Sep 1, 2017

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Simona MODREANU – Un țăran la Paris

 

Serge Joncour s-a născut într-o zi de grevă generală (28 noiembrie 1961), lucru care i-a fost adesea reproşat. De atunci, a mai fost pe la şcoală, a părăsit-o, şi-a petrecut copilăria între Paris şi regiunile Nièvre, Eure-et-loir şi Valais-ul elveţian, a început studii de filosofie, deşi voia să ajungă înotător de luptă, nu le-a terminat şi a avut tot felul de meserii, de la antrenor de înot pînă la agent de publicitate, aşteptînd vreme de peste douăzeci de ani să i se împlinească visul, acela de a deveni scriitor de profesie. Iar visul acestul bărbat robust, cu alură de rugbyman sau de tăietor de lemne arătos, s-a împlinit în 1998, cînd i-a fost în cele din urmă publicat primul roman, C’était vu, la editura Dilettante. Apoi, textele au început să curgă, la fel şi premiile, dar nu dintre cele mari, Joncour părînd abonat la mai toate selecţiile finale, fără a reuşi însă desprinderea în cîştigător, pînă în toamna lui 2016, cînd romanul Repose-toi sur moi/Sprijină-te pe mine (Flammarion) reuşeşte să obţină premiul Interallié, învingîndu-i în finală pe Eric Vuillard şi Gaël Faye. Amintim în treacăt că acest premiu are, teoretic, menirea de a distinge un scriitor-jurnalist, dar e multă vreme de cînd juriul pare să fi uitat acest detaliu…

Fidel originii şi cotidianului său, Joncour porneşte balzacian la drum, în Repose-toi sur moi, reînviind figura, şi singurătatea, provincialului care ”urcă” la Paris, resursă narativă deosebit de fertilă în literatura secolului al XIX-lea. Pînă şi numele protagoniştilor par să vină din altă epocă; cine-şi mai numeşte astăzi copiii Ludovic şi Aurore?

Tema pare să nu-şi fi epuizat însă toate atuurile, căci revine periodic în actualitate, mai ales cînd se intersectează cu o alta, la fel de ofertantă, aceea a cuplurilor improbabile. Îl cunoaştem astfel pe Ludovic, un agricultor văduv, reconvertit în recuperator de datorii, rătăcit într-o capitală zgomotoasă şi cosmopolită. De cealaltă parte, o vedem pe Aurore, creatoare de modă, mondenă, frivolă, căsătorită cu un bărbat sclipitor. Două lumi complet diferite, două destine pe care nimic nu pare să le apropie. Singurul lor punct comun e reprezentat de imobilul în care locuiesc şi de ferestrele de la care se observă în tăcere (cam ca în acel superb film al lui Wong Kar-wai, In the Mood for Love..). O atmosferă grea, apăsătoare se ţese încet în jurul acestor personaje cu multe mistere şi nelinişti înghesuite prin cotloane de suflet. Angoaselor Aurorei le corespunde în exterior croncănitul funebru neîncetat al corbilor care au invadat curtea blocului. Resimţindu-l ca pe o ameninţare, ea sfîrşeşte prin a-şi deschide sufletul în faţa lui Ludovic, care, fascinat de această femeie aparent inaccesibilă, îşi ia carabina şi ucide păsările. Impresionată de gestul său radical, Aurore ajunge să-i destăinuie necazurile ei cu un om de afaceri veros, iar Ludovic, tot mai îndrăgostit, se aruncă în luptă, înfruntînd pericole majore.

Roman social, civilizaţional, de dragoste, Repose-toi sur moi explorează, ca atîtea alte naraţiuni contemporane, frustrările, dilemele şi obsesiile noastre de toate zilele. Şi, poate, mai mult decît orice altceva, singurătăţile noastre zgomotos înconjurate de o comunicare ipocrită, de o comuniune falsă, de satisfacţii obligatorii. Aurore şi Ludovic sunt doi oameni singuri care, probabil, se ignorau ca atare, iar revelaţia survine pe un tempo lent, graţios, de o rară sensibilitate, nebănuită la o primă vedere.

El – semănînd leit cu creatorul său -, gabarit solid, piept puternic, privire francă şi dură, haine banale, cumpărate la Monoprix-ul de la colţul străzii, ascunzînd în spatele muşchilor o fragilitate şi o blîndeţe neliniştită, trădate de modul în care îşi scarpină părul pe furiş sau îşi leagănă braţele ca un puşti prins cu cioara vopsită. O stîngăcie naturală, atrăgătoare, mai cu seama în faţa femeilor, creaturi sofisticate şi complicate.

Ea – stilistă frumuşică şi fîşneaţă, de succes, bine ancorată în lumea strălucitoare şi găunoasă a capitalei, stresată însă de un cotidian nesatisfăcător, cu doi copii mofturoşi, un soţ american arogant şi mai mult absent, înconjurată de avocaţi şi contabili, de minciuni şi înşelătorii şi, peste toate acestea, îngrozită de păsările mari şi negre care şi-au găsit adăpost în curte.

Balzacian e şi decupajul arhitectonic al imobilului, chintesenţă a unei societăţi ce se doreşte compozită, multiculturală şi eclectică, dar care de fapt suferă neregăsindu-se în niciuna din identităţile amestecate. Prin urmare, în zona cu faţada frumos renovată din Parisul istoric trăiesc noii burghezi, bogaţi şi plini de ifose, în vreme ce în partea din spate, o scară umedă şi bălăngănitoare duce spre apartamente sărăcăcioase şi întunecate, închiriate la preţuri de nimic, unde femei singure, bărbaţi decrepiţi şi pisici scheletice îşi tîrăsc umbrele de-a lungul zidurilor. În general, Ludovic trece cu privirea pe deasupra vecinilor înstăriţi, fără a le acorda vreo atenţie, pînă ce soarta i-o scoate în cale pe agitata Aurore. În principiu, fostul agricultor şi femeia de afaceri nu au ce să-şi spună, dar, în faţa cutiilor poştale, corbii au decis altfel. Şi aşa începe o poveste de inimă, clasă socială şi dezordine umană. Serge Joncour, narator omniscient, se aşează între cei doi, cercetîndu-i cu egală atenţie, evocîndu-i la persoana a treia, urmărindu-i cum îşi apropie uşor spaimele şi aspiraţiile, dezvăluind cu delicateţe mirarea lor împărtăşită cînd dorinţa şi plăcerea neaşteptată explodează în vieţile lor.

Călătoria realistă prin lumea nesigură de azi nu idealizează şi nu dramatizează nici una din dimensiunile extreme, le scoate doar la lumină egala neaşezare existenţială, ce poate atît de uşor conduce spre abandonarea luptei, crime, falimente profesionale sau personale. Capitala nu are privilegiul acestor frămîntări; de cîte ori se întoarce la ţară, în familia lui, Ludovic observă aceleaşi manifestări, chiar dacă scara şi sfera de aplicare sunt diferite. Într-un cuvînt, lumea nu se simte bine. Şi singurul remediu pentru singurătate şi tristeţe pare a fi tot greu încercata pasiune. Ludovic şi Aurore se transformă în doi copii ce-şi construiesc un univers al lor, ascuns de viaţa exterioară, în care nici nu mai contează dacă ucizi sau mori în cele din urmă, esenţial e să fii umăr pentru lacrimile celuilalt, să-ţi deschizi sufletul dincolo de traumatisme, nepotriviri şi lacune.

Tabloul pictat de Serge Joncour nu conţine multe culori, dar ele sunt tari, aproape abrazive. Nimic pastelat, nici o dulcegărie în această scriitură despre sentimente adînci, neaşteptate, fără a cădea însă în uscăciune. Tandreţea nu înmoaie, iar nedreptăţile şi ipocriziile societale sunt punctate cu lovituri nervoase de pumn. În propria masă. Sau în peretele jupuit. O proză hipnotică, răscolitoare, banală, intimistă, ironică, abruptă, adictivă, în care capitolele scurte sunt alcătuite din fraze lungi, poetice, melodioase, făcîndu-te să te simţi părtaş în asemenea măsură încît închiderea intrigii devine un epifenomen :

Se lipea de bărbatul acela, cufundîndu-se în el cu toată forţa pe care o putea aduna, îmbrăţişînd iubirea şi diavolul totodată, groaza şi dorinţa, moartea şi bucuria, şi simţea că se pierde cu totul în vîrtejul acelor braţe, că se lasă purtată într-o spirală ce avea să-i înghită la nesfîrşit.

Revista indexata EBSCO