Sep 1, 2017

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Civilizația – evoluție și involuție

 

Termenul de civilizaţie apare în diferite enciclopedii, ori dicţionare enciclopedice, sau chiar în dicţionare ce nu aparţin categoriei celor avansate, sub patru ori chiar cinci intrări distincte, conexe ca domeniu general de aplicare, dar fiecare avînd o trimitere semantică proprie şi, astfel, vizînd o sferă conceptuală proprie şi inconfundabilă, ceea ce nu înseamnă că, într-una din variantele sale semantice, să nu dispună de un sinonim perfect. Cel mai important  dintre sensurile în care este utilizat cuvîntul civilizaţie se dovedeşte a fi indiscutabil acela prin care este denumit un ansamblu de fenomene sociale, religioase, intelectuale, artistice, ştiinţifice proprii unui popor şi transmis prin educaţie. Este vorba, în consecinţă, de acele caracteristici proprii unei largi comunităţi umane şi, într-o mare măsură, fiecăruia dintre membrii comunităţii respective care o fac, pe de  o parte să fie o comunitate şi, pe de altă parte, să se constituie din fiinţe umane, avînd aptitudinile acestor fiinţe ca maniera a capacităţii pe care ele o deţin de a acţiona în comun şi, cu deosebire, de a comunica reciproc toate informaţiile la care conduc, sau care ajung să rezulte din acţiunile în sferele menţinute prin definiţia termenului generic – acela de civilizaţie. Am putea face însă o restrîngere nediminuantă, sau cît mai puţin diminuantă a definiţiei uzuale, exprimată sub constatarea faptului de a fi foarte larg răspîndită în comunicarea culturală, o definiţie care să conducă însă la sublinierea valorică a ceea ce înseamnă civilizaţia? Cu siguranţă, acest lucru este posibil şi încă în mai multe moduri şi maniere.

În primul rînd, civilizaţia trebuie văzută, resimţită, ca fiind ordinea pozitivă realizată în universul uman, prin variante specifice marilor compartimente ale umanului – se vorbeşte în acest sens de civilizaţia greacă antică, de civilizaţia chineză, babiloneană, latină, europeană medievală, germană modernă, spaniolă, sud-americană şi de multe alte asemenea civilizaţii. Pornind tocmai de la principiul de ordine pe care îl specifică, se poate considera, în mod sigur că a vorbi despre civilizaţia unei comunităţi revine la a face referinţă la o mare putere – civilizaţia este, într-un mod hotărîtor, o mare putere deţinută de oamenii, de statul, de structurile sociale ce se întîlnesc într-o comunitate de civilizaţie. Deci o civilizaţie este o formă de ordine, o formă de putere – principala formă de ordine şi putere în lumea umană, dar mai este încă un lucru, poate cel mai important dintre toate, în existenţa istorică: ea este modalitatea de satisfacere superioară a necesităţilor umane, satisfacere care se împlineşte tocmai în cadrul unei culturi şi se distribuie social în funcţie de viziunea omului asupra condiţiei sale proprii. Luînd în consideraţie o astfel de viziune, ce s-ar putea numi focală, asupra civilizaţiei, nu ar merita ca să se denumească civilizaţia cel puţin a ultimei jumătăţi de mileniu, cu numele Europei şi cu  acela de europenizare? Europa, europenizarea revine, pur şi simplu la a spune progres. Înseamnă această orientare în relevarea faptului civilizaţiei – şi fenomenului numit civilizaţie – o discriminare la adresa altor mari culturi? Nici pe departe. Este vorba doar de o limitare istorică a aplicării termenului de civilizaţie – cu siguranţă că în mai puţin de un secol, poate chiar în mai puţin de o jumătate de secol, civilizaţia şi, implicit, progresul – căci progres este puterea declanşată prin ordinea civilizaţiei – va purta numele unor alte arii de cultură. Europa, de iradiere civilizator-culturală este partea tîrzie a unui ciclu în care civilizaţia şi anticivilizaţia se îmbină şi, în perioade distincte se înlocuiesc iremediabil.

Nu poate fi abandonată problema relaţiei civilizaţiei cu aria sa specifică de manifestare, de acţiune şi exprimare, fără a avea răspunsul la încă o întrebare cu un aspect definitoriu pentru natura oricărei civilizaţii. Civilizaţia pare să fie un produs spontan al multor societăţi – sau, poate, în cele din urmă, şi într-un sens mai larg al oricărei societăţi. Spontaneitatea creaţiei nu reprezintă însă un factor de blocaj în dezvoltarea, în civilizaţia, a unui scop căruia o civilizaţie – sau oricare civilizaţie – i se dedică spre a-l împlini. Este civilizaţia un scop în sine, o valoare pe care omul, în totală detaşare de orice alt factor de atracţie, al oricărui alt element de orientare, să o urmărească. Există, în lumea umană o simplă atracţie a sinelui faţă de propria sa natură? Se poate discuta mult, pornindu-se de la o asemenea întrebare, menţinînd interesul dezvoltării observaţiilor aplicate dilemei într-un cadru strict analitic, lipsit de proiecţii şi raportări, în planuri conexe exclusiv naturii intime a ceea ce poate rezulta dintr-o perfectă extragere din orice determinare externă sau din orice referenţial. Există o realitate ţintă asupra căreia se dirijează, se îndreaptă o civilizaţie – această realitate este, evident, fiinţa umană. Civilizaţia este efortul general, social, aparţinînd comunităţii umane, atît cît aceasta îşi păstrează coerenţa, reciproca adezivitate inter-individuală de a pune la dispoziţia omului o cît mai înaltă, mai desăvîrşită condiţie existenţială. Apare însă din orice întrebare, cu evidenţă, încă o întrebare: cînd succesul  prin civilizaţie a susţinerii şi dezvoltării condiţiei omului accede la nivelurile maxime, dezvoltate din prezenţa lor latentă, în potenţialul existenţial, cognitiv, vital al trăirii omului în relaţii cu semenii săi, aşa cum apare aceasta în viziunea perfectă a predicării lui Iisus – deci a exista în sentimentul nu doar al egalităţii oamenilor, ci în unul reprezentînd unirea existenţelor într-o creaţie comună, permanentă, de sine, a fiecăruia, fiind nelimitat fiecare al tuturora pentru toţi. Ţinta civilizaţiei, scopul acesteia este progresul iar faptul de a fi progres al unei civilizaţii progresive nu poate fi constatat – şi deci verificat – decît în existenţa oamenilor.

Aria de civilizaţie în care progresul dobîndeşte o maximă distribuţie în spaţiul uman într-o perioadă relativ timpurie, deci nici pe departe constantă şi nediscriminantă este, cu siguranţă Europa. Neîndoielnic, civilizaţia europeană a avut enorm de cîştigat prin contactul cu marile civilizaţii ale elitismului, ale spiritualităţii cît mai înalt purificate, dar omul a cîştigat condiţia care l-a adus la aspiraţia către egalitate, demnitate şi libertate pe seama dezvoltării ştiinţifice şi tehnice europene, a cunoaşterii transmisibile prin universităţile Europei. Napoleon Bonaparte a făcut afirmaţia, ce apare ca enorm paradoxală, că el însuşi ar fi fost purtătorul celei mai dezvoltate forme a democraţiei, prin aceea că a acordat tuturor oamenilor aflaţi sub puterea sa dreptul de a accede la cele mai înalte trepte sociale, compatibile cu talentele, calităţile şi meritele  prin care se remarcau, fără a ţine cont de originea lor familiară, socială, de rang. Poate fi îndoielnic sensul pe care puternicul autocrat – şi genialul autocrat – îl acorda conceptului democratic, dar faptul că în opera istorică napoleoniană se exprima o foarte mare civilizaţie, de cel mai înalt nivel, este neîndoielnic.

Cum evoluează însă o civilizaţie? Este evident că ea nu poate reprezenta un progres al oamenilor decît în măsura în care cultura, în respectivul spaţiu de civilizaţie şi de cultură, se remarcă printr-un important nivel de unitate. Creaţia este un proces individual – ea stă la originea culturii şi implicit, civilizaţiei; a crea întru afirmarea civilizaţiei înseamnă însă a avea un spaţiu receptiv şi deci un potenţial de preluare şi amplificare a efectului cultural cît mai larg – extins, de fapt la o întreagă comunitate. În acest mod, pe aceste baze, pentru o relativ lungă perioadă de timp, numele Europei a putut deveni sinonim cu termenul de civilizaţie. Progresul lumii, civilizaţia în extensie a însemnat, pentru nu puţină vreme europenizarea – aceasta chiar în spaţiile celor mai nobile culturi, precum aceea chineză, japoneză, indiană, arabă şi, nicidecum într-o mai redusă măsură africană, sau a zonelor Nordului înalt, ori ale insulelor Pacificului şi în atîtea alte arii. Interesant este faptul că vechile spaţii de mare civilizaţie şi, implicit cultură, se europenizează intens. A vorbi despre progresul unei zone culturale extraeuropene este echivalent cu a vorbi despre europenizarea acelui spaţiu. Ce se întîmplă însă în Europa?

Este evident că Europa se dezeuropenizează, şi aceasta nu prin imigraţii  din alte spaţii – dimpotrivă imigraţia consolidează cît-de-cît o anumită unitate culturală în jurul europenismelor. O cultură deci o civilizaţie, dispare, intră în disoluţie, sau pur şi simplu devine altceva, prin grava, larga şi continua creştere a dispersiei culturale în rîndul membrilor ei. Dacă ea a deţinut autentice valori de cultură, civilizaţia respectivă se transferă ireversibil în alte spaţii geo-culturale anterior impenetrabile la cultura în care  s-a manifestat disoluţia – o civilizaţie în disoluţie nu mai este primejdioasă politic şi, ca atare, se poate păşi pe drumul unei reproduceri a formelor ei de a fi.

În fapt, iniţiau o civilizaţie maximalizează modalităţile comunităţii de a exista ca unitate.  Într-un stadiu secund, ea  maximalizează afirmarea individuală a unui imaginar cultural care se pretinde a fi tot mai strict personalizat. În cele din urmă, într-o lume în care îşi duc existenţa fiinţe omeneşti în număr de peste şapte miliarde, tind să existe peste şapte miliarde de culturi sau civilizaţii – deci, fatal, inculturi, non-civilizaţii. În final este negat, la nivel maxim tot ceea ce contravine manifestării strict individualiste. În cazul acesta, mai are umanitatea vreo şansă culturală? Dacă această şansă există ea nu poate consta decît în migraţia planetară a civilizaţiilor, prin spaţii etnice evident diferite.

 

Revista indexata EBSCO