Sep 1, 2017

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – Taiko

În martie 2014 scriam despre Cartea celor cinci cercuri, a lui Miyamoto Musashi[1], un personaj aparte pentru Japonia, a cărui „poveste” interesează şi generaţiile moderne, vorbind şi despre unul dintre cei mai importanţi autori japonezi de romane istorice, Eiji Yoshikawa (1892-1962), care a scris, între altele, două romane foarte cunoscute. Primul – Miyamoto Musashi, a cărui „poveste” începe după bătălia de la Sekigahara, din 21 octombrie 1600, cînd „Armatele de Est”, conduse de Tokugawa Ieyasu au dobîndit victoria; averile celor optzeci şi şapte de nobili (daimyō) învinşi au fost împărţite între învingători. Mai bine de jumătate de milion de luptători (bushi)[2] au rămas fără stăpîn. Pentru Japonia acest fapt avea semnificaţii complexe, care trebuie înţelese pentru a aprecia corect contextul – parte au fost primiţi de alţi daimyō ca samurai, alţii au ajuns fermieri, negustori, dar cei mai mulţi au rămas samurai fără stăpîn, rōnini[3].

Al doilea roman, la care ne referim aici, Taiko (tradus în engleză Taiko: An Epic Novel of War and Glory in Feudal Japan ), este despre o perioadă frămîntată din istoria Japoniei, cînd ţara era măcinată de lupte, pînă la bătălia de la Sekigahara. Victoria clanului Tokugawa a avut consecinţe majore. De altfel, mergînd prin Japonia, unde am ajuns şi pe malurile Lacului Biwa, la un castel – pomenit ades şi în această carte – al lui Taiko („regent retras”)[4], cum i se mai spune în Arhipelag lui Toyotomi Hideyoshi, sau în Kyoto, în minunatele grădini ale Vechiului Palat Imperial sau în cel al şogunilor Togukawa ş.a., am văzut ades referiri, într-un fel sau altul, la acele timpuri.

Ca şi în cazul lui Musashi (personajul creat de scriitorul japonez a fost numit „Yoshikawa Musashi”), şi aici ficţiunea/ felul în care a imaginat autorul detaliile mai mult sau mai puţin ştiute/ neştiute care au avut importanţa lor în întreg joacă, evident, un rol, dar sunt urmărite şi aspectele semnificative, aşa cum au rămas în istorie. Personajele de prim plan ale acestei „poveşti” complexe, ample, pe mai multe planuri, cu mai multe centre narative sunt Toyotomi Hideyoshi, Oda Nobunaga, Togukawa Ieyasu,[5] apoi şi altele, mai mult sau mai puţin cunoscute din istorie/ diverse relatări sau poate chiar imaginare, cărora autorul le acordă un loc sau altul.

Cei trei au luptat, fiecare în felul lui, pentru unificarea ţării în perioada tulbure de la finalul secolului XVI, cînd şogunatul era slăbit, clanurile se ciocneau pentru supremaţie, castelele erau distruse, satele şi oraşele arse, oamenii ajungeau pe drumuri. Fiecare avea calităţile lui, dar istoria spune că Hideyoshi a avut o poziţie aparte, ajungînd, de altfel, să stăpînească ţara în numele împăratului.

Sunt multe de spus despre felul în care mentorul lui Taiko, Nobunaga (nici el, nici Hideyoshi nu şi-au luat titlul de shogun) a schimbat modul în care se duceau războaiele în Japonia, în care erau folosite fortificaţiile, armele de foc aduse de portughezi. Sau cum a înţeles economia, măsurile luate pentru modernizare, construcţia de drumuri, extinderea/ facilitarea comerţului şi în ţară, şi în afară, cu China, Coreea, decretele legate de taxe ş.a. Sau pe cele legate de clasa războinicilor, ori de arte – a construit grădini, temple, castele, a sprijinit maeştrii ceaiului. Parte din aceste măsuri au fost preluate de Ieyasu.

Hideyoshi a decretat că doar samuraii aveau voie să poarte arme[6], în 1588. A cerut samurailor să lase ogoarele şi să se mute la oraş, consolidînd şi astfel, şi prin alte legi, sistemul claselor pentru secole. A ordonat un recensămînt complet, apoi a statuat ca nici un japonez să nu-şi părăsească locul de baştină decît cu aprobare, perfecţionînd astfel şi colectarea taxelor. A construit castele, l-a terminat şi pe cel mai important şi mai mare din ţară, din Osaka, în 1590. Şi el a fost interesat de ceremonia ceaiului, aducînd în Japonia, după campania din Coreea, nu doar obiecte de artă specifice, ci şi mulţi artişti, a construit, după modelul din Pavilionul de Aur[7] din Kyoto, o ceainărie mobilă.

Mergînd la Nagahama, un fief al lui Toyotomi Hideyoshi, pe malul lacului Biwa, dar şi la Kyoto (Taiko a contribuit mult la refacerea/ sistematizarea capitalei, construindu-i şi un zid de apărare, Odoi), am zăbovit la Kinkaku-ji, şi la ceainărie, am putut să mă apropii de locurile prin care a păşit el, care l-a sprijinit pe Sen-no-Soeki/ Sen no Rikyū (care fusese şi maestrul lui Oda Nobunaga), cunoscut azi drept Rikyū (1522-1591), „cel mai mare maestru de ceai”. El a proiectat, pare-se, prima cameră care a fost menită numai ceremoniei ceaiului.

Acolo, la Nagahama, am simţit ce voia să spună Okakura Kakuzō[8] prin: „simplitatea şi lipsa de vulgaritate a camerei de ceai o transformă într-un adevărat sanctuar departe de tumultul cotidian”, şi că, şi în Japonia dar şi acasă, la noi, acum, cînd „industrializarea pune din ce în ce mai multe piedici în calea rafinamentului”, avem nevoie mai mult ca oricînd de adevărata frumuseţe, de o „cameră de ceai” a spiritului nostru, într-un loc care să însemne suflet şi tradiţie, frumuseţe nealterată.

Multe din reformele lui Hideyoshi au fost păstrate aproape la fel de Ieyasu Togukawa. Dar cei trei au avut şi păreri diferite. De pildă, Nobunaga era interesat de arta, cultura, mentalitatea europenilor, intuind, probabil, ce ar dobîndi ţara sa din schimburile cu ei. Pare-se că a fost printre primii japonezi care au purtat haine occidentale. Dar, dacă el a fost un sprijinitor al misionarilor creştini (fără însă a se converti), aprobînd, în 1576, ridicarea primei biserici în Kyoto (citim în carte şi despre Allesandro Valignano[9], 1539-1606, unul din primii trei iezuiţi ajunşi în Japonia – ceilalţi doi: Francis Xavier şi Francisco Cabral – care îi descrie pe japonezi drept „foarte cruzi”, ucigînd chiar şi fără motiv ades, ştiind să-şi ascundă gîndurile şi sentimentele[10]), Hideyoshi a avut cu totul altă poziţie. A sprijinit/ finanţat repararea/ construcţia multor temple, mai ales în Kyoto, ordonînd măsuri împotriva creştinilor, crucificarea douăzeci şi şase dintre ei[11], exemplu pentru cei care ar dori să se convertească. În 1587 a expulzat creştinii din Kyūshū, considerînd şi că, astfel, avea mai uşor calea spre a prelua controlul asupra acelor daimyo convertiţi. Nu trebuie însă uitat nici contextual epocii, nu doar în Japonia – dincolo de felul în care s-au atacat între ei europenii în faţa japonezilor, de Bula Papală a lui Alexandru al VI-lea, care recomanda o anumită abordare a catolicilor în Orient, de Tratatul de la Tordesillas prin care Spania şi Portugalia îşi delimitau „sferele de influenţă”, de bula din 1575 a Papei Grigore al XIII-lea prin care Japonia ţinea de dioceza portugheză din Macao – ulterior, în 1599 fiind înfiinţată dioceza Funai (Nagasaki), sub protectorat portughez – ş.a., care au nemulţumit profund pe conducătorii Arhipelagului Nipon, ducînd le măsuri severe, inclusiv prigoana creştinilor. Pe de altă parte, Japonia a avut felul ei de a privi/ înţelege şi adopta creştinismul. Şi o incursiune în vocabular poate duce la unele concluzii – astfel, rădăcina cuvîntului japonez pentru creştinism[12], kirisuto-kyō, deriva din transcrierea în silabarul katakana a cuvîntului portughez Cristo (Kirisuto), la care se adaugă cel japonez pentru doctrină/ învăţătură, kyō, derivat dintr-un alt cuvînt, chinezesc. Sunt, însă, lucruri mai puţin abordate în detaliu în carte. Au fost şi alte „detalii”, subtile, care au dus la această stare de fapt, ţinînd de felul de a fi al japonezilor, de modul în care misionarii, neînţelegînd din start unele aspecte, au generat în popor şi confuzii[13].

Yoshikawa îşi conduce naraţiunea pe mai multe paliere, atît centrate pe cele trei personaje de prim-plan, cît şi, de pildă, dacă ne oprim la anturajul lui Hideyoshi, pe Nene, soţia sa, ori sora sa, Oyu ş.a. Ori „povestea” lui Nobunaga, brutal, a cărui furie era devastatoare, sau a lui Mitsushide, care l-a trădat, ori a distrugerii Casei Takeda ori…. Dar, înainte de toate, e „povestea” lui Hideyoshi, care şi-a construit un destin aparte, şi a reuşit să transforme cu totul o ţară. În versiunea sa romanţată Yoshikawa pleacă – şi ştiind că viaţa acestuia din perioada de început nu e bine cunoscută[14] – de la copilăria lui sărăcăcioasă, cînd era micul Hiyoshi[15], şi unii îi spuneau „maimuţă”[16], atrăgea probleme/ necazuri ca un magnet, pînă ce ajunge, pas cu pas, de la cel care căra sandalele lui Nobunaga[17] să îi fie indispensabil, apoi „Taiko”, unificatorul Japoniei.

Spre deosebire de Musashi, deşi Hideyoshi avea calităţi certe de lider, şi ştia să se descurce în hăţişurile intrigilor/ negocierilor/ chestiunilor care însemnau organizarea a orice avea nevoie – fie că era chestiuni militare sau de administraţie propriu-zise –, construcţia de castele („construcţia unui castel e ca purtarea unei mari bătălii. Omul de la conducere trebuie să fie capabil a folosi cu uşurinţă atît lucrătorii, cît şi materialele”, spune Nobunaga în cartea lui Yoshikawa) ori realizarea de alianţe, în roman (ca şi în relatările documentare), fiind şi mai deloc impresionant fizic, citim că nu prea avea nici abilităţi în mînuirea sabiei. Dar, datorită calităţilor sale de negociator şi lider, după sfîrşitul lui Nobunaga (în anul al nouălea din epoca Tensho – 1551) rămîne faţă în faţă cu Ieyasu.

De la început, autorul îşi caracterizează sugestiv personajele şi printr-o veche poezie japoneză, „cunoscută oricărui şcolar”, care vorbeşte despre cei trei mari lideri şi răspunsul lor la o întrebare ce ar face dacă o „pasăre care nu vrea să cînte”: „Nobunaga răspunde: «Ucide-o!»/ Hideyoshi răspunde: «Fă-o să vrea să cînte.»/ Ieyasu răspunde: «Aşteaptă.»”.

Astfel s-au petrecut lucrurile, metaforic vorbind, şi în această amplă frescă a lumii japoneze din perioada destrămării shogunatului Ashikaga şi a fărîmiţării Japoniei funcţie de interese şi orgolii diverse, pînă ce Hideyoshi a făcut „pasărea” să vrea să cînte, unificînd ţara, lăsînd „în urma lui o moştenire a cărei splendoare încă mai dăinuie în amintire ca o Epocă de Aur”[18]. Ieyasu Togukawa a aşteptat cu răbdare ca astrele să se aşeze cum îi era la îndemînă şi apoi să preia o Japonie mai puternică, unită.

„Hideyoshi găsise deja răbdarea lui Ieyasu greu de suportat, dar nici el nu era complet lipsit de răbdare.” „În luna a zecea din al paisprezecelea an al lui Tensho, Hideyoshi şi Ieyasu se întîlniră în castelul Osaka pentru tratative istorice de pace. Neînvins pe cîmpul de luptă, Ieyasu i-a cedat totuşi victoria politică lui Hideyoshi. Cu doi ani în urmă, Ieyasu îşi trimisese fiul ca ostatic la Osaka, iar acum o luă de mireasă pe sora lui Hideyoshi. Răbdătorul Ieyasu îşi aştepta şansa – poate că pasărea avea totuşi să cînte pentru el.”

S-a spus că, prin multitudinea planurilor şi detaliilor, uneori complicînd, poate, pentru occidental, lucrurile, cartea nu a avut aceeaşi primire ca Musashi. Însă trebuie văzute, între altele, şi amplitudinea diferită, contextul mai complex, tipologia personajelor urmărite. Una peste alta, poate oferi cititorului o lectură interesantă, despre o lume aparte. Pentru a mine a fost o „călătorie” interesantă într-o perioadă complicată din istoria Japoniei, dar şi o „ceaşcă” de ceai, cu plăcute aduceri aminte.

 

Eiji Yoshikawa, Taiko, traducere: Mihnea Columbeanu, Editura Polirom, Iaşi, 2007, vol. I+II, 692 + 540 p.

[1] (1584-1645). Japonezii spun că e un „kensei”, sfînt al sabiei, viaţa sa e cîntată în legende, piese de teatru (fie ele kabuki ori jōruri) ş.a., mai ales în perioada Edo; apoi s-au turnat filme, au fost jucate piese în care e personajul central.

[2] Şi Musashi a fost lovit de consecinţele bătăliei de la Sekigahara. A dorit să conecteze/ integreze strategia sa individuală (hyōhō) într-una care să vizeze bătălii de anvergură, dorindu-şi să ajungă, aidoma lui Hideyoshi, la un rang înalt. Dar, războaiele nemafiind de actualitate, visul i s-a prefăcut în cenuşă.

[3] Rōnin e un cuvînt care a cunoscut în procesul de „re-construire” a miturilor/ conceptelor orientale de către occidentali o adevărată odisee. Iniţial definea un servitor de un rang sau altul care dezerta de la îndatoririle faţă de stăpîn (în perioadele Nara, Heian); ulterior, între anii 1185-1868 – samurai rămas fără stăpîn din pricina morţii acestuia, ori a retragerii de către stăpînire a privilegiilor lui.

[4] Erau o serie de titluri în Japonia vremii, între care Kampaku – sfetnic/ sfătuitor al împăratului, dar puteau fi (nuanţele sunt complexe, subtile) primul secretar, regentul care sfătuia un împărat adult (ori copil, sau împăraţi care se retrăgeau, fiind înlocuiţi de împăraţi copii). Au ajuns, uneori (în epoca Heian – apoi, shogunii au preluat puterea), şi conducători de facto ai Japoniei. Aceste titluri, de secretar/ sfetnic şi regent, erau trecute în documente şi cu numele „generic” Sekkan. Un kampaku (aici regent) retras era Taikō, dar titlul acesta a rămas în istorie mai ales legat de Hideyoshi. În documente iezuite/ catolice Hideyoshi e „Împăratul Taicosama”, de la Taikō, şi particula onorifică „sama”.

[5] Ieyasu a copilărit cu Nobunaga, fiind ostatic al clanului Oda, de aceea, în pofida disputelor dintre ei, a ajuns alături de Nobunaga.

[6] A declanşat şi o confiscare a săbiilor, topindu-le pentru statui ale lui Buddha. Se spune că, astfel, a instaurat ordinea în ţară.

[7] Kinkaku-ji, ad litteram „Templul Pavilionul de Aur/ Pavilionului de Aur” (ji: templu; Kinkaku: „Pavilionul de Aur”) are oficial, de fapt, un alt nume: Rokuon-ji, care s-ar putea traduce „Templul din Grădina Căprioarei”.

[8] Despre ceai, tradiţii şi istorie, cum este în Japonia: Okakura Kakuzō, Cartea ceaiului, în numărul din decembrie 2016.

[9] Despre viaţa/ călătoria lui în Japonia: Joseph Francis Moran, The Japanese and the Jesuits: Alessandro Valignano in sixteenth-century Japan, Routlege, London, 1993.

[10] “They are particularly cruel, as might be expected from their warlike nature and the stern features of the age. Not infrequently they kill a person off without reason ‘as they would an insect,’ merely to see if their sword has a sharp edge.” – J.F. Schütte, Valignano’s mission principles for Japan, transl. by John J. Coyne, 1980, Institute of Jesuit Sources (St. Louis), pt. 1, 284.  Paraphrased from Alessandro Valignano, SJ, Sumario de las Cosas de la India Oriental, (1579), ch. 15, in Goa 7, 33.

[11] În 5 februarie 1597, în Nagasaki; în documentele creştine – „cei 26 de martiri din Japonia”; între ei au fost şi misionari străini.

[12] Cf.  Catholic Encyclopaedia.

[13] Despre aceste lucruri – în textul despre cartea lui  Shusaku Endo, Tăcere, în numărul din iulie 2016.

[14] Abia din 1570 încep să se ştie despre Hideyoshi din surse scrise. În autobiografia sa vorbeşte foarte puţin despre trecut, şi  începe din 1577. Tradiţia spune că s-ar fi născut în teritoriul clanului Oda, în provincia Owari, azi în Nakamura-ku, din prefectura Aichi, pare-se în familia unui soldat ţăran pe nume Yaemon.

[15] Problema numelor pe care le pot purta japonezii este una cu multe nuanţe. Fiind dintr-o familie umilă, Hideyoshi a avut puţine nume, începînd cu cel de la naştere – Hiyoshi-maru. Numele de clan Toyotomi l-a primit de la împărat. De atunci numele lui a fost Toyotomi no Hideyoshi.

[16] Sunt surse conform cărora Hideyoshi ar fi primit porecla „Kozaru” (maimuţica), dată fiind înfăţişarea sa, chiar de la Nobunaga.

[17] Oda Nobunaga (1534 – 1582); considerat unul dintre cei mai brutali lideri ai Japoniei, e cunoscut ca unul din cei trei unificatori ai ţării, alături de Hideyoshi şi Ieyasu Togukawa.

[18] Taiko a murit pe 18 septembrie 1598.

Revista indexata EBSCO