificarea caracteristicilor celor mai negative, formalism mic-burghez, ermetism care poate sfîrşi rău, muzică nervoasă, spasmodică, febrilă, derivată din jazz, negustorii şi oamenii simpli apar toţi ca nişte bestii, dragostea este prezentată sub forma cea mai vulgară, sărbătoare a lubricităţii, o muzică ţipată, contorsionată, neurastenică – au fost o parte din acuzaţiile năpustite în articolul dovedit, după 1986, cu martori, că a fost scris sau dictat de Stalin. Peste numai cîteva zile, la 6 februarie 1936, „eroul necunoscut” din Pravda a lovit din nou în articolul Un fals balet, criticînd muzica lui Şostakovici pentru spectacolul Pîrîiaşul cristalin.

Imediat, la comandă, a început ostracizarea. Mai întîi, la filiala din Leningrad a Uniunii Compozitorilor au fost adunaţi sute de autori, critici muzicali şi profesori. Cei mai mulţi au retractat toate laudele exprimate în presă despre Lady MacBeth…, în general despre muzica lui Şostakovici (surpriza cea mare a fost Asafiev, pînă atunci constant admirator public al compozitorului, devenit critic acerb chiar şi al celor 24 de preludii pentru pian!), colegi în care el a avut încredere, ajutîndu-i din punct de vedere profesional, l-au defăimat cu avînt. Singurele excepţii au fost compozitorii Dmitri Kabalevski şi Serghei Prokofiev. De ce a fost Stalin atît de dur? În primul rînd, pentru că tocmai implementase politica realismului socialist şi dorea o artă uşor inteligibilă de către  publicul larg. Experimentele, conectarea la modernismele vremii însemnau pentru el eretism. În al doilea rînd, dintre toţi compozitorii sovietici ai timpului, doar Şostakovici avea faimă peste hotare, ceea ce ameninţa controlul, manipularea acestui autor genial. În al treilea rînd, este de crezut că scena uciderii conducătorului familiei, a socrului Katerinei, să-i fi părut subversivă. Apoi, viziunea accentuat critică a personajului colectiv contrazicea ideea despre poporul cinstit, pe care o impunea propaganda oficială. Bineînţeles, scenele explicite de dragoste, mai dezgolite la Moscova decît în versiunea regizorală de la Leningrad, au rănit pudibonderia de faţadă a regimului. Cu siguranţă, afirmaţiile curajoase ale lui Şostakovici despre vulgaritatea stîngii, cererea lui ca muzica instrumentală să nu mai fie considerată subversivă (în opoziţie cu directivele ce aveau să impună compozitorilor lucrări cu text mobilizator) au contat mult în declanşarea ofensivei împotriva sa.

După condamnarea oficială, opera Lady MacBeth… a mai văzut lumina scenei cîteva zile, apoi a fost interzisă (timp de aproape 30 de ani, pînă în 1962!…). Pentru omul Şostakovici a început epoca fricii terifiante: bunicul dinspre tată a fost deportat, cumnatul arestat, sora sa a trebuit să se desolidarizeze de soţ, după care a luat drumul forţat al Siberiei. Şostakovici şi-a văzut prieteni apropiaţi executaţi, cum au fost Nikolai Jiliaev şi Mihail Tuhacevski. Incertitudinea, frica frizau nebunia. El însuşi a fost convocat la interogatoriu, bănuit că ar fi făcut parte dintr-un grup ce complota asasinarea lui Stalin. După două zile de aşteptare chinuitoare a interogatoriului, Şostakovici a fost eliberat – acuzatorul său sfîrşise rapid sub gloanţele plutonului de execuţie… În anii 1936-’37, Şostakovici a petrecut multe nopţi aşteptînd, cu valiza pregătită, să fie arestat, iar teroarea psihică l-a împins să-şi găsească oarecum liniştea în alcool. Teama arestării şi a execuţiei a lăsat pentru întotdeauna urme asupra psihicului său.

Dar miracolul i-a salvat forţa creatoare, şi chiar dacă a ascuns partitura Simfoniei a IV-a, chiar dacă acel moment tragic l-a rupt definitiv de cursul evoluţiei fenomenului muzical din Europa occidentală, cu siguranţă a fost o experienţă care l-a întărit pentru anii ce urmau. Foarte important, vioiciunea, prospeţimea melodică, strălucirea orchestraţiei din lucrările sale concertistice şi, în special din următoarele simfonii, au fost, de atunci înainte marcate de angoasă, nelinişte, dramatism, zbatere tragică neluminată de speranţă. Istoria Uniunii Sovietice şi istoria personală a lui Şostakovici şi-au găsit expresia într-o muzică rămasă, stilistic, în limitele post-romantismului, dar singularizîndu-se printr-o impresionantă forţă expresivă prin care l-a depăşit pe Gustav Mahler, infirmînd caracterizarea de epigon, aleasă de unii comentatori.

 

 

[1] Convorbiri Literare, nr. 2, februarie 2017, pag. 182-184

[2] Volkov, Solomon – Shostakovitch et Stalin, Anatolia, Édition du Rocher

Revista indexata EBSCO