Sep 1, 2017

Posted by in ARTE

Marian Sorin RĂDULESCU – Eroismul de a-ți alege, ca printr-o artă, destinul – Despre trup și suflet

 

Un film îţi cade bine sau nu. Sigur, contează şi aşteptările pe care le ai, criteriile, sensibilitatea, abilitatea de a sesiza „sufletul poveştii”, un gest, o intonaţie, o privire, o tăcere. O mişcare (sau o imobilitate) de aparat. O ambianţă creată şi de muzică (ah, realismul invariabil ostil față de personajul Muzică din noul val românesc). Un semiton. Şi, nu mai puţin, filmele din repertoriul cinematografelor pe care le frecventezi. Ori din play list-ul personal. Entuziasmul privitorului – atunci cînd e şi atîta cît mai e – se hrăneşte mai cu seamă din bucuria de a descoperi aceeaşi căutare, acelaşi ideal.

 

În Testről és lélekről / Despre trup şi suflet (Ursul de Aur, Berlin, 2017), idealul este comuniunea sau „iubirea cea mare” pe care numai neatenţia şi graba noastră ne determină să-l considerăm o „vechitură”, o „racilă” a unor timpuri deloc pragmatice. În fond, pragmatismul (ca şi meseria de măcelar sau de lucrător într-o măcelărie, asemenea personajelor filmului) nu ţine de o epocă sau alta. Întotdeauna au existat deopotrivă „păguboşi” (greu adaptabili) şi „profitori”. Întotdeauna „păguboşii” – „o specie existentă în toate seminţiile” (Miron Radu Paraschivescu) hotărîtă să nu se adapteze la viaţă într-un mod pragmatic – au fost în minoritate. Eroismul lor, patetic şi frumos, le oferă un rar privilegiu: acela de a-şi alege, ca printr-o sită, destinul. De a refuza spiritul de turmă, de a inspira un fel de teamă chiar, pentru că refuzul de a te angaja – în pauza de masă – într-un small talk trezește suspiciuni. Mai ales cînd e conjugat cu o hipermeticulozitate profesională.

 

Atipica poveste de dragoste regizată de Ildiko Enyedi transmite o emoţie extrem de puţin populară, o insinuare a unei stări de asceză (ca pregătire) fără de care nu poţi primi întreaga bucurie a întîlnirii cu „sufletul-pereche”. Drumul spre asceză e presărat şi aici cu capcane pe care unii le-ar numi „frumuseţe străină” (o fostă iubită – în cazul lui; fantasme soppy sau erotic-hardcore – în cazul ei). Şi, tot capcană, gîndul că eşti stăpîn absolut pe propriul trup, că sufletul nu există, că-ţi poţi face felul atunci cînd ceea ce ţi se-ntîmplă nu-ţi vine la socoteală. La final, cei doi îndrăgostiţi trăiesc pentru întîia oară serenitatea pe care, fiecare dintre ei, o cunoscuse în vis doar. Acelaşi vis, aveau să descopere, în care el e un cerb, iar ea o căprioară ce se adapă din apa unui pîrîu, într-o zi geroasă de iarnă. Cinghiz Aitmatov, Ogarul cenușiu de la malul mării: „Îşi îndrăgise femeia din primele clipe. E uimitor cum puteau să se gîndească la aceleaşi lucruri, cînd erau departe unul de celălalt. Aşa a fost din primele zile. Ea ştia la ce se gîndeşte el în timpul călătoriei pe mare, după cum şi el ştia la ce se gîndeşte ea. Această comunicare de la distanţă era taina şi fericirea lor…” Şi încă o simetrie: el (director economic într-un abator), cu braţul stîng paralizat, este ocrotit de ea (responsabilă cu controlul calității produselor de carne de vită în același abator), cu braţul stîng bandajat după tentativa (eşuată) de sinucidere. Din prea multă dragoste, fireşte. Fericirea adevărată vine la personajele acestui film maghiar încetul cu încetul, parcă le-ar iscodi ca să vadă cum privesc viața și oamenii din jur. Toate întîmplările neîntîmplătoare (catalizate de chestionarul unui psiholog care le cere să povestească ce au visat în ultima vreme) se adună bob cu bob, picătură cu picătură, și așa se alcătuiește ceea ce am putea numi fericirea de a-ți întîlni și recunoaște „iubirea cea mare”.

 

Poate prea convenţional condus către happy end, Testről és lélekről / Despre trup şi suflet mi-a amintit de mirarea şi necuvintele versurilor lui Nichita Stănescu:

Dacă te trezeşti,

iată pînă unde se poate ajunge:

Deodată ochiul devine gol pe dinăuntru

ca un tunel, privirea

se face una cu tine.

Iată pînă unde se poate ajunge

privirea, dacă se trezeşte:

Deodată devine goală, aidoma

unei ţevi de plumb prin care

numai albastrul călătoreşte.

Iată pînă unde poate ajunge

albastrul treaz:

Deodată devine gol pe dinăuntru

ca o arteră fără sînge

prin care peisajele curgătoare ale somnului

se văd …

 

P.S. Producătorii sau difuzorii unor filme ce nu intră în categoria blockbusters made in the USA (și, ca atare, ajung cu greu să prindă o sală de mall) aleg să le promoveze (și) pe facebook. Cel mai recent exemplu, acest Despre trup și suflet. Din vorbele însoțitoare fotogramelor alese pentru promo, pe lîngă informațiile de bază (data și locul proiecției), am putut citi: „Spuneți-le celor dragi” … Hmmm… Să spui celor dragi despre acest gen de filme? Tuturor celor dragi? Dar sînt destui dragi care fac alergie, de exemplu, la reprezentări grafice ale sinucigașilor pe care camera de filmat îi surprinde în flagrant, la reprezentări grafice explicite ale unor scene despre carnal knowledge, ba chiar la orice tip de nuditate. Sau la vorbe cu măscări. Sau la un anume ritm de povestire cinematografică. Sau la anumite fizionomii care nu seamănă tocmai cu chipurile din revistele glossy ori din telenovelele glamour. Sau la filme nevorbite în engleza americană, ci – horrible dictu – în maghiară. Sau la filme care îți cer să gîndești, să faci anumite asocieri, ori îți oferă o tipologie de personaje cu care nu ești obișnuit ș.a.m.d. Și-atunci, cum să le spui „celor dragi”: Mergeți să vedeți Dancer in the Dark sau Natural Born Killers sau Cabaret sau Allt That Jazz sau toate filmele lui Lucian Pintilie  și Mircea Săucan… Sau filmele lui Cristi Puiu, Cristian Mungiu și Radu Jude. Și cîte și mai cîte! Sau, iată, Despre trup și suflet. Cine-și închipuie că poți recomanda cu ușurință, oricărei persoane dragi, un film ca acestea e un naiv – cei dragi nu împărtășesc întotdeauna și dragul de cinema…

Revista indexata EBSCO