Sep 1, 2017

Posted by in ARTE

Ștefan OPREA – Un an teatral privit critic

 

Caz unic este domnul Mircea Morariu în istoria criticii teatrale româneşti şi, pe cîte ştiu, nu numai româneşti: nu cunosc pe nimeni şi, probabil, nimeni nu cunoaşte pe cineva care să fi întreprins o acţiune critică şi editorială asemănătoare, adică să fi publicat an de an – timp de aproape un deceniu – cîte o voluminoasă carte cuprinzînd panorama spectacolelor teatrale ale fiecărui an comentate critic şi puse, toate, sub genericul anul teatral x aşa cum l-am văzut. Cea dedicată anului 2016 se intitulează Traiectorii* şi a apărut recent la aceeaşi editură (a Universităţii din Oradea) care le-a publicat şi pe cele şapte anterioare.

Pentru alcătuirea acestui volum, Mircea Morariu a vizitat în 2016 circa 50 de unităţi teatrale din toată ţara (acţiunea aceasta fiindu-i în parte uşurată şi de faptul că a fost membru în juriul Galei UNITER)), circulînd de la Baia Mare la Brăila, de la Timişoara la Botoşani, de la Oradea, Arad şi Cluj-Napoca la Iaşi, Suceava şi Bacău, de la Satu Mare, Tg. Mureş şi Tg. Secuiesc la Constanţa, Ploieşti, Rm. Vîlcea şi Petroşani, ş.a.m.d. Puţine oraşe (cu teatru) au rămas în afara traiectoriilor sale (Braşov!, Iaşi – „Luceafărul”, Galaţi, Piteşti, Bîrlad, Giurgiu). Bineînţeles, cele mai multe vizite le-a făcut la Bucureşti, volumul cuprinzînd comentarii critice asupra spectacolelor de la TNB (6), T. „Nottara” (4), T. Metropolis (2), ArCuB (6), Centrul cult. pentru UNESCO „N. Bălcescu” (2) şi cîte un spectacol la alte patru teatre. Teatrele Naţionale din restul ţării i-au reţinut atenţia în mod deosebit: Cluj-Napoca (5), Iaşi (3), Craiova (3), Sibiu (cîte două la fiecare secţie – română şi germană), Tg. Mureş (cîte 2 la fiecare secţie – română şi maghiară), Timişoara (2), şi la fel teatrele de limbă germană (Timişoara, 5) şi maghiară (Cluj-Napoca, 5, Timişoara, 1 ş.a.m.d.).

Autorul îşi exprimă speranţa (în Cuvînt înainte) că panorama critică realizată e cvasi-completă, în sensul cuprinderii a aproape tot ce a fost important în cursul acestui an 2016 şi că nu i-a scăpat nimic din ceea ce a avut valoare de eveniment „în sensul superior şi deplin al cuvîntului”. În mare, aşa stau lucrurile, Personal cred că un eveniment („în sensul superior şi deplin al cuvîntului”) tot i-a scăpat: Festivalul Internaţional al Teatrelor pentru Copii şi Tineret de la Iaşi (FITCT).

Despre metoda de lucru a criticului, despre fondul cultural general al comentariilor, despre stilul scriiturii, despre vigoarea şi onestitatea evaluărilor critice – toate fără cusur, toate de o ţinută ideatică şi deontologică remarcabilă –  am relatat mereu în recenziile la volumele anterioare, încît nu mai insistăm acum.

Volumul Traiectorii îi oferă cititorului o imagine convingătoare asupra circulaţiei dramaturgilor români şi străini pe scenele noastre. Ca întotdeauna, revine impresia că literatura dramatică românească e neglijată de teatre şi regizori. Ce nume întîlnim în sumarul volumului? Iată: Caragiale (cu trei spectacole), Victor Ion Popa (1), G.M. Zamfirescu (1), Panait Istrati (1), Petre Ispirescu (1), apoi: Matei Vişniec, Lia Bugnar, Michaela Mihailov Alex. Popa , Maria Manolescu, Claudia Sfirschi-Lăudat şi cîţiva regizori care îşi scriu singuri textele: Radu Afrim, Gianina Cărbunariu Radu Iacoban. Într-un peisaj teatral cu circa 80 de autori, cei cîţiva scriitori români ne apar ca nişte toleraţi din milă, dacă nu cumva fac notă discordantă. E drept că printre străinii care onorează scenele româneşti se află nume celebre, în frunte cu Shakespeare (a fost „Anul Shakespeare”), Molière, Cehov, Goethe, Shaw, Strindberg, Giraudoux, Beckett, Jarry, Vian, Ionesco, Gorki, Zola, Kafka, cărora li se alătură destui alţi dramaturgi de notorietate, dar şi destui „ocazionali” şi „trecători”, faţă de care manifestăm un interes exagerat. E drept că această din urmă categorie nu a reţinut prea mult atenţia criticului.

La finalul lecturii acestui consistent volum, rămîi cu impresia că principalul personaj pe care îl urmăreşte Mircea Morariu este regizorul, deşi are pasaje excepţionale şi despre actori, autori, scenografi, etc. Regizorii însă ies mereu deasupra apei, ca untdelemnul. Şi e normal, pentru că fără regizori ar fi greu de conceput, azi, teatrul.

Îl interesează foarte mult pe critic regizorii tineri. Iată, de pildă, ce scrie el despre regizorul Radu Iacoban, autorul spectacolului Emancipare (text şi regie): „Pare-se că dramaturgul Radu Iacoban a negociat destul de bine cu regizorul omonim, spectacolul fiind un amestec bine gradat […] de aparenţe şi esenţe”. În termeni similari sînt apreciaţi şi alţi regizori tineri: Tudor Lucanu, din ale cărui realizări scenice sînt comentate cel puţin trei (Ecarisajul pentru toţi de Boris Vian, Romeo Şi Julieta de Shakespeare şi Ubu rege de Jarry), Horia Suru (Amphitrion 38 de Giraudoux şi Columbinus de Karam şi Paparelli), Andrei Măjeri (Moarte şi încarnare într-un cowboy de Rodrigo Garcia), Vlad Cristache (Suflete moarte de Bulgakov, după Gogol), Alex. Mîzgăreanu (Crima din str. Lourcine de Labiche şi Un joc pe bune de Maria Manolescu), Bobi Pricop (Bull de Mike Bartlet, O întîlnire ciudată cu un cîine la miezul nopţii după Mark Haddon şi Tigrul din oraşul nostru de Gianina Cărbunariu). Dintre tinerii şi „noii veniţi” în regie, criticul îi mai scoate în relief pe: Andrei şi Andreea Grosu, Andrei Munteanu, Antonella Cornici, Erwin Şimşensohn, Vladimir Anton, Adrian Iclenzan, Ştefan Lupu, Dragoş Al. Muşoiu, Silvia Roman, Botond Nagy, Iris Spiridon, Ilona Brezoianu – detaşament viguros de creatori în mîinile (şi talentul) cărora stă viitorul teatrului românesc.

Şi cu actorii buni Mircea Morariu e foarte generos şi le relevă cu bucurie realizările. Apreciază mai ales tineretul actoricesc, în ideea că acesta este nu doar revelaţia prezentului teatral, ci şi speranţa continuităţii. Iată cum zice despre patru tineri actori din spectacolul Emancipare (scris şi regizat de Radu Iacoban – şi el la fel de tînăr): „I-am urmărit cu mare drag, cu bucurie şi încîntare pe cei patru tineri actori […]: Conrad Mericoffer, Anghel Damian, Ana Ularu şi Letiţia Vlădescu…” Dar la fel sînt „urmăriţi” şi apreciaţi mulţi alţi actori tineri. Nicoleta Lefter, de pildă, „… care dă viaţă unei Ziţe mult mai şcolite, mai rafinate, care nu mai vrea la Iunion, ci la Opera Naţională Română. O jună care mai mult joacă dacă îşi asumă condiţia de viitoare grande dame, condiţie impusă de o tradiţie eroică de familie veche de… 20 de ani. Există şi fals, şi autenticitate, şi oportunism, şi umanitate în structura intimă a acestui personaj, componente care se regăsesc la nivelul excelenţei în evoluţia minunatei actriţe… (subl. n. Şt. O.). Am reţinut, cu o bucurie egală cu cea a criticului, preţuirea arătată actriţei, între altele şi pentru că a fost studenta noastră, aşa acum au fost şi alţi actori pe care i-am descoperit în cartea lui Mircea Morariu ilustrînd fraze critice deosebit de laudative (Marius Manole, Cezar Antal, Mihai Smaradache, Alin Florea, Gabriel Pintilei, Călin Chirilă).

Însumînd comentariile critice asupra a 80 de regizori, a 126 de spectacole şi sintezele asupra a 10 festivaluri şi gale  naţionale şi internaţionale (Gala UNITER, Festivalul Naţional de Teatru, Festivalul Shakespeare de la Craiova, Festivalul Internaţional de la Sibiu, Fest(in) pe Bulevard de la „Nottara”, Festivalul de Interferenţe de la Cluj-Napoca, Festivalul de Teatru Clasic de la Arad, Gala HOP, Festivalul de la Brăila), lucrarea lui Mircea Morariu e mai mult decît o panoramare a vieţii teatrale româneşti din anul 2016, e un op de cultură teatrală şi un rezervor de informaţii şi idei de nepreţuit folos iubitorului de teatru, practicianului, studentului şi, nu în ultimul rînd, posterităţii, care va vrea (şi va trebui) să ştie ce şi cum a fost teatrul românesc la anno domini 2016.

În acest sens, autorul binemerită toate aplauzele: atît ale noastre, cît şi ale celor din viitor.

 

* Mircea MorariuTraiectorii. 2016, un an teatral aşa cum l-am văzut, Editura Universităţii din Oradea, colecţia Globus, 2017, 517 pp.

Revista indexata EBSCO