Sep 1, 2017

Posted by in Varia

Bogdan Mihai MANDACHE – Rumi – poet, mistic, filosof

 

Rumi este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi persani, un personaj venerat din Turcia pînă în Extremul Orient. Jalal al-Din Rumi (1207-1273) s-a născut la Balkh, în Afganistanul de astăzi, era fiul unui mistic şi teolog renumit, Baha’ al-Din Walad, care de frica invaziei mongole şi-a protejat familia plecînd în exil, un exil care l-a purtat la Mecca, apoi la Damasc unde tînărul Jalal şi-a desăvîrşit formaţia intelectuală, pentru a se stabili în Anatolia, numită Rum, ţară a grecilor, de unde şi supranumele de Rumi, poet adus în atenţia cititorilor români prin volumul Oceanul sufletului, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Înţelepciunea inimii”, traducere din limba persana şi note de Otto Starck, studiu introductiv de Teodoru Ghiondea, 208 p., 2016. Parte din instrucţie, Jalal o datorează tatălui, iar după moartea acestuia lui Burhan al-din Muhaqqiq, cel care l-a introdus pe tînărul Jalal în ştiinţele spirituale, aşa încît la moartea lui Burhan (1240) Jalal al-Din încheiase studiul ştiinţelor exteriore şi parcursese gradele spirituale ale ascezei şi ale contemplării interioare, era deja o personalitate mistică recunoscută.

Dar el nu ar fi fost decît un maestru spiritual în cea mai pură tradiţie a sufismului clasic, un nume printre atîtea altele în înmulţirea exagerată a şcolilor mistice care au marcat vîrsta de aur a sufismului, fără un eveniment major care a bulversat universul său interior. Întîlnirea cu Shams al-Din din Tabriz avea să ilumineze creaţia poetică a lui Jalal. Cînd a ajuns la Konya, în 1244, dervişul itinerant era în căutarea unui companion spiritual capabil să-i înţeleagă vorbele. Shams nu aparţinea nici unui ordin sufi constituit. Întîlnirea celor doi a fost fulgerătoare, aşa cum apare în toate relatările contemporanilor, care au mai reţinut că întîlnirea celor doi a însemnat pentru Jalal deschiderea către o nouă dimensiune, cea a trecerii de la gîndirea exoterică la o experienţă esoterică, iar aceasta avea să producă un şoc; intrarea în această nouă dimensiune revelată de Shams este indisociabilă de experienţa iubirii mistice; este experienţa fulgerătoare a iubirii, a uniunii spirituale care reproduce la scară umană uniunea cu divinitatea, scopul ultim al căutării spirituale. Jalal se supunea maestrului şi prietenului său ca şi cînd ar fi trăit prezenţa Altuia în stare pură, a Unităţii niciodată departe de Dumnezeu. A renunţat la lecţiile sale şi s-a retras cu Shams în singurătate, petrecînd timp îndelungat în conversaţii intime, la care uneori asista fiul sau, Sultan Walad, părăsind toate locurile unde ar fi putut întîlni discipolii săi. Atunci Jalal s-a iniţiat în sama’, concertul spiritual însoţit de dans. Este uşor de imaginat, pornind de la poziţia socială a lui Jalal în sînul comunităţii, şocul produs printre locuitorii din Konya în general şi printre apropiaţii săi: cum maestrul lor a fost fascinat, vrăjit de un derviş rătăcitor despre care pînă atunci nu auzise nimeni? La capătul cîtorva luni de intimitate, Shams, care-şi atrăsese duşmănia anturajului lui Jalal, a dispărut şi în ciuda insistenţelor lui Jalal Shams nu a revenit la Konya; se spune că ar fi fost asasinat. Scriind despre acest moment din viaţa poetului şi misticului persan, Leili Anvar-Chenderoff scrie că etapei de unire îi urmează una de separare fără trăirea căreia experienţa iubirii nu ar fi completă. De altfel această alternanţă a celor două stări corespunde alternanţei clasice în înlănţuirea spirituală între qabd şi bast, contracţie şi dilatare spirituale, sau, după cum plastic se exprima Henry Corbin, sistolă şi diasistolă. În urma bruştei separări de Shams, Jalal se va deda cu pasiune dansului ritual sama’; se spune că era nebun de furie şi supărare, şi practica fără încetare concertul spiritual, dansînd zi şi noapte. În timpul lungii perioade de doliu imposibil, Jalal a început să scrie poezie pentru a exprima experienţa sa de sfîşiere lăuntrică. Atunci avea să scrie Dîvan-e Shams, o culegere de poeme inspirate sau dedicate lui Shams, care alături de alte opere majore aveau să configureze gloria celui care va primi supranumele de Rumi sau de Mevlana/Mawlana, adică Maestrul, Învăţătorul, Îndrumătorul, Călăuzitorul.

Dîvan-e Shams este un monument al poeziei persane, unul din jaloanele filosofiei islamice; este un imn închinat tînărului şi frumosului derviş care devine „martorul contemplaţiei”, cel care pentru un timp a absorbit toate clipele lui Rumi. Cunoscătorii filosofiei islamice susţin că poemul lui Rumi trebuie citit după parcurgerea cărţilor lui Ibn’Arabi sau Sohravardî, întrucît se impune o comparaţie între meditaţiile asupra lui Dumnezeu revelat şi asupra Feţei umane a divinităţii. Şi aceasta nu numai pentru că Rumi este la originea întregului curent sufist care, rupînd cu ascetismul, este impregnat de platonism, ci pentru că el caută să arate în distihuri de o inefabilă frumuseţe relaţia paradoxală de iubire între Unul necunoscut şi creatura sa. Problema centrală la Rumi este cum Cel care este ascuns tuturor creaturilor doreşte să fie cunoscut? Scrierea în versuri a lui Rumi este pentru cultura persană ceea ce este Banchetul lui Platon pentru cultura greacă, apoi pentru Renaştere, afirmă Christian Jambet. Tema centrală este cea a teofaniei; Absentul prin excelenţă, Unul capătă contur în Iubitul, a cărui prezenţă fizică este Shams din Tabriz. „Această prezenţă imediată, manifestînd nevăzutul în văzut, nu acoperă dorinţa ci o exasperează. Teofania este deopotrivă prezenţa şi absenţa Unului, mai bine spus: prezenţa absenţei sale. Ea este cauza dorinţei şi ea este, ipso facto, obiectul unei iubiri pe care nici o plăcere plină nu o consolează”, scrie Christian Jambet. Această experienţă epifanică care se găseşte în centrul experienţei sale poetice, dominată de imageria focului şi a luminii, atinge paroxismul atunci cînd îşi trimite fiul să-l caute pe Shams, iar fiul descrie experienţa contopirii spirituale a tatălui său: sîntem îndepărtaţi prin corp, fără corp si fără suflet nu formăm decît o lumină, a-l vedea înseamnă a mă vedea şi a mă vedea înseamnă a-l vedea, eu sînt el, el este eu. Impresia de ansamblu a scrierii Dîvan este cea a unei iubiri ardente, a unei pasiuni care exaltă poetul şi îl consumă; flacăra pe care a aprins-o Shams nu s-a stins niciodată, opera lirică întemeindu-se pe imageria luminii, focului, a izbucnirii. De aceea nu este surprinzător că o a doua temă recurentă în Dîvan este cea a melancoliei, alternînd cu exaltarea şi bucuria. Universul este în culorile iubitului şi străluceşte de lumina sa. Dar, în acelaşi timp cu această revelaţie, survine noaptea teribilă în care sufletul apare ca vidul însuşi, iubirea nu mai este nici sacră nici profană; Rubi, ca şi Ruzbehân sau Ahmad Ghazâlî nu distinge iubirea care irupe din sufletul iubitului de invazia iubirii pe care i-o provoacă divinitatea. Polii expresiei poetice a îndrăgostitului sînt separarea şi unirea, suferinţa şi bucuria, distrugerea şi plenitudinea, iar finalitatea iubirii este pierderea sinelui în celălalt şi contopirea totală care este indicibilă. O a treia temă a poemului este diferenţa între realitate şi real. Realitatea este totdeauna sesizabilă, prin mijloacele cunoaşterii sensibile sau inteligibile. Totdeauna ea poate să cadă în plasele spiritului, în vreme ce realul este imposibil de desfăcut.

Mathnawî este o epopee spirituală, titlul cărţii venind de la forma prozodică folosită, distihuri rimînd între ele, avînd o armonie silabică generală. S-a spus despre Rumi că a fost un mare mistic, un maestru spiritual, un teolog, mai puţin că a fost unul din marii filosofi ai lumii islamice. În adevăr, gîndirea sa reprezintă unul dintre sistemele filosofice cele mai complexe si originale. „Studiind Mathnawî, afirmă Djamchid Mortazavi, înţelegem clar că această operă nu este numai o operă mistică; este o sumă a gîndirii metafizice şi filosofice înglobînd tot ceea ce priveşte gîndirea şi psihologia umană.” Rumi adaugă concepţiilor filosofice de sorginte greacă elemente doctrinale originale, dar gîndirea sa originală nu se opreşte aici, baza esenţială pe care şi-a aşezat epopeea fiind credinţa în unitatea Existenţei: spiritul uman este separat de originea sa prin individualitatea fiinţei sale provizorii, dovedind de asemenea nostalgia revenirii la origine şi unirea cu ea. Teme de influenţă neoplatoniciană, cum ar fi uitarea, coborîrea, expatrierea ocupă o mare parte a acestei viziuni asupra lumii în care ni se vorbeşte despre Iubirea pentru Dumnezeu, argumente contradictorii, harul divin, constrîngerea divină şi libera voinţă, divinul imbold creator, pricina divină, întîlnirea cu moartea, lumină şi culoare, vădirea prin contrarii, reînnoirea creaţiei. Sub stratul prim al versului scris cu talent, Rumi vorbeşte despre ierarhia emanaţiilor succesive ale raţiunii de la raţiunea universală pînă la a zecea emanaţie, care este intermediară între lumea divină şi lumea fenomenală. Privitor la raţiune, materie si formă, Rumi este în acord cu filosofia islamică, admiţind concepţiile lui Aristotel, dar în ceea ce priveşte spiritul este tributar platonismului şi neoplatonismului, la Rumi forma fiind manifestarea unei multiplicităţi aparente în sînul unei Existenţe absolut unice, consideră Djamchid Mortazavi. Rumi accentuează ideea devenirii, considerînd fiinţa ca o serie de schimbări perpetue şi succesive; el declară că în fiecare clipă lumea şi noi înşine ne întoarcem în neant de unde suflul divin ne readuce la viaţă; continuitatea nu este decît o aparenţă şi stabilitatea lucrurilor o iluzie, gînduri care dau măsura întinderii şi profunzimii sistemului filosofic al lui Rumi, în care numai cunoaşterea iluminată de lumina divină este susceptibilă de a merge direct la sursă, în vreme ce cunoaşterea discursivă se bazează pe mărturia adeseori înşelătoare a simţurilor. Rumi le cerea discipolilor să nu le lipsească niciodată simţul suprasensibilului şi doctrina Imaginaţiei active. Henry Corbin susţine că „tot ceea ce numim în zilele noastre fenomenologie a formelor simbolice, metafizică a imaginaţiei îşi găsesc în Mathnawî o materie inepuizabilă.”

Revista indexata EBSCO